Note despre creştinism şi buddhismul tibetan

Pe lângă dialogul ecumenic, Biserica Catolică acordă o mare atenţie şi dialogului inter-religios, ca mijloc de cunoaştere a aproapelui, în vederea unei colaborări cât mai ample în diversele probleme cu care omenirea se confruntă. Totuşi, dialogul inter-religios nu are doar menirea să favorizeze o cunoaştere reciprocă cât mai profundă, ci şi să contracareze dezvoltarea sectelor de tip new age care, în lumea occidentală, sunt foarte la modă. Aceste secte preiau doar ceea ce le convine din toate religiile, creând ideologii periculoase care induc aderenţilor acestora impresia că sunt mici dumnezei capabili să hotărască singuri asupra binelui şi a răului, căzând astfel, din nou, pradă aceleiaşi tentaţii precum, odinioară, protopărinţii nostri Adam şi Eva. Iată deci că şi după două milenii de creştinism...istoria se repetă! Printr-un dialog inter-religios onest şi transparent oamenii pot cunoaşte mult mai bine fiecare religie în parte, iar astfe riscul aderării la o sectă new age s-ar putea reduce! Mergând pe această linie, doresc să trasez, în mod schematic, câteva punte de întâlnire între creştinism şi buddhimsul tibetan.

Buddhiimsul tibetan

După cum bine se ştie, există mai multe curente sau şcoli buddhiste. De fapt, lipsa unei dogme clare şi a unui magisteriu au favorizat o răspândire orală a buddhsimului, ceea ce a condus, fără echivoc, la diferenţe de interpretare şi trăire a acestuia, în funcţie de regiunile în care s-a răspândit. Din această cauză, încă din jurul anului 250 î. Hr. Regele Asoka a adunat la curtea sa pe toţi marii maeştrii buddhişti din vremea sa pentru ca aceştia să dea o formă definitivă buddhismului. Astfel a apărut buddhismul Theravada sau „Doctrina celor bătrâni” care astăzi numără cei mai mulţi aderenţi, prinzând rădăcini în India, Sri Lanka, Indonssia, Thailanda etc. Din această şcoală buddhistă s-a desprins utlerior Mahayana, cea de a doua şcoală buddhistă după numărul de credincioşi. Aceasta a prins contur pe teritoriul Indiei, difuzându-se doar în ultima vreme şi pe teritoriul altor ţări. Din şcoala Mahayana s-a despdins apoi Vajrayana, care este practic buddhismul tibetan. Această ramură a buddhismului a preluat aproape în întregime învăţăturile buddhismului theravada şi mahayana, adăugând acestora o latură meditativă puternic impregnată de hinduism. Buddhismul Vajrayana este astăzi întâlnit în Tibet, Nepal, Mongolia şi mai recent în Japonia. Cel care a răspânit această şcoală buddhistă în Tibet a fost Padmasambhava, undeva la sfârşitul primului mileniu d. Hr, acest personaj fiind foarte onorat de buddhişti tibetani, alături de Buddha înuşi şi Milarepa.
Ca număr de credincioşi, buddhimsul vajrayana este cel mai restrâns, însă este, probabil, cea mai cunoscută ramură buddhistă din lume la ora actuală. Acest lucru se datorează faptului că în 1959 China a invadat Tibetul (la ora aceea o republică autonomă) distrugând mănăstirile buddhiste şi omorând călugării buddhişti. Foarte mulţi maeştri spirituali ai Tibetului au fugit în India la acea vreme, în frunte cu liderul lor spiritual, Dalai Lama. De acolo, mulţi dintre aceştia au luat drumul Statelor Unite şi a altor ţări din Europa Occidentală, unde au publicat numeroase cărţi şi au răspândit învăţăturile buddhimsului tibetan.
Unul dintre aceştia a fost şi Sogyal Rinpoche, autorul celebrei opere Cartea tibetană a vieţii şi a morţiii, apărută în limba română la editura Herald în 2004, fiind tradusă din engleză de către Walter Fotescu. Această carte este practic extinderea cărţii tibetane antice Bardo Todol Chenmo, mai cunoscută publicului sub numele atribuit acesteia, în mod eronat, de către primul traducător al său, W. Y. Evans-Wentz, care vroia să imite numele celebrei opere Cartea egipteană a morţilor, titlu însă cel puţin la fel de inpropriu. Bardo Todol Chenmo este de fapt o culegere de texte antice referitoare la moarte, destinată pentru a fi citită de către maeştrii spirituali discipolilor aflaţi în pe patul de moarte, pentru a le călăuzi sufletele acestora pe drumul cel luminos. Atuorul modern al Cărţii tibentane a vieţii şi a morţiii, a interpretat aceste invăţături, indicând oamenilor cum trebuie să trăiască astfel încât să aibe parte de o moarte serenă. Această carte este de o valoare inestimabilă întrucât este scrisă de un maestru buddhist stabilit în Statele Unite şi care a studiat cultura occidentală, de la filosofia greacă până la ştiinţa modernă. Prin urmare, cartea sa este mai mult decât o carte de invăţături buddhiste: este o corelare între învăţăturile buddhiste şi lumea modernă, în care, pe lângă învăţături, ni se oferă şi sfaturi practice referitoare la cum trebuie să ne comportăm cu muribunzii şi oameni nevoiaşi, valabile pentru orice om, fie acesta buddhist, creştin sau de orice altă religie.
Astfel punctele de întâlnire dintre crştinism şi buddhism despre care vreau să vorbesc, îşi au originea în antica operă Bardo Todol Chenmo, interpretată la lumina Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii.

Impermanenţa buddhistă şi apatheia creştină

Vorbind despre moarte, se poate spune că oamenii de astăzi „mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit nepregătiţi pentru viaţă”, după cum bine afirma Sogyal Rinpoche în Cartea tibetană a vieţii şi a morţii. În faţa perspectivei moţii, cei mai mulţi oameni sunt cuprinşi de o imensă anxietate. De ce oare? Probabil pentru că nu ştim bine ce sau cine suntem cu adevărat şi tindem mereu să reducem viaţa la viaţa terenă, ceea ce este o eroare. Suntem practic roadele unui vast sistem de relaţionări care ne susţine, iar când apare perspectiva morţii ne temem să lăsăm totul în urmă. Instinctul ne face să ne agăţăm de fiecare lucru dn jurul nostru. Frica de moarte este cu atât mai mare cu cât suntem ataşaţi de mai multe lucruri inutile!
Buddhismul tibetan propune şi o soluţie pentru evitarea unei asemenea atitudini în faţa morţii: conştientizarea impermanenţei. Aceasta este una dintre învăţăturile buddhiste cele mai importante, astfel încât primul lucru prin care este condus un discipol nou al unui maestru spiritual este conştientizarea impermanenţei. Impermanenţa ne spune că lucrurile lumii sunt doar un vis de care nu trebuie să ne ataşăm. A trăi impermanenţa înseamnă a trăi fericiţi, întrucât atunci când este pierdut un lucru, omul nu devine trist, iar astfel şi firca în faţa morţii se diminuează. Pentru buddhismul tibetan, unicul lucru la care trebuie să ţinem morţiş este impermanenţa, întrucât mesajul acesteia este speranţa care există în moarte.
În ceea ce priveşte creştinismul, aceste învăţături nu sunt deloc greşite. Putem găsi numeroase pasaje biblice prin care Dumnezeu ne transmite că nu trebuie să ne ataşăm de lucrurle terene, materiale. Amintesc doar imaginea păsărilor despre care Cristos spune că nu seamănă şi nu strâng în hambare şi totuşi Dumnezeu are grijă de ele.
Evagrie Ponticul introduce în teologia orientală termenul de apatheia, tradus în limbaj modern prin impasibilitate. Putem spune că apatheia lui Evagrie Ponticul este expresia grecească a impasibilităţii tibetane! Evagrie tratează această problemă în lucrarea sa Tratat practic despre viaţa monastică în punctele 63-70. Apatheia nu este altceva decât a nu te ataşa pasiunilor lumeşti, mintea rămânănd neperturbată de lucruri inutile. Sufletul impasibil nu este acela care nu simte nimic în faţa lucrurilor vieţii, ci cel care rămâne imperturbat chiar şi la amintirea acestora. Omul care ajunge la impasibilitate este un om mai liber şi mai bogat, întrucât, chiar dacă nu posedă nici o bogăţie, este conştient totuşi de bogăţia lui Dumneuzeu, bogăţia de a nu fi ataşat pasionalităţii.
În buddhismul tibetan, metoda prin care se poate ajunge la conştientizarea impermanenţei este meditaţia! În mod asemănător, pentru creştinism, metoda de a ajunge la impasibilitate este rugăciunea!

Meditaţia buddhistă şi isihasmul tradiţiei monastice orientale

Un alt spaţiu în care buddhismul şi creştinimsul se întâlnesc este meditaţia şi rugăciunea. În buddhismul tibetan, practicarea meditaţiei are o poziţie centrală în viaţa unui credincios, iar toate învăţăturile nu valorează nimic dacă nu sunt dublate de o viaţă meditativă intensă. Rugăciunea creştină are un rol identic în viaţa creştinilor.
Referitor la meditaţie, în buddhismul tibetan există multe tehnici meditative, însă nu tehnicile în sine sunt importante, ci dispunerea sufletului spre căutarea naturii luminoase a minţii, ceea ce în cultura tibetană se cheamă rigpa. La fel şi în rugăciunea creştină, nu o tehnică anumită este definitorie ci deschiderea inimii spre primirea harului lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai simple metode de meditaţie buddhistă este urmărirea respiraţiei, aceasta fiind o metodă străveche, comună tuturor şcolilor buddhiste. Respiraţia este pentru buddhismul tibetan expresia fundamentală a vieţii noastre. Termenul tibetan pentru respiraţie este prana, un cuvânt de origine sanscrită. În cultura tibetană se spune că prana pune mintea în mişcare. Această metodă constă în conştientizarea deplină a respiraţiei cu cele două momente specifice acesteia: inspiraţie şi expiraţie.
O altă metodă este recitarea unei mantre. În termeni buddhişti, mantra poate fi definită ca ceea ce protejează mintea de negativitate. În buddhismul tibetan această practică este mult mai frecventă decât în celelalte şcoli buddhiste şi credincioşii sunt îndemnaţi să recurgă la ea atunci când trec tensiunea interioare puternice.
Aceste metode de meditaţie sunt foarte similare rugăciunii creştine în general, dar mai ales isihasmului specific pentru creştinismul oriental, cu preponderenţă pentru tradiţia bizantină. Pentru rugăciunea inimii, urmărirea respiraţiei este un lucru fundamental, căruia i se adaugă recitarea unei rugăciuni specifice: „Doamnie Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, în momentul inspiraţiei, şi „Mântuieste-mă pe mine păcătosul” în momentul expiraţiei. Scopul acestui tip de rugăciune este acela ca Dumnezeu să intre profund în viaţa celui care o recită, devenind astfel o constantă a vieţii fiecăruia. Rugăciunea inimii este o rugăciune continuă, care se poate folosi oriunde. Există mărturi despre călugări practicanţi ai isihasmului care recitau această rugăciune chiar şi în somn.

Lumina în buddhismul tibetan şi în creştinism

Conceptul de lumină este de asemenea foarte important pentru buddhismul tibetan. NU trebuie uitat că scopul buddhismului este iluminarea, adică a deveni acelaşi lucru cu starea primordială a minţii, care în Tibet este numită rigpa. Astfel, în biddhismul tibetan totul se învârte în jurul luminii, care, pentru persoanele ajunse la iluminare, devine o permanenţă.
În creştinism conceptul de lumină este cel puţin la fel de central. În Evanghelia după Ioan, deja din Prolog ni se vorbeşte despre lumina care luminează în întuneric şi pe care tenebrele nu o vor putea birui. Apoi se vorbeşte despre oameni drept fiind fii ai lumini. DE asemenea, în Crezul niceno-contantinopolitan, Isus este numit „Lumină din Lumină”.
Din toate acestea rezultă în mod clar că scopul ultim al vieţii unui buddhist sau al unui creştin este lumina veşnică pe care întunericul nu o va putea birui. Simbolistica luminii este aşadar un domeniu extrem de vast, atât in buddhism, cât şi în creştinism, ce merită cercetat cu atenţie.

Compasiunea buddhistă şi caritatea creştină

Dacă am încerca să definim buddhismul printr-un singur cuvânt, una dintre variante ar fi, cu siguranţă: compasiune. Compasiunea buddhistă nu este doar un simplu sentiment de iubire şi preocupare faţă faţă de persoanele suferinde; nu e nici doar căldura revărsată către cel ce ne stă în faţă, ci, mult deasupra tuturor acestora, compasiunea este determinarea susţinută şi pusă în practică de a face tot posibilul pentru a alina durerea persoanelor în suferinţă. Compasiunea nu este cu adevărat compasiune dacă nu este activă! Avalokiteshvara, Buddha compasiunii cum este numit adesea în buddhismul tibetan, este adesea reprezentat cu o mie de ochi prin care vede suferinţa tuturor oamenilor de pe pământ şi cu o mie de braţe cu care grăbeşte să sară în ajutorul acestora.
Într-un mod analog, dacă încercăm să definim creştinismul printr-un singur cuvânt, „caritatea” ar fi unul dintre termenii cei mai potriviţi. Totul gravitează în jurl iubiri care se realizează în două etape: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Însuşi Isus Cristos, desăvârşind legea iudaică, ne dă o nouă poruncă prin care insistă asupra iubirii. Prin urmare, şi caritatea creştină nu are nici o valoare dacă nu este pusă în pracitcă!

Linea maestrului şi continuitatea apostolică

Pentru un buddhist, unul dintre momentele cele mai importante ale vieţii sale este alegerea unui maestru spiritual care va avea îndatorirea de a-l conduce pe drumul către nirvana. Pentru că este o alegere ce îi influenţează, în bună parte, viaţa de după moarte, fiecare buddhist trebuie să fie foarte atent la maestrul pe care şi-l alege, iar linea maestrului este garanţia că acesta îl poate duce pe calea cea bună. Linea maestrului este practic firul istoric care îi leagă pe maeştrii spirituali între ei. În Tibet, liniile spirituale ale maestrilor consideraţi ortodocşi merg pe firul continuităţii până la Padmasambhava însăşi. Alegerea unui maestru aparţinând acestor linii este practic garanţia că învăţăturile transmise de acesta sunt adevărate, iar practicile propuse, demne de încredere.
În creştinism avem o realitate similară pe care noi o numim continuitate apostolică. Aceastp continuitate apostolică merge înapoi până la însuşi Isus Hristos şi apostolii săi, cărora Hristos le-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Continuitatea apotolică este un semn vizibil a Bisericii instaurate de Hristos pe pământ. Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe îşi recunosc reciproc continuitatea apostolică!

Concluzie

Acestea ar fi câteva puncte de întâlnire între buddhismul tibetan şi creştinism, deci puncte de la care se poate începe un dialog inter-religios fructuos şi onest. În mod evident, aceste asemănări nu trebuie să ne inducă în eroarea relativismului, considerând că „toate religiile sunt la fel”, cum aud adesea la omul modern. Practic, aceste asemănări sunt dovada palpabilă a deosebirilor care nu trebuiesc eradicate, ci respectate reciproc. Aceste asemănări au menirea doar de a ne conduce mai bine pe drumul cunoaşterii reciproce, iar prin cunoalterea reciprocă, spre combaterea ideologiilor new age-iste foarte la modă astăzi. Până la urmă, atât maestrii tibetani cât şi preoţii creştini îşi atenţionează credincioşii asupra sectelor new-age, care nu conduc la nimic bun, ci doar la o autoiluzionare, care, la un moment dat, va dispărea şi va provoca o imensă criză existenţială. .

Declaraţie de dragoste

O foarte bună preitenă scria pe blogul ei despre clişeele iubirii, analizănd foarte atent şi lucid ceea ce unii confundă cu iubirea şi iubirea definită prin clişee. Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată consider că iese din ceea ce este considerat "clişeu".

Declaraţie: "Te iubesc atât de mult încât uneori doare"!

Comori ascunse prin haţişurile postărilor

De multe ori sunt descumpănit când vâd ca la unele postări pe care le am la suflet nu apare nici un comentariu. Apoi timpul trece, postarea coboară tot mai jos pe pagină, până dispare de pe pagina principală şi astfel rămân fără feedback-ul pe care îl aşteptam. Deseori mă descumpănesc.
Este însă o mare bucurie când, câteodată, primesc un comentariu la o postare pierdută undeva în hăţişul altor postări, adesea mai puţin importante. Azi am pierdut un asemenea comentariu care m-a impresionat şi de aceea îl reiau pe pagina principală pentru a putea fi accesibil tuturor.

"Treci prin viata , esti doar tu ... apoi, intalnesti un joc. Te gandesti ca nu s-ar intampla nimic daca l-ai juca, doar te poti retrage oricand .... Jocul incepe... te joci ... te joci ... devii dependent ... dar totusi pot scapa oricand, gandesti tu, ... si continui ... continui .. nu mai ai pe ce sa joci si-ti pui si inima la bataie ... cu siguranta asta va fi mana mea norocoasa, voi castiga tot ce am pierdut si ceva pe deasupra, si apoi gata, nu mai joc ... dar pierzi ... nu mai esti tu .. esti un vid nimic mai mult, o forma ce pluteste .... te uiti inapoi o clipa, versi o lacrima ... si pornesti inainte .. spre alt joc ... acuma stiu regulile , voi castiga ...."

Vremea Patriarhilor

După 40 de zile în care s-a tot discutat, s-au trasat ipoteze şi s-au propus tot felul de scenarii posibile, ieri a fost ales noul Patriarh al BOR, în persoana IPS Danie, mitropolitul Moldovei. Personal alegerea sa nu m-a surprins deloc, mai mult, chiar mă bucură, întrucât dintre toţi eventualii Patriarhi, acesta mi se pare singurul capabil să implice BOR într-un dialog sincer şi deschis cu modernitatea, după modelul dizidenţilor ruşi de la Paris.

Desigur, acest lucru îi sperie pe mulţi, inclusiv pe Gigi Becali, care, cu o zi înaintea alegerii anunţa fanfaronic că IPS Danie "ar vinde BOR catolicilor şi protestanţilor". Desigur aşa ceva nu se va întâmpla, după cum nici problema patrimonială dintre BOR şi BGC nu se va rezolva de la sine prin alegerea noului Patriarh. Să nu uităm, IPS Daniel a fost crescut în spiritul unei ortodoxii totuşi mai puţin deschise, deşi extrem de spirituale, fiind un apropiat al arhimandritului Ilie Cleopa (a cărui scrieri sunt de o reală bogăţie spirituală, umbrite însă de ura anti-catolică izvorâtă mai mult din necunoaştere decât din rea voinţă) şi a părintelui Stăniloae, cu care şi-a făcut şi doctoratul în România. Prin urmare, PF Daniel este bine educat în spiritul ortodoxiei pe care nu o va trăda. DEsigur, studiile din Europa la unversităţi protestante şi catolice i-au deschis PF Danie noi orizonturi care, cu toată ştiinţa sa, părintelui Stăniloae i-au rămas închise. Astfel, PF Daniel şi-a dat seama că acuzele împotriva catolicilor devenite deja clişee în ortodoxie sunt doar "din auzite". Mai mult, pe lângă carte, PF Daniel şi-a însuşit şi spiritul diplomatic, ştiind să îl folosească extrem de abil. Astfel, nici PF DAniel nu este atât de ecumenic precum îl descriu unii.

DUpă cum am mai afirmat într-un material scris după moartea Patriarhului Teoctist, modalitatea de alegere a Patriarhului îmi ridică nişte semne de întrebare. Şi mă refer aici, în primul rând la membrii masoni din cadrul colegiului electoral al Bisericii, care s-au implicat activ în alegerea noului Patriarh. Este desigur regretabil ca BOR permite asa ceva, în condiţiile în care şi BOR a anatemizat masoneria în 1937. Faptul că membrii unei organizaţii până la urmă conspirative, care a fost anatemizată de BOR sunt implicaţi de aceasta în alegerea Patriarhului ei, este o gravă eroare. În joc este, în primul rând credibilitatea şi integritatea BOR, care, prin astfel de manevre, arată că BOR nu vrea să renunţe la anumite practici ce şi le-a însuşit în timpul comunismului. Este în continuare avidă de putere politică şi pentru asta se foloseşte fără sfială de organizaţii anatemizate din proprie initiativă.

Oricum s-ar fi petrecut această alegere, personal rămân în continuare la convingerea că BOR, prin colegiul său elector, a ales ceea ce era mai bine pentru ea însăşi. Fie ca bunul DUmnezeu să-şi reverse din plin harul său asupra noului Patriarh şi să-i dea acestuia înţelepciunea de a conduce turma sa, cu umilinţă, spre viaţa veşnică.

De la podium în jos!

Am început să nu îmi mai doresc să fiu primul. Mă mulţumesc şi cu un loc pe podiumul vieţii mele sau pe podiumul vieţii altor oameni. Ar fi prea mult ca o persoană ca mine să creadă că ar putea fi pe locul 1. Podiumul este superb: nu eşti nici câştigător, nici învins. De pe podium practic poţi juca teatru. Dacă vrei poţi poza în câştigător, sau în pierzător, amândouă ipostaze fiind la fel de aproape de realitate.
Am observat că în viaţa mea nu am fost deloc pe locul 1! (cu o excepţie). De la căldura podiumului poţi privi în jos cu condescendenţă, dar vei fi mereu un învins. Practic se creează iluzia unui meci câştigat, ce tinde să înlocuiască realitatea unui meci pierdut. Desigur această beţie a podiumului nu durează veşnic şi din când în când mai deschizi ochii si vezi realitatea ta de învins, ia atunci te apucă depresia, pentru că iluzia ce ţi-o oferă podiumul nu corespunde cu realitatea!
Şi totuşi nu îndrăznesc şi nici nu vreau să fiu primul! Dar atunci când sunt alungat şi de pe podium....îmi doresc să nu fi intrat în competiţie!

O mana intinsa

Intr-o expediţie la munte nimic nu mai este ca în lumea de la oraş! Practic, munţii sunt ca un templu care, atunci când intri, te transpune într-o altă realitate, ce în afara lor este doar lumea imaginarului. La munte, lumea este guvernată de alte principii. Pe munte, individualismul şi concurenţa, atât de mult valorifcate în lumea modernă, nu au nici o valoare şi mai mult decât atât, sunt practic inexistente. Pe munte, o mână întinsă nu înseamnă că persoana ce prinde acea mână rămâne îndatorată ci pur şi simplu, o mână întinsă este o mână întinsă necondiţionat. Departe de tirania individului, la munte este important să triumfe echipa şi ca membrii ei să ajungă nevătămaţi unde doresc. Astfel munca în echipă, care în lumea modernă este doar un clişeu şi o sintgmă de bon ton, lipsită însă de esenţă, este o condiţie primordială a supravieţuirii. Şi nu vorbesc acum de supravieţuire în sens strict, adică de a nu muri, ci de a supravieţui ca om, de a te împlini ca prieten. Fără echipă nici cel mai bun alpinist nu ar ajunge niciunde, pentru că, mai devreme sau mai târziu fiecare are nevoie ca cineva să îi întindă acea mână salvatoare.

De aceea cred că adevărata valoare a prieteniei poate fi înţeleasă pe deplin doar la munte, printre stropi de ploaie, fulgere, bocanci uzi, haine jilave, sudoare şi mâini întinse necondiţionat, din simplul instinct de a fi om!

Probleme de liturgica

Întrerup seria postărilor mai artistice, departe de freamătul lumii, pentru a intra puţin tocmai în acest freamăt, întrucât consider că o luare de poziţie faţă de discuţiile pe teme liturgice în care am fost implicat ar fi binevenită.
Încă de la începutul Bisericii Greco-Catolice a exista mai mereu o tensiune ideologică între o tabără filo-latină şi una filo-bizantină. Chiar dacă această înformaţie pentru cei mai mulţi nu este nouă, eu am descoperit-o de abia acum vreo 3 ani jumate, atunci când am pregătit pentru revista Studia Blasiensia un articol despre Petru Maior, pe care l-am şi prezentat în cadrul unei sesiuni de comunicări de la Institutul teologic din Blaj. Atunci am descoperit că Petru Maior era foarte dezamăgit de ciuntirile pe care colegii săi sacerdoţi le adeucea cultului bizantin, eliminând elemente precum vecernia (nota bene, incă din secolul 18) şi înlocuiundu-le cu devoţiuni latine. De aceea, unit fiind, Petru Maior a fost unul dintre primii care s-a ridicat vehement împotriva unei uniri astfel înţelese.
Prin urmare, nimic nou sub soare nici în secolul nostru, mai ales după ce BGC a trecut printr-o perioadă de ilegalitate ce a atins aproape jumătate de secol. Departe de jigniri, superiorităţi şi atacuri la persoană, o astfel de tensiune ideologică ar trebui să aducă roade bune. Personal, în ceea ce priveşte aceste discuţii în contradictoriu, tind să dau credit dialecticii hegeliene şi cred că, după teză şi antiteză, nu are cum să nu se materializeze şi SINTEZA. Prin discuţia contradictorie am nădăjduit că se poate ajunge la această sinteză între două lumi, până la urmă, total diferite!
Voi încerca să explicitez această afirmaţie. Cele două tabere care discută intens (chiar dacă "tabere" este impropriu, întrucât de partea filo-latinilor este doar părintele Visovan) reprezintă două lumi total diferite care ar trebui să ajungă la un punct de întâlnire. Pe de o parte este părintele Visovan care vorbeşte aproape exclusiv din experienţa sa pastorală, în timp ce de cealaltă parte sunt câtiva intelectuali de calitate, care vorbesc din cărţi şi documente. În principiu, amândouă "lumi" sunt la fel de onorabile.
Însa, pentru sinteza de care vorbeam, întretăierea între aceste două lumi este o condiţie sine qua non. Pe de o parte, avem identitatea noastră (care este, fără echivoc, bizantină!!!!!) care trebuie păstrată, aşa cum ne îndeamnă documentele magisteriale, începând cu Orientalium Ecclesiarum (despre care am scris un articol pe www.credinta-noastra.cnet.ro), continuând apoi cu CCEO, Instrucţiunea pentru aplicare normelor liturgice scrisoarea apostolică Orientale lumen. Toate aceste documente, nu numai că îmi sunt cunoscute, ci mi le-am şi apropiat, ceea ce înseamnă că încerc şi urmarea acestora.
Desigur, "tabăra" filo-bizantină nu face altceva decât să reitereze mereu principiile documentelor sus menţionate, întărindu-le cu exemple din Sfinţii Părinţi şi alte cărţi de specialitate. În principiu acest lucru este binevenit. Problema nu este informţia vehiculată, cât metoda de vehiculare a acesteia. (şi ne întoarcem astfel la Descartes şi importanţa metodei. NU greşsea prea mult bietul Descartes când punea atât de mare accent pe metodă). Auzind opiniile unor oameni simpli care au avut acces, fără să intervină, la discuţia de pe grup, marea masă de oameni şi-au format o imagine despre tabăra filo-bizantină conform cărei membrii acesteia doresc o impunere rigidă a literii vorbind numai prin citate ca şi cum ar zice "de azi nu se mai face x, y, z (devoţiuni latine), ci se face numai u, v, w (elemntele ritului bizantin)". Când se cer explicaţii, de regulă, formula de răspuns este: "pentru că aşa scrie în documentul x". Moral, juridic, ecleziastic, o astfel de afirmaţie este ok, dar ea nu îl va face pe interlocutor niciodată să înţeleagă ritul bizantin. Si spun asta pentru că ritul bizantin este, în primul rând, o chestiune de spirit, de trăire, nu de literă a legii. Prin urmare, cei care calcă în picioare ritul bizantin trebuie făcuţi să intre în acest spirit, nu puşi la zid prin expunerea de documente. De aceea reiterez, este o problema de metoda!
De asemenea trebuie să evităm încrâncenarea şi desconsiderarea celorlalţi. Când cineva din tabăra intelecutalilor vine cu un argument ad hominem gen "mai luaţi o carte", participanţii simpli vor avea automat o repulsie faţă de cel care spune acest lucru şi implicit faţă de ideile susţinute de acesta. Prin urmare, trebuie mai mult respect faţă de cei care, poate chiar din motive obiective, nu au avut parte de studii foarte complexe, dar care au de partea lor practica pastorală.
De cealaltă parte, partea filo-latină ar trebui să ia mai mult în considerare argumentele bine fundamentate ştiinţific a celorlalţi pentru că practica pastorală de una singură nu este o sursă suficientă pentru a emite opinii argumentate. De aceea spun, trebuie ajuns la un punct de întâlnire între experienţa pastorală (reprezentată de pr Visovan) şi informaţiile din cărţi (reprezentate de toţi filo-bizantinii). Pana acest punct nu se va întrezări la orizontul discuţiilor noastre, totul va rămâne la stadiu unui dialog al orbilor ce va cădea din ce în ce mai mult în derizoriu. Până atunci însă, nimeni nu are dreptul să calce flagrant rânduiala actuală din biserică şi, mai mult, să încite şi pe ceilalţi să o facă, la fel cum nimeni nu are dreptul să creadă că trăirea ritului bizantin se poate face doar prin trimiteri la cărţi de specialitate şi documente magisteriale.

Fragmente de pe munte

Ca să ajungi la lumină, trebuie să treci prin întuneric! Ca să ajungi la fericire trebuie să savurezi paharul tristeţii şi ca să ajungi în vârful unui munte trebuie să porneşti din cea mai adâncă vale! Doar când treci prin acest itinerariu poţi regăsi în lume splendoarea gratuită, pe care oraşul şi viaţa puternic tehnologizată o ascund în spatele unor imagini mai mult ireale decât reale,şi o înnăbuşesc în aburul sunetelor ce ne clocotesc în urechi, fâcându-ne, la rândul nostru, să clocotim în nesiguranţă şi deprimări. Astfel, am plecat în căutarea tăcerii şi a calmului, în locuri fără acces la internet, fără energie electrică permanentă, fără Coca-Cola, fără grătare, fără televizor sau radio. Am înlocuit toate acestea cu tăcerea nopţii, cu sursurul apei, cu zgomotul ploii, cu mancarea din consevră, cu efortul de a ne regăsi, cu vântul de pe crestele munţilor, cu glasul mut al caprelor negre şi enumerarea ar putea continua încă multe pagini. Astfel, în cele din urmă am regăsit comoara pierdută a glasului naturii de la care putem învăţa oricând că mai important decât vârful pe care ajungi, este drumul parcurs; că mai importantă decât concurenţa, este echipa; că mai importantă decât vremea, este buna dispoziţie; şi că mai importantă decât orice, este iubirea, în orice formă s-ar prezenta aceasta!

Hoinareala

Mi-e dor de munţii mei,
Departe sunt de ei,
Îmi pare drumul lung
Şi aş vrea mai repede să ajung......

.....şi în câteva ore voi ajunge! În 11 august anul de graţie 2007, plec într-o hoinăreală pe Munţii Retezat. Ştirile anunţă că se porneşte Apocalipsa împotriva mea şi se vehiculează tot feluri de "coduri colorate" care mai de care. Să sperăm că Domnul ţine cu noi şi o să decolorăm culorile "codurilor". Nu ştiu de ce, dar am impresia că ştirile în Romania încearcă mai mult să impună frică decât să informeze.

Hoinăreala va dura probabil vreo 14 zile, deci în următoarele două săptămâni nu voi mai actualiza pagina, ceea ce nu înseamnă însă că nu o puteţi vizita.

Alte franturi

„Voi ce acum mă ascultaţi
Mai meditaţi şi nu uitaţi:
În dragoste indiferenţa-i cea mai grea”
(Vama Veche - Ana)

Iată nişte versuri ce prezintă un adevăr fundamental în ceea ce priveşte relaţiile de dragoste. „În dragoste indiferenţa-i cea mai grea!” Indiferenţă=nepăsare=LENE. Dorinţa de a avea aproape persoana iubită, eclipsată de lenea de a face pasul spre acea persoană duce la moartea iubirii, la stingerea focului. Degeaba te chinui să aprinzi un foc dacă ţi-e lene să îl întreţii! Cu o astfel de atitudine, focul se va stinge în mod inevitabil.

„La fiecare despărţire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi şti că aţi făcut
Greşeala mea”
(Vama Veche - Ana)

De curând am fost câteva zile la munte, unde nopţile sunt atât de clare încât ai impresia că poţi atinge stelele şi că te poţi juca cu acestea cuprins de melancolia copilăriei. Şi totuşi am vpzut zeci de stele căzătoare, ca semn al flăcărilor ce s-au stins din cauza indiferenţei, a nepăsării şi a lenei şi omul modern continuă, cu o perseverenţă înspăimântătoare, să facă această greşeală. Pesemne că cei mai mulţi oameni au ascultat de prea puţine ori aceste versuri!

Pe culmile dezolării

Cât de interesantă poate fi uneori dezolarea! Paşii ei te pot purta pe culmi nebănuite ce îşi pot oferi un simulacru de fericire: raze de soare care luminează frenetic dar sunt lipsite de căldură, păsări săltăreţe, dar care nu cântă, copii ce nu se joacă; în copaci frunze veştede ce se încăpăţânează să nu cadă, în timp ce pămânutl este tapiţat cu frunze fragede ce au căzut mult prea devreme. Toate acestea le poţi vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!
Pe aceste culmi privirile oamenilor nu se întâlnesc niciodată! Geme solitudinea deşi e plin de oameni, fiecare cu singurătatea sa! Fiecare om este singur cu propria singurătate, singurătatea fiecăruia având un alt nume, banal pentru celelalte singurătăţi şi sfâşietor pentru singurătatea fiecăruia în parte! Dincolo de această singurătate se află necunoscutul, adică lumea! Mulţi îl consideră pe Dumnezeu un „Mare Anonim”, o irezolvabilă ecuaţie. Mie mi se pare lumea o necunoscută mai mare decât Divinitatea. Mai de grabă rezolv ecuaţia Dumnezeirii decât pe cea a lumii moderne! Dumnezeu este unul, în timp ce lumea este o necunoscută formată din mai multe necunoscute şi toate le poţi vedea, dar nu defini, pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc.
O fată revarsă fluvii de lacrimi pentru un băiat care nu merită, în timp ce sub un arbore stufos, ascunse de lumina soarelui fără căldură şi de privirile indiscrete, un băiat varsă lacrimi pentru o fată care, la rândul ei, nu merită. Omul are o tendinţă halucinantă de a vărsa lacrimi pentru alţi oameni care nu merită. Astfel se formează un lanţ grotesc format din oameni ce plâng pentru alţi oameni ce nu merită, iar din acest lanţ nu se poate ieşi decât printr-o intervenţie deus ex machina a unei forţe despre care nu ştii spre ce alt lanţ te îndreaptă. Astfel mai bine te obişnuieşti cu ridurile tăiate de lacrimi, cu sarea ce rămâne când acestea se usucă şi cu gustul amar de pe buze. Toate acestea se pot vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!

Slăbiciunile unui prezent ce perpetuează trecutul

Trecerea la cele veşnice a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române a produs, fără doar şi poate, un val de amărăciune în rândul credincioşilor ortodocşi, şi nu numai, val de amărăciune secondat de aprinderea unei vaste discuţii despre trecutul, prezentul şi viitorul Bisericii Ortodoxe din România. Moartea unui Patriarh, sau a unui Papa în contextul Bisericii Catolice, este mereu un prilej de a trage linie, de a analiza trecutul în vederea unei etichetări injuste a persoanei ce s-a stins. De asemenea, moartea unui Patriarh provoacă, după anamneza trecutului, şi luarea la cunoştiinţă a prezentului, dar, mai ales, perspectiva viitorului! Tentaţia definirii viitorului este o trăsătură tipică "omului recent", ce denotă, în primul rând ceaţa persistentă a unui prezent nu foarte uşor definibil. De aceea, în zilele noastre, se trece într-un mod de-a dreptul halucinant, de la anamneza trecutului la încercarea de a defini viitorul după chipul şi asemănarea noastră, ocolind un prezent care ne depăşeşte.
În toate dezbaterile antrenate de moartea oarecum neaşteptată a Patriarhului Teoctist, obserserv în sânul Bisericii Ortodoxe Române o anxietate a prezentului; un prezent cu totul neconfortabil sub umbrela căruia BOR nu vrea să se oprească. Nu de alta, dar o eventuală oprire sub umbrela prezentului implică o iminentă asumare a trecutului, a unui trecut chiar mai neplăcut decât prezentul, astfel încât nu rămâne altă opţiune decât refugiul într-un viitor pe care BOR încearcă să îl definească spre propriile beneficii, spirituale şi nu numai. De ce spun asta? O fac, deoarece componenţa Colegiului Electoral Bisericesc îmi dă de gânndit.
Acest organism electoral ce va avea sarcina de a alege un nou Patriarh este format, pe lângă înalţii prelaţi ai Bisericii, din 88 de mireni! Acest fapt nu denotă, în mod aprioric, o hibă a modului de alegere a noului Patriarh. Punctele interogative apar în momentul când citim numele acestor laici ce vor face parte din CEB. Avem politicieni importanţi şi oameni de afaceri cel puţin la fel de titraţi, precum preşedintele PNŢCD, Marian Petre Miluţ, vicepreşedintele PD Sorin Frunzăverde, vicepreşedintele PNL, Cornel Popa, omul de afaceri Dorel Onaca şi academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici. Prin urmare iată că politicul şi economicul au un cuvânt greu de zis în alegerea viitorului cap al BOR!
Componenţa acestui organism electoral al viitorului Patriarh mă face să cred că BOR vrea să îşi consolideze statutul de "biserică naţională", un concept absurd din punct de vedere teologic şi pastoral. Practic se perpetueză în BOR o veche obişnuinţă: adăpostirea sub aripa statului. Sub adăpostul ideatic oferit de conceptul de "biserică naţională" BOR speră într-o imixtiune în politic, fără să îşi dea seama că se pune la mână politicului. Probabil este un mecanism inconştient care a intervenit şi in 1948, când BOR s-a făcut unealta unui stat ateu, pe care, probabil, spera să îl convertească. În momentul în care un viitor Patriarh va fi ales, el nu va putea să treacă cu vederea peste doleanţele celor care l-au ales. Este absurd ca într-o biserică patriarhală politicul să aibe un cuvânt greu de spus în alegerea unui Patriarh! Biserica nu este naţională, Biserica este Biserica lui Hristos şi din aceasta fac parte toţi oamenii de bună credinţă. Ce credibilitate poate avea, în faţa oamenilor, o Biserică în care Patriarhul este la mâna politicului? CE autoritate morală poate avea o asemenea Biserică?
Defunctul Patriarh Teoctist a avut după 1989 un moment de mare sinceritate şi înţelepciune când a dorit să se retragă. În acele momente el şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă Română are nevoie de "o schimbare la faţă" după greşelile ce le-a făcut, iar el a dorit să lase locul celor care care se credea că pot îndeplini o astfel de misiune. În acest caz, Patriarhul teoctist a dat dovadă de înţelepciune, iubire pentru suflete, umilinţă. Din păcate, presiunile venite din partea politicului prin persoana lui Ion Iliescu, care dorea să aibe la mână autoritatea morală a Bisericii Ortodoxe spre justificarea şi acoperirea proprilor fapte, l-au făcut pe Patriarhul Teoctist să revină asupra deciziei sale şi să perpetueze o colaborare tristă între Biserică şi stat. Acum la moartea sa, credeam ca BOR are înţelepciunea şi clarviziunea necesare pentru a pune în mişcare o "schimbare la faţă" a BOR, dar m-am înşelat din nou. Oare cât va mai dura până BOR îşi va da seama că aşa nu se poate merge mai departe? Oare câte generaţii trebuie să treacă pentru eliminarea din conştiinţa BOR a conceptului de "biserică naţională"? Oare cât va mai dura până BOR îşi va asuma crucea de a fi Biserica lui Hristos? Oare cât va mai dura.....? Înrebări la care nădăjduiesc să găsesc un răspuns înainte de a mi se închide ochii.

Dialogul o rezolvare simplista si puerila?

Mă bucură foarte mult că postările mele tulbură puţin apele liniştite din jurul meu! Cel mai mult mă bucur că în sfârşit am primit şi critici referitoare la ultima postare, cristici argumentate ce au hrănit materia mea cenuşie amorţită de arşiţa verii.
-"un dialog este o "rezolvare" prea simplista si prea greu de organizat pentru a da dreptate"

In primul rand, persoana care a facut aceasta remarca si-a dat seama ca solutia propusa de mine este dialogul in detriimentul conflcitului! Trecand mai departe, dialogul nu este o rezolvare matematica, un rezultat al unei ecuaţii ci este un itinerariu comun dintre cel putin doua persoane, sau culturi (care sunt practic niste conglomerate de persoane ce împart un fond comun).
- Divergenţele noastre pornesc de la o valutare diversă a conceptului de persoană. Desigur, abordarea mea va fi una spirituală, chiar teologică. Pornind de la ideea că persoana umană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem considera că persona umană îşi poate atinge desăvârşirea atunci când devine iubire. Iubirea presupune dialog, nu neapărat un dialog verbal, ci o deschidere spre alteritate. De aceea, relatia dintre persoanele Treimii (relatie pe care eu o vad ca prototipul oricarei relatii inter-personale) este una dialogică, nu conflictuală. De aceea dialogul este una dintre dimensiunile cele mai profunde ale fiintei umane, prin urmare nu prea are cum sa fie o rezolvare simplista.
-Faptul ca e greu de organizat nu trebuie sa ne conducă gândul să renunţăm la ea. De ce sa renunti la privelistea superba de pe varful Everest doar ca este greu de ajuns acolo? Desigur ca sa ajungi acolo trebuie sa te pregateşti! La fel şi dialogul este "greu de organizat" dar consider că punctul în care se poate ajunge merită efortul unei organizări dificile.
- Conflictul este o rezolvare instinctivă: o adoptă şi animalele. Cred însă că statutul nostru de fiinţe raţionale ne fac responsabili de a găsi şi alte soluţii mai înţelepte. Atunci când e vorba de sângele vărsat, de război, de durere de suferinţă, suntem departe de a fi ales o rezolvare bună. Prin urmare alegerea dintre conflict sau dialog este o alegere intre viata si moarte! Or, noi, cu totii, ar trebui sa celebram viata.

Ciocnire sau dialog?

Dacă privim cu atenţie în istorie, analizând reprezentările sociale referitoare la mersul lumii în general, mai ales începând cu epoca modernă, există o tendinţă exacerbată de a vedea mereu lumea ca o eternă ciocnire între diferite linii de forţă. Marxismul profesa o ciocnire între clasele sociale, respectiv între burghezie şi muncitorime, iar astăzi, celebra teorie a lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţilor este pe buzele tuturor atunci când aflăm de iminentele „atacuri teroriste”, fie ele reale sau doar ipotetice justificari pentru anumite acţiuni represive din partea unui tip paranoic ce se crede regele lumii. Această teorie a ciocnirii dintre civilizaţii este valabilă doar în logica unei psihopatologii obscure a întregii umanităţi.
Pornind de la premisa că oamenii au, cu toţii, o fărâmă mai mică sau mai mare de raţiune, tind să cred că această toerie a ciocnirii nu se va realiza la scară globală. Departe de efervescenţa senzaţionalului şi de gustul sângelui, s-a cristalizat şi alternativă: dialogul. Dialogul conduce la deplina realizare a fiinţei umane, a cărei esenţe este deschiderea spre alteritate. Întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea ne arată că alternativa dialogului chiar funcţionează şi aduce roade bune, în comparaţie cu dorinţa ciocnirilor, care lasă în urmă doar mirosul sângelui vărsat pentru nimic. O dată cu Papa Paul al VI-lea asistăm la o adevărată cotitură dialogică a culturii moderne care a dat rade destule, pentru cei care le pot vedea, întrucât dialogul nu este altceva decât exerciţiul umanităţii, în timp ce ciocnirea, este exerciţiul animalicităţii. Aşadar rămâne ca fiecare să aleagă, în primul rând la scara propriile relaţii interpersonale, varianta dialogului (a oamenilor cu minte) sau varianta ciocnirii (a pseudo-oaemenilor deveniţi fiinţe iraţionale).

Despre rugaciune

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?
Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.
Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.
Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.
Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.
Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.
O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.
În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!
Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.
În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

O definitie a credintei

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Viata ca o flacara

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Ascultand Cuvantul

De multe ori suntem prea ocupaţi cu vorbitul şi astfel pierdem din vedere importanţa ascultatului. În mod normal, pentru a spune lucruri cu noimă ar trebui mai întâi să ascultăm în tăcere ceea ce au de spus alţii, ceea ce are de spus natura, ceea ce are de spus Dumnezeu. În centrul experienţei noastre cu Dumnezeu este Cuvântul, Cuvântul adresat nouă în tăcere şi care trebuie recepţionat în tăcere. Prima datorie a fiecărui creştin este aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru orice creştin există mai multe momente de manifestare a Cuvăntului! În primul rând, prin creaţie; cuvântul rostit ia formă, dând astfel viaţă întregului univers. În acest context trebuie subliniată imensa putere pe care o deţine Cuvântul lui Dumnezeu: o dată rostit, acesta devine realitate, o realitate inteligibilă care mărturiseşte neîncetat despre creatorul său. Cuvântul divin poartă în sine principiul propriei sale materializări ontologice ex nihilo!
Un al doilea moment, şi probabil momentul culminant al manifestării cuvanântului, este întruparea salvifică a acestuia în persoana divino-umană a lui Isus Cristos, prin intermediul căreia Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi. De fapt, întreg prologul Evangheliei după Ioan este o teologie a Cuvântului care subliniază că principiul creaţiei ex nihilo este Cuvântul şi că tot acesta, smerindu-se pe sine, se face şi principiul mănturii noastre din păcat.
Trecem astfel la dimensiunea personală a manifestării Cuvântului. Întruparea Cuvântului devine gestul suprem al iubirii treimice prin care însăşi Dumnezeu se coboară printre oameni spre a le comunica mântuirea. Aceasta nu este de fapt o comunicare, ci o auto-comunicare, Cuvântul, făcându-se om, se comuică pe sine ca fiind creatorul întregului univers şi singurul capabil să îl ridice pe om din mlaştina păcatului în care acesta a căzut. Într-un limbaj mai tehnic, Cuvântul este, în acelaşi timp, emiţătorul şi mesajul vehiculat! Prin urmare, suntem creştini pentru că ne-a fost adresat Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel, ascultarea acestui Cuvânt ar trebui să devină experienţa fundamentală a vieţii noastre de credinţă.
A asculta cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă presupune dispunerea inimii spre a accepta existenţa unei alterităţi, prin urmare, se ascultă, în primul rând, cu inima. De fapt, în ceea ce priveşte ascultarea cuvântului divin, se ascultă doar cu inima, nu cu urechile şi doar în ceea ce priveşte ascultarea cuvintelor celorlalţi oameni, acestea trebuie ascultate prima dată cu inima si doar apoi cu urechile. De aceea, ceea ce orice creştin ar trebui să îi ceară lui Dumnezeu prin rugăciune este o inimă pură, capabilă de a asculta!

Tacerea care vorbeste

Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.
Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).
Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale penru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.
Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

1. Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.
Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comuncica cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.
Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseană să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

2. Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar de urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.
Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfe, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

3. Autoiluzionare sau umilinţă

Tăcerea ca şi autoiluzionare este mmentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îii ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.
Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite. Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi. Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturisti într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

4. Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.
Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii

Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am contrui un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu.
Într-un alt plan, tăcerea este imporantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regăndi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.
Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre.
În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.

Din nou frânturi....

Marea durere şi extrema depresie apar în momentul când fiecare joc trebuie să îşi aleagă învingătorii! De ce mereu cineva trebuie să piardă? De ce jocurile nu se pot termina mereu la egalitate? Victoria unuia, înseamnă înfrângerea altuia; bucuria victoriei înseamnă în acelaşi timp lacrimile înfrângerii! Atât învingătorul cât şi învinsul tot oameni sunt. De ce învingătorii nu oferă mereu remiza din compasiune pentru cei care pierd, de multe ori din motive extrinsece lor? De ce spiritul de competiţie îi face pe câştigători atât de dornici de a vedea durerea înfrângerii în ceilalţi. Cum se poate bucura un învingător, când lângă el un suflet plânge amarnic? Cum poate plânge un învins când un suflet lângă el exultă de bucurie? Dualităţi, mereu dualităţi, iar noi toţi nu suntem altceva decât nişte sărmani peregrini între aceste două extreme. Remiza se acceptă doar când jocul nu are miză prea mare!

Rasarit

E linişte-afară la fel cum e-n rai,
Căci soarele sfânt încă n-a răsărit
Din marea ce-ncet parcă-ţi cântă din nai
Un cântec al valului neistovit.

O rază aştept să văd cum răsare
Din noul, dar palidul nou orizont,
Căci raza iscă o nouă mişcare
Pe plajele goale a vechiului pont.

Dar negura, moale, se lasă de sus,
Se-aşează pe linia ce eu o privesc,
Schimbând răsăritul cu-‘n jalnic apus
A vechii speranţe ce încă-o nutresc.

Un sunet aud şi-l ţin bine minte,
Privirea-mi ridic spre cerul senin
Şi văd o pasăre cum zboară cuminte
Spre largul ce-şi poartă misterul diin.

Un nor se abate spre soarele meu
Ce-oricum e umbrit de o ceaţă subţire,
Făcând răsăritul acum şi mai greu,
Trezind în mine-o uşoară mâhnire.

Dar liniştea mării eu tot o ascult,
Chiar dacă soarele nu vrea să-apară,
Uitând întrutotul al lumii tumult
Şi orice problemă ce stă să răsară.

Dar, totuşi, norul deodată dispare
Din calea divinului astru de preţ.
Iar acesta, din nou, în glorie răsare,
Cu mult, mult mai roşu şi cald şi măreţ!

Şi acum marea nu mai e mută,
Iar eu, eu stau demult pe tărm liniştit
Şi-ascult tainic cum marea-şi ascultă
Cântecul valului nicicând isprăvit!.

Jocul

De multe ori suntem tentaţi să definim viaţa omenească drept fiind un joc! Dar dacă viaţa însăşi este un joc, atunci un joc din cadrul vieţii, ce este? Probabil este un joc al jocului, în care omul este joc şi jucător în acelaşi timp, jucându-se în rama jocullui pe care divinitatea i l-a dăruit într-un gest ultim de iubire creativă. De ce doar copii se joacă la modul cel mai real cu putinţă? Probabil pentru că ei sunt singurii care îşi dau seama de frumuseţea ce o implică jocul vieţii, iar prin jocul lor ei încearcă să aducă o ofrandă inconştientă jocului din care fac parte. Un joc poate fi câştigat doar dacă este jucat până la capăt, iar celebrarea ideală a marelui joc se poate realiza doar prin intermediul altui joc! Jocul se joacă jucând!

Frantura dintr-o discutie cu Melania (o buna prietena)

A te pierde, in multe cazuri nu este un semn de slabiciune. Poate chiar asta ar trebui sa faci. Sa te pierzi! Dupa care sa te lasi gasita si scoasa din labirint. Sa vezi ce frumos poate fi! Stii... in dragoste faptul ca esti sigura pe tine nu este neaparat un lucru bun. Dragostea inseamna deschidere spre persoana care iti este alaturi... o deschidere totala in care sa te dezbraci de orice masca exterioara si sa te lasi descoperita in esenta ta. In momentul acela nu vei mai fi sigura pe tine, dar vei fi sigura pe celalalt

Despre tacere (fragment dintr-un text mai lung)

De multe ori este înspăimântător să te afli în locuri unde îţi poţi auzi proprii paşi foşnind prin iarba fragedă, în timp ce propria respiraţie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. În astfel de locuri poţi auzi cum creşte iarba şi cum răsare soarele; poţi auzi cum se vaită munţii şi cum şerpuieşte apa. În asemenea locuri poţi vedea sursurul apei şi mirosi freamătul naturii! O dată găsit diamantul adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii), acest spaţiu se poate transforma în paradis!

Eine Flamme die immernoch brennt

Während ich von dir träume, schläfst du friedlich wie ein Engel in seinen Armen und fühlst den süßen Geschmack seiner feurigen Lippen. Während ich an dich denke, schmilzst du unter dem Feuer der Leidenschaft die sich über dich bemächtigt wenn ihr Liebe macht. Während ich hier einsam sitze, rötest du wenn er dir schöne Worte in dein linkes Ohr zuflüstert. Während ich jetzt traurig bin, lachst du glücklich wenn er dir unschuldige Witze erzählt.
Einmal warst du mein ein un alles; jetzt bist du so weit von mir entfernt, dass es mir leichter fällt andere Galaxien zu besuchen als deine Seele zu berühren. Deine Liebe zu mir ist so schnell geschmolzen, dass ich kaum Zeit hatte ein Stück von ihr aufzubewahren. Unsere schönen Augenblicke hast du schon längst vergessen, meine Liebeserklärungen hast du schon verdaut, die Form meiner Händen ist dir schon längst fremd, den Geschmack meiner Tränene hast du sowieso nie gekostet. Und du scheinst so glücklich zu sein! Deine Glücklichkeit entwaffnet mich und somit stehe ich vor dir und warte auf den entgültigen Schlag: dass du mich ganz vergisst!

Trandafirii mor

Cândva eram atât de naiv încât credeam că trandafirii nu mor niciodată! Cum poate să se stingă simbolul iubirii? Este ca şi cum iubirea însăşi ar pieri din lume! La fel cum casele ce le construim, cândva vor deveni ruină, la fel şi trandafirii mor, se sting tăcut fără a face gălăgie, astfel încât nimeni nu poate observa cântecul lor de lebădă. Aţi văzut vreodată un trandafir pierind?
Era un imens trandafir cu 27 de petale înroşite de focul care ardea în ele dându-le viaţă, dar care le şi mistuia cu multă răbdare. Petalele erau foarte bine legate între ele, cu legături nevăzute ce le ţinea apropiate, astfel încât nici una să nu se desprindă. Fiecare petală era puternică şi crescută cu multă mândrie din tulpina ce îi transmitea pulsaţiile vieţii. Petalele cele mai vulnerabile erau inconjurate cu multă atenţie şi tandreţe de cele mai puternice, astfel încât forţele duşmane ar fi putut crede că cele din mijloc sunt cele mai puternice. Chiar şi eu eram convins de acest lucru şi ştiam că petala cea mai din mijloc se va desprinde ultima de tulpina magică, deşi sufletul meu continua să îmi spună că trandafirii nu mor niciodată.
Totuşi timpul trecea şi îşi lăsa amprenta pe fiecare petală în parte. În primul rând a început să se schimbe culoarea petalelor. Roşul acela ce mărturisea focul ce arde în ele a început să se transforme în diverse nuanţe ce denotau pierderea acelui foc vital. Unele au început să se facă negre, altele portocalii, altele gălbuie şi doar unele se încăpăţânau să-şi păstreze focul interior. Apoi, petalele au început să-şi piardă din tărie! Lipsa focului din ele le-a lăsat fără vlagă şi capetele au început să se plece sub trecerea timpului. Petalele exterioare şi-au pierdut forţa, atenţia şi tandreţea cu care le apărai pe cele interioare. Dar eu totuşi continuam să cred că trandafirii nu mor niciodată.
Într-o zi mă întorceam să ud acest trandafir fermecat care nu avea să moară niciodată, dar când am intrat în odaia unde îl ţineam o imagine care în sufletul meu a căpătat valenţe apocaliptice m-a lovit în creştetul capului, făcându-mă să ameţesc. Lângă vaza în care ţineam trandafirul era o petală căzută. O petală dintre cele în care viaţa încă ardea din plin, o petală încă puternică ce se ţinea măndră şi nu se apleca sub trecerea timpului. Era o petală din mijlocul tradnafirului meu fermecat, o petală care de bună voie a ales să cadă, să părăsească trandafirul care i-a dat viaţă, acel ansamblu armonios care odionioară era legat atât de strâns încât mă făcea să cred că trandafirii nu mor niciodată! Am început să plâng, iar lacrimile cădeau pe acea petală plăpândă dar cutezătoare; mică, dar încă plină de viaţă; uşoară, dar hotărâtă. Era probabil cea mai frumoasă petală din acel trandafir, dar această floare nu i-a mai fost de ajuns. Sau poate, vroia doar să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Astăzi petalele prieteniei cad inconştient pe jos iar vântul le poartă în zări necunoscute, iar curând din acel trandafir nu va mai rămâne.....NIMIC! Sunt o petală din acest trandafir fermecat, sunt chiar petala din al cărei măini drepte s-a desprins cutezător prima petală, care dorea să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!

P.S. Acest tradnafir nu are intamplator 27 de petale! Pe cei care citesc acest text si se regasesc intr-o petala din acest trandafir fermecat ii rog sa lase un comment, chiar si numai cu numele lor!

Pacatul nepasarii

Pentru ca răul să triumfe în lume este suficiet ca oamenii în care au mai rămas frânturi de bine să nu facă nimic! De regulă toţi bunii creştini sunt preocupaţi să nu facă ceea ce biserica consideră „rău”, dar prea puţini se preocupă să facă binele. Această mentalitate trebuie schimbată şi în locul formulării negative „nu fă cutare lucru”, fiecare să-şi formuleze pozitiv propria viaţă „fă cutare lucru”! Din puctul meu de vedere unul dintre cele mai mari păcate ce pot exista este acela de a nu face ceea ce îţi stă în putinţă. Desigur scuze se vor găsi mereu!

Din nou.....Cioran

După vreo doi ani, mi-a căzut din nou în mână Cioran! De data aceasta s-a nimerit să fie „Schimbarea la faţă a României”, opera pe care a scris-o la 24 de ani şi care, după cum Cioran însuşi mărturiseşte, îi este cea mai strină. Poate lui i se pare străină, însă dacă cineva mi-ar fi dat în mână această carte, dar fără să fie specificat numele autorului şi titlul acesteia, eu mi-aş fi dat seama din primele pagini cine a scris-o. Acelaşi stil lingvisitic atrăgător prin forţa negaţiei sale şi, până la urmă, aceleaşi teme: negarea valorilor creştine, exacerbarea individualităţii, sfinţenia orgoliului şi umilinţa ca viciu. Ştiu că mulţi mă vor acuza că nu aş fi modest, însă, în spatele unui limbaj sofisticat şi violent, se află nişte raţionamente, în cel mai bun caz, mediocre. Oricum, citind unele pasaje, m-am amuzat copios!

Complexe de victima

Îmi dau seama din ce în ce mai mult că în Biserica Greco-Catolică nu există o înflorire pe care toţi o aşteptam după căderea regimului comunist şi cred că acest lucru se datorează complexelor de victimă care sunt profund înrădăcinate în inimile clericilor greco-catolici. Mereu când există o discuţie între clerici greco-catolici si vreun duplomat român, preoţii nu fac altceva decât să revendice restituirea integrala a bunurilor greco-catolice confiscate de ortodocşi şi să se simtă mereu dezavantajaţi şi nebăgaţi în seamă.
Dincolo de partea de dreptate care există în spatele acestei atitudini, aceasta este mult exagerată şi revelă puternicele complexe de victimă ale ierarhiei greco-catolice. Preotul greco-catolic se simte mereu urmărit, mereu nedreptăţit, mereu pus la zid, mereu neînţeles. Ne aruncăm cu toate energiile de care biserica noastră este capabilă în procese patrimoniale şi astfel sufocăm spiritul creator care ar putea să construiască atâtea lucruri. Această luptă acerbă în justiţie nu face altfel decât să ne sece de toate resursele. Astăzi biserica greco-catolică se implică puţin in proiecte culturale, în proiecte de ajutorare a saracilor impreuna cu celelalte confesiuni, dar in schimb se lupta orbeşte cu ortodocsii prin intermediul justiţiei. Aceasta atitudine denotă o imensă imaturitate şi lipsa unei gândiri în perspectivă. Până când această atitudine nu se va schimba, este greu de crezut ca din biserica greco-catolica va creste. Aceasta atitudine impiedica chiar si orice crestere spirituala a bisericii!!!!!!

Fragmente....

O adiere de vânt! Un soare cald! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul său, resemnându-se cu ideea că zboară spre cerul albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru, însă mingea nu mai are călăuză, ci doar aripi! Oare cât de sus mai poate zbura?
Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?
Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe aceast ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o corană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?
Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.

Ganduri

O bună prietenă mi-a zis astăzi: "“stii, mi-am dat seama, ca de multe ori un lucru cu adevarat frumos, nu trebuie sa fie perfect in sensul in care il intelegem noi de obicei”. O frază ce pentru o clipă mi-a frânt şirul gândurilor mele şi care m-a făcut să îmi dau seama că are perfectă dreptate! De regulă noi înţelegem perfecţiunea într-un mod total subiectiv, totul fiind perfect atunci când merge după planul nostru, când totul este cum credem noi că ar trebui să fie. Iată că noi oamenii ne-am creat azi o perfecţiune după chipul şi asemănarea noastră, ridicându-ne practic la rangul de zei.
Gândind astfel, am ajuns să vedem pretutindeni doar “imperfecţiuni” şi să fim nefericiţi din cauză că nimic nu e perfect. Am uitat să sorbim din frumuseţea imperfecţiunilor ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de lucrurile pe care noi le vedem mici, dar care sunt cu adevărat importante; am uitat să râdem atunci când ne prinde ploaia şi nu avem umbrelă; am uitat să glumim atunci când stăm 30 de minute după un autobuz; am uitat….am uitat….am uitat. Prea multe lucruri pe care am uitat să le facem şi astfel am pierdut sensibilitatea pentru frumos!

Vineri - "Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu"

În această zi, Isus este cel mai abandonat om dintre toţi oamenii abandonaţi, măcinat de durere şi lăsat să moară ca ultimul tâlhar. A ajuns la sfârşit, la acel sfârşit în care fiinţei umane îi este luat totul, chiar şi liberul arbitru: nimeni nu poate alege dacă să accepte sau să decline moartea! Şi totuşi ce multe putem învăţa din acest moment. Isus nu îşi lasp spiritul pradă destinului, nimicului sau naturii infinite, ci şi-l oferă Tatălui, Tatăl care este în acelaşi timp înţelepciune şi iubire! Isus îşi oferă sufletul şi se abandonează, cu încredere deplină, Tatălui ceresc. Măinile Lui invizibile, pe care noi care suntem prizonieri propriului "eu", sunt totul, cel mai confortant loc de odihnă, iar Isus ştie aceasta! Acelaşi lucru trebuie să îl ştim şi noi!

Rugăciune: O Isuse, dă-ne puterea de a ne putea abandona Tatălui în momentul când acesta ne cheamă, astfel încât să nu ne încăpăţânăm să ne ducem greutatea păcatelor de unii singuri, ci să ne lăsăm ajutaţi de Tine. Aşează toată viaţa mea, nu pe cântarul dreptăţii, ci în mâinile iubitoare ale Tatălui nostru! Amin.

Joi - "Eu sunt painea vieţii"

Drumul nostru spre oaza care ne-a fost promisă intră în faza sa decisivă, când totul devine din ce în ce mai dificil şi drumul mai greu de continuat. Din punct de vedere spiritual, începem să intrăm în partea cea mai misterioasă a misterului pascal, iar cuvintele devin din ce în ce mai inutile. Trebuie să contemplă, nu să vorbim!

În această zi, Cristos instituie Euharistia, misterul creştin prin excelenţă. El este pâinea vieţii! Într-o lume din ce în ce mai relativistă, nu trebuie să pierdem din vedere acest fapt! Cristos este singura cale spre mântuire!

Este interesant că a fost ales momentul mesei pentru instituirea euharistiei. Acest fapt semnalează importanţa mesei, ca moment de comuniune între membrii unei familii. De aceea, euharistia este un mister al comuniunii. A celebra euharistia de unul singur, cum se intamplă câteodată unor preoţi, nu are sens, adică se pierde din bogăţia misterului.

Rugăciune: Iată Mielul lui Dumnezeu care se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre! Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul! Aleluia!

Miercuri - Despre iubirea lui Dumnezeu

Continuăm seria de meditaţii pentru săptămâna mare cu câteva scurte consideraţii despre iubirea divină. În această perioadă, mai mult ca oricând, trebuie să ne uităm spre crucifix, unde putem vedea dovada incontestabilă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, şi, în acelaşi timp, cea mai exhaustivă definiţie a acestei iubiri. O definiţie care nu se exprimă în cuvinte, ci se contemplă cu ochii interiori şi cu inima umilă. Iată-l pe Cristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, suspendat între cer şi pământ, pe acea cruce infamă, luând asupra sa trecutul şi viitorul, transformându-le într-un prezent continuu, într-un timp plinit, într-un timp am mântuirii! De ce face aceasta? O face pentru noi oamenii decăzuţi, pentru ca noi să putem redescoperi chemarea noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu, deci fraţi ai săi. Cristos se sacrifică spre a ne readuce în comuniune cu DUmnezeu, după ce această comuniune a fost întreruptă de Adam, şi este mereu intreruptă de fiecare dintre noi când păcătuim. Iată deci iubirea definită prin inefabilul ei de către Cristos ce se sacrifică pentru întreaga umanitate.

Din toate acestea reiese că iubirea adevărată înseamnă sacrificiu de sine în favoarea celorlalţi! Cu toţii trebuie să ne sacrificăm în favoarea celorlalţi, chiar dacă avem impresia că ceilalţi ar trebui să se sacrifice pentru noi. Sacrificul nostru nu trebuie să fie suprem, ci un sacrificiu micuţ oferit în fiecare zi pentru cei care credem că merită cel mai puţin. Această dăruire de sine se poate realiza prin atenţia acordată celorlalţi, prin respect, compasiune, altruism; lucruri ce nu sunt la moda, dar care sunt singurele care ne pot conduce la oaza pe care o căutăm cu toţii, însetaţi de adevăr. Doar dăruindu-ne pe noi înşine putem dobândi viaţa veşnică!

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cela ce pe lemnul crucii ţi-ai arătat în mod definitiv iubirea faţă de toţi oamenii, te rugăm fă din noi flăcări vii pe altarul iubirii tale, astfel încât, arzând necontenit, să mistuim ura ce ne înconjoară de pretutindeni. Dă-ne puterea de a ne dărui pe noi înşine în fiecare zi pentru binele celor din jurul nostru, astfel incât prin iubirea noastră să întrezărească şi cei ce nu Te cunosc încă, o mică parte din infinita Ta iubire. Amin.

Marti - Iertarea

Astăzi propun o meditaţie în strânsă legătură cu cea de ieri, o meditaţie pe tema iertării.

Iertarea este poate atittudinea cea mai pregnantă care individualizaează creştinismul din rândul celorlalte religii monoteiste, si totusi este atitudinea şi sentimentul pe care noi creştinii reuşim să îl trăim cel mai puţin autentic. Şi totuşi, omul este capabil de a ierta; mai mult iertarea este cheia fericirii umane, pentru că cel ce se răzbună va fi fericit pentru o clipă, însă cel ce iartă va fi fericit pentru veşnicie, pentru că nu se lasă oprit din drumul său spre Tatăl ceresc de sentimente negative din trecut.
În ceea ce priveşte fenomenul morţii iertarea este fundamentală. Prima sursă de angoasă pentru muribunzi se leagă de iertare: de iertarea acordată celorlalţi şi de iertarea primită din partea celorlalţi. Cei mai mulţi muribuni se întreabă: "Oare Dumnezeu mă va putea ierta pentru ceea ce am făcut?" DEsigur că da, însă persoanele în cauuză trebuie întrebate: "Dar tu te poţi ierta pentru ce ai făcut?"Mulţi văd Judecata ulimă a fiecăruia ca un proces absolut omenesc în care cel decedat, este chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti al cărei preşedinte este Isus Cristos şi interogat asupra faptelor sale. Însă adevărata judecată vine din profundul sufletului nostru, din conştiinţa noastră care în acele momente va fi cu totul pură. Astfel conştiinţa noastră va fi propriul nostru judecător şi de aceea trebuie să fim capabili să ne iertăm pe noi înşine iertându-i pe ceilalţi. Doar iertându-i pe ceilalţi ne vom putea ierta şi ăe noi înşine!
Dumnezeu ne-a dat deja dovadă în repetate rânduri de iertarea sa, culminând cu moartea pe cruce, spre iertarea păcatelor noastre, a întregii umanităţi. El ne oferă gratuit iertarea sa divină, însă rămâne datoria noastră să-i cerem această iertare! Dacă noi nu o cerem, el nu ne-o va impune cu forţa, la fel cum nu a impus absolut nimic prin forţă. Aşadar mântuirea noastră constă până la urmă în a ştii să cerem iertare lui Dumnezeu, iar el atunci, printr-un act suprem de iubire, be va ierta.
Pe de altă parte este greu de imaginat că dacă nu suntem în stare să cerem iertare fraţilor mai mici, vom ştii să cerem iertare lui Dumnezeu. Oamenii din jurul nostru ne sunt daţi tocmai pentru a invăţa cu adevărat lucrurile divine. Dacă nu putem fi consecvenţi în lucrurile mărunte, atunci cu atât mai mult nu vom putea fi consecvenţi în faţa divinităţii. Prin urmare, cerând iertare celor din jurul nostru, ne apropiem câte puţin de propria mântuire. Ce gest poate fi mai frumos decât acela să ceri iertare unui frate, ca semn de iubire şi respect pentru fărâma de divinitate ce se află întipărită în el şi care nu dispare nici în pragul cel mai de jos al decăderii??

În acelaşi timp, procesul de a cere iertare celorlalţi, trebuie acompaniat de dăruirea iertării către ceilalţi, lucru ce este, poate, infint mai greu pentru orgoliul omenesc. Noi oamenii avem tendinţa să credem că mereu avem dreptate şi că mereu suntem îndreptăţiţi să facem ceea ce facem şi că mereu ceilalţi din jurul nostru sunt cei care trebuie traşi la răspundere. NU suntem deloc dispuşi să iertăm. A ierta înseamnă a vedea pe Dumnezeu în cei din jur! Aceasta înseamnă că o dată ce am iertat, nu putem să mao gândim de rău despre acea persoană, ci să fim legaţi de aceasta printr-o iubire dezinteresată.

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce din prea mare iubirea ta, dăruindu-ne nouă iertare de păcatele noastre, revarsă în noi virtutea de a cere iertare şi de a ierta. Ajută-ne să putem ierta persoanele care ne-au provocat răni adânci în inimile noastre oricum destul de slăbite, astfel încât prin iubire şi iertare să putem regăsi în ceilalţi chipul şi asemănarea Ta şi să ne putem bucura împreună cu toţi oamenii de iertarea ce Tu ne-o oferi neîncetat!

Luni

În această primă zi din itinerariul nostru spiritual spre Învierea Domnului şi spre propria noastră mântuire, propun o meditaţie asupra morţii!

Perioada pascală ne tentează de cele mai multe ori să ne concentrăm pe Înviere! Şi, pe de o parte, suntem îndreptăţiţi să facem aceasta, întrucât învierea este evenimentul fundamental pentru viaţa creştinilor din toate vremurile, însă nu trebuie să trecem cu vederea că pentru a învia glorios din morţi, Cristos a murit prima dată!!!! Aşadar, nu poate exista înviere fără moarte iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit mai mult asupra morţii.

În relativismul pregnant în societatea de astăzi se pune accent mereu pe o pseudo-viaţă, dar este cvasi interzis a se vorbi despre moarte. Şi totuşi moartea trebuie să fie în gândul nostru mereu, pentru că doar meditând asupra acestui fenomen ne putem pregăti pentru el. Problema fricii în faţa morţii nu porneşte de la necunoaştere, ci de la faptul că, atunci când simţim Domnul ne cheamă, nu ne simţim pregătiţi pentru această ultimă si primordială chemare spre viaţă. Acest lucru mă face să cred ca majoritatea oamenilor mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit neăpregătiţi pentru viaţă! Iată deci că în fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să ne comportăm ca şi cum mâine ar trebui să dăm ochii cu Mântuitorul nostru! Există un proverb tibetan care, referitor la această problemă, spune: "Viaţa de veci sau ziua de mâine: niciodată nu ştii care vine prima!" Iată deci că pelerinajul noastru teren trebuie să fie o continuă căutare a divinităţii, deci o continuă pregătire pentru chemarea cea de pe urmă. Gândul asupra morţii nu este aşadar rezervat doar celor bătrâni, ci este o responsabilitate a tuturora, indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii.

A privi spre Cruce, spre Cristos care ÎN PRIMUL RÂND moare pentru noi şi doar ÎN AL DOILEA RÂND învie, ne poate conştientiza asupra acestei ultime chemări a noastre, iar acest lucru nu este doar ceva ce ne priveşte doar pe noi, ci este un o conştientizare ce ne deschide mereu spre alţii. De altfel, iată un criteriu după care putem evalua dacă un anumit gând vine de la Dumnezeu sau din altă parte: gândurile ce vin de la Dumnezeu ne deschid mereu spre ceilalţi, în timp ce gândurile venite din alte părţi ne închid în propriul nostru deşert, în care ne complacem apoi fără ezitare!!! Aşadar, cei care privesc spre faţa mutilată a unui Cristos istovit, si contemplează moartea acestuia, în primul rând vor ştii să se pregătească pentru propria chemare şi, în al doilea rând, vor ştii să fie alături de cei ce suferă şi de cei care sunt pe patul de moarte!! Şi în acele clipe, acei oameni vor ştii ce trebuie să spună unui muribund, cum să se comporte în faţa lui, pentru că moartea nu mai este ceva străin pentru ei, ci este ceva firesc, ceva ce face parte din planul lui Dumnezeu pentru noi; vor ştii că moartea este un stadiu înaintea naşterii!

Să îl rugăm pe Cristos, cel ce a murit pe cruce, să ne dea gândul cel bun de a conştientiza importanţa morţii în viaţa omului, nu ca o fatalitate, nici privindu-o cu fanatism şi dorindu-ne-o cât mai repede, ci pregătindu-nu zi de zi pentru această ultimă schimbare. Îl rugăm de asemenea să ne dea înţelepciunea, compasiunea şi iubirea necesare pentru a fi un far luminos pentru cei ce suferă şi sunt pe patul de moarte!


Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce ca ultimul tâlhar, luminează minţile noastre întunecate, astfel încât să putem conştientiza importanţa acestui pas din viaţa fiecărui om, astfel încât să putem deveni un ajutor muribunzilor deznădăjduiţi.

Invitatie

In saptamana mare voi posta in fiecare zi cate o scurta meditatie. Asadar ii invit pe cei interesati sa intre zilnic pe blog. Ceea ce voi oferi eu, vor fi doar niste puncte succinte propuse spre meditatie, ramanand ca fiecare dintre voi sa le aprofundeze prin rugaciune si prin meditatia proprie. Doresc tuturor o saptamana mare plina de haruri si de binecuvantari!

Saptamana Mare

Am intrat intr-o perioada in care, mai mult ca oricand, fiecare dintre noi trebuie sa strigam in pustia noastra interioara, astfel incat aceasta sa se poate transfigura in cea mai frumoasa oaza. Si nu suntem singuri in acest proces, ci il avem ca ajutor pe Cel care a asumat in sine desertul intregii umanitati, transformandu-l intr-o unica oaza, "intr-un loc cu veredeata unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit"! Ramane insa responsabilitatea noastra, ca prin strigatul de constientizare a propriului desert, sa plecam in cautarea acestui loc minunat, un "Neverland" devenit realitate, mai palpabil ca oricand si mai accesibil decatam putea crede. Ceea ce pentru un necredincios este doar o plasmuire fantastica, pentru cel credincios devine realitate, mai mult, realitatea prin excelenta, singura realitate realmente importanta.
Sa plecam deci in aceste 7 zile pe drumul spre acest loc divin, ghidati fiind de spiritul umil de recunoastere al propriului desert. Daca fiecare dintre noi pleaca in acest pelerinaj spre viata, ghidat fiind de acest spirit, nu poate rata intalnirea cu cel care ne-a dat viata.
Ca orice pelerinaj autentic, nici acesta nu va fi usor: soarele ne va izbi cu putere facandu-ne sa ametim prin viata si sa pierdem din vedere locul spre care vrem sa mergem; frigul noptii desertice ne va face sa ne indoim de existenta acestui loc care ne este promis; nisipul ne va intra intre degete, se va strecura in spatele hainelor noastre facandu-ne sa zabovim pe drum prea mult si sa ne pierdem entuizasmul. Totul va parea a fi impotriva noastra, si totusi, uitandu-ne spre uscaciunea noastra interioara care este mai infricosatoare decat cea exterioara, vom incepe sa alergam intr-un suflet spre acest loc.
Fie ca Domnul sa ne daruiasca tuturor un adevarat spirit de penitenta si de recunoastere a propriului desert, spre a reusi sa murim si sa inviem o data cu El!