Lumea de azi

Îmi amintesc azi melodia lui Louis Armstrong „What a wonderful world”. Un text idilic, plin de sinestezii care îţi îmbată sufletul cu alcoolul binelui ce a mai rămas în noi, dar care stă adesea la fermentat. Videoclipul este însă genial: acestor cuvinte le sunt asociate doar imagini socante, preluate din războaiele ce împânzesc toată lumea. Întradevăr, trăim într-o lume minunată, dar plină de ură!

Despre trecut viitor si prezent

Am ajuns la concluzia că stressul cel mai mare apare din cauză că noi oamenii, când avem o problemă ne gândim prea mult la repercusiunile ei pentru viitor. Dar, la urma urmei, ajunge zile greutatea ei. Trecutul şi viitorul nu există, doar prezentul contează. Aşadar ar trebui să ne preocupăm mai mult de lucrurile imediate decât de cele ce vor să vie. Fiind atenţi la viitor ne putem rata propriul prezent!!

O vorba desteapta

"Actioneaza ca si cum totul ar depinde de tine si roaga-te ca si cum totul depinde de Dumnezeu si nimic de tine!"

Eu si marea

Experienţa mării este tot timpul ceva special. Câteodată ea te exaltă şi parcă se bucură împreună cu tine. Alte ori e calmă şi tristă ca şi sufletul omului ce priveşte, plângănd parcă împreună cu el. Câteodată parcă intonează discret o melodie parcă de nai care nu se isprăveşte nicicând. Uneori pot să aud această melodie, alteori egoismul din mine mă face surd şi nu pot auzi nimic. Dar oricum ar fi clipele când sunt la mare mă leagă de persoanele dragi care nu sunt aproape

Cugetari

Revin la fenomenologia iubirii cu o cugetare asupra distanţei şi asupra rolului pe care aceasta îl joacă într-o relaţie. Merg pe mâna lui Kant şi consider spatiul şi timpul ca două categorii a-priorice din care noi nu putem ieşi. Ne învârtim în ele ca înntr-un labirint şi nu cred că va exista vreo Ariadna cu firul ei magic, care să ne poată scoată din ele. În mod normal, consider iubirea ca fiind un fenomen transcedental în sensul că aceasta iese de sub stăpânirea acestor doi despoţi. Şi totuşi chiar dacă iubirea transcende aceste categorii, ea este influenţată de ele. Când unul dintre parteneri este departe, iubirea reuşeşte să domnine spaţiul şi timpul dandu-le un sens mai profund. Problema e că dacă iubirea se înalţă deasupra lor, spiritul uman, fiind încă încarnat, nu se poate înălţa. Astfel, iubirea se ridică deasupra lor, dar omul rămâne în ele, creându-se astfel o tensiune interioară ce uneori poate avea valenţe zdrobitoare iar această tensiune poate fi tradusă prin neputinţă, o neputinţă a omului de a se ridica deasupra reaităţii spaţio-temporale în care este prins ca într-un cleşte. Dacă persoanele implicate într-o relaţie de iubire la distanţă pot menţine această tensiune sub control atunci relaţia poate avea succes. Dacă nu, aceasta este sortită eşecului.

Despre perfectiunile divine

Un lucru interesant: se pare că în Coran apar 99 de nume date Divinităţii. Este interesant de ce 99! 99 este un multiplu de 3 şi fiind foarte aproape de 100 dă senzaţia de ceva neterminat. Prin urmare, putem zice că acest număr de 99 de nume, adică perfecţiuni, dă senzaţia că şirul ar putea continua la nesfârşit. Dacă ar fi fost in loc de 99, 100, totul ar fi părut un şir închis de perfecţiuni, şi deci, închis altor perfecţiuni. Or, cred că ne dăm seama cu toţii că perfecţiunile lui Dumnezeu sunt nenumărate.

Despre bine si rau

Îmi amintesc azi melodia lui Louis Armstrong „What a wonderful world”. Un text idilic, plin de sinestezii care îţi îmbată sufletul cu alcoolul binelui ce a mai rămas în noi, dar care stă adesea la fermentat. Videoclipul este însă genial: acestor cuvinte le sunt asociate doar imagini socante, preluate din războaiele ce împânzesc toată lumea. Întradevăr, trăim într-o lume minunată, dar plină de ură!
Trăim una dintre contradicţiile fundamentale ale lumii de azi: fiecare om aleargă în căutarea fericrii, deci a binelui, însă lumea e plină de răutăţi. De multe ori cei consideraţi oameni buni vor să impună binele prin rău, alţii consideraţi răi de multe ori ajung să facă bine. NU cred că există un om absolut bun şi altul absolut rău. Binele şi răul sunt sunt doar nişte complemente circumstanţiale uzate aleatoriu pentru a explicita fraza vieţii. Deci circumstanţele pot provoca orice fiinţă să aleagă intre aceste două complemente. Uneori este ales binele, alteori răul! Într-o viaţă, cu siguranţă, fiecare om a ales si pe unul şi pe celălalt. Cu toţii suntem nişte agramaţi care nu ştim să folosim coerent aceste complemente şi facem confuzii grave, inversiuni iremediabile, metafore letale, epitete violente, comparaţii absurde, hiperbole subdezvoltate etc.
În aceste condiţii, a judeca un semen nu este doar un păcat, ci o analiză gramaticală defectuoasă. Judecătorii altora devin astfel nişte agramaţi cultivaţi, care se cred în stare să analizeze alte fraze dar nu sunt în stare să se exprime coerent.

Cugetare

Suntem în martie, simbolul primăverii, al reînvierii naturii si o revigorare a rasei umane. Chiar dacă zăpezile se dezgheaţă în această perioadă, nu acelaşi lucru îl pot spune despre minţile anumitor oameni cu care am intrat în dialog. Cred că habotnicia poate fi definită cel mai bine prin ingheţarea perpetuă a mintii.

Perspective asupra mortii

Complicat şi cu moartea aceasta. Eu cred că pe parcursul unei vieţi omul moare de mai multe ori. Desigur, din punct de vedere fizic, moare doar o singură dată, dar cred că „morţile spirituale” pot duce la cea fizică. Fiecare compromis e o moarte. Fiecare lucru ce treuie să îl faci împotriva convingerilor proprii, este o moarte. Când societatea te obligă să treci cu vedere peste sistemul tău de valori, tot o moarte este şi exemplele ar putea continua. Eu cred că mă aflu în mijlocul unei succesiuni de morţi care nu ştiu la ce număr se va termina. Sper totuşi să nu fie o succesiune prea lungă.

Problema fundamentala a Bisericii

Biserica se confruntă azi cu mari dificultăţi, care vin din exterior dar şi din interiorul ei. Pesemne că dacă cele din interior nu ar exista, si cele exterioare ar fi cu mult mai blânde. Dar eu mai cred că problemele Bisericii de azi provin din faptul că azi, mai mult ca oricând, s-a profanizat ceea ce era sacru, si sa sacralizat ceea ce era profan. Prin această „profanizare” nu intenţionez să spun că ceea ce era sacru a devenit cu totul profan, ci este vorba de un proces de profanizare care continuă încă încetul cu încetul.

De ce sunt entuziasmat ca l-am cunoscut pe Chivu?

De ce sunt aşa de entuziasmat că am vorbit cu Cristi Chivu? Mulţi zic că nu ar trebui să fiu, pentru că şi el e om ca toţi oamenii, plus că „tu oricum deja ai mai multă scoală ca şi Chivu” cum mi-a spus un coleg. Totuşi eu îl respect pentru ce a făcut pentru sportul romanesc si pentru faptul că el totuşi reprezintă Romania într-un mod onorabil, cu capul sus. Şi acesta nu este puţin lucru având în vedere că aici în Italia cei care ne fac reclamă sunt de regulă criminali, violatori, prostituate şi alte „etnii”. El în fotbal este o valoare şi valorule trebuiesc respectate. Eu am ales alt drum şi nu sunt o valoare cum este el in fotbal. Aşadar nu trebuie să avem in vedere câtă şcoală are, ci faptul că în ceea ce a ales să facă este printre cei mai buni. Plus că mai e şi imaginea creată de mass-media, iar când am ocazia să văd persoana, nu imaginea, îmi dau seama că aceasta este extrem de umană. E ca şi cum după un lung timp ce ai văzut doar ceva virtual, deodată vezi acel ceva materializându-se. Nimeni nu cred că poate nega faptul că o asemenea întâlnire trezeşte ceva în oricine. Şi chiar dacă, cine ştie, peste ceva timp presa nu va mai zice nimic de „imaginea” Cristi Chivu şi mulţi nici nu vor şti că a existat, cu siguranţă eu nu voi uita niciodată că am cunoscut „persoana”.

In cautarea florii de colt

Iubirea adevărată este ca o floare de colţ! Nu toţi o găsesc, asta pentru că nu toţi pleacă în căutarea ei. Mulţi o gasesc din greseala şi nici nu îşi dau seama peste ce au dat şi o strivesc imediat crezând că au scăpat lumea de o buruiana nefolositoare. Însă mai există şi o mână de oameni care mai pleacă încă în căutarea ei cum odioara Ghilgames pleca în căutarea nemuririi, o găsesc şi o preţuiesc la adevărata ei valoare: o comoară inestimabilă ascunsă în misterul de nedescifrat al unei petale imaculate.

Un acord de pian

Azi am fost acaparat de muzică. Am ascultat piese ce le voi păstra întotdeauna în suflet şi ele m-au făcut să văd lumea putin mai profund. Un acord de pian este expresia cea mai nobilă a vibraţilor sufleteşti, demonstraţia cea mai concretă a nepermanenţei lumii acesteia. Într-un acord de pian se închid laolaltă existenţa şi non-existenţa; un acord se naşte creşte şi se pierde încetul cu încetul până ce mai rămâne doar în urechea noastră si apoi piere si de acolo; un acord îl prevesteşte pe cel ce va urma iar cel ce a urmat vorbeşte de cel ce l-a precedat. Într-un acord este astfel închis misterul omenirii si a fiecărei vieţi. Ne naştem, creştem, prevestim pe cel ce va veni dupa noi, iar acesta probabil va păstra amintirea noastră. Viaţa noastră este un acord de pian compus de cel mai desăvârşit compozitor întrucât noi hotărâm dacă vrem să fim un acord major sau unul minor, unul armonic sau unul dizarmonic. Şi la fel de repede ca şi acordul de pian, într-o clipă ce se contopeşte cu eternitatea, ne contopim şi noi în simfonia divină.

O altfel de cunoastere

Mă pierd în infinitatea sentimentelor din mine! Mă copleşesc şi raţiunea nu mă mai satisface deloc. Experienţele sufleteşti prin care tre ţin loc de cunoaştere chiar dacă sunt adesea contradictorii. De fapt, nu există experienţe contradictorii. O experienţă ia locul alteia, dar asta nu înseamnă că o contrazice. Logica aristotelică nu mai funcţionează pe acest tărâm. Cred că sacrosantul principiu occidental al non-contradicţiei ar trebui puţin temperat, iar astfel am ajunge la o cunoaştere mai profundă a lucrurilor, care nu este neapărat o cunoaştere intelectuală ci slavgardarea unei epifanii, vorbind în termeni heideggerieni.

Ceva interesant

Astăzi s-a întâmplat să îmi cadă în mână un volum de Mircea Eliade „Mitul reintegrării”, volum care mi-a plăcut la nebunie. Nu este unul dinte studiile importante ale sale ci un volum apărut în 1942 la editura Vremea. Acesta cuprinde 2 eseuri diverse dar care sunt legate cumva de o temă comnună: integrarea fiinţei umane în fiinţa cosmosului.
Încă de la prima pagină atenţia mi-a fost captată de un comentariu asupra dramei „Faust” de Goethe. Eliade se opreşte de fapt asupra primei părţi, „Prolog im Himmel” concentrându-şi atentenţia asupra relaţiei dintre Mefisto şi Dumnezeu şi practic de la acest comentariu îşi începe tezele.
În ansamblu se poate zice că Eliade elaborează aici o dizertaţie metafizică originală întrucât foloseşte ca argumente şi dovezi religiile orientale, mai cu seamă, anumite aspecte din aceste religii. Din punct de vedere filosofic concluzia la care Eliade ajunge ar fi aceea că între viaţă şi moarte conflictul este aparent, la fel cum aparent este conflictul dintre Bine şi Rău. Şi viaţa şi moartea, şi Binele şi Răul sunt doar aspecte consecutive ale aceleiaşi realităţi unice, inaccesibile experienţei umane.
Ideea nu este neapărat nouă întrucât ea ajunge la Eliade de la Nicolaus Cussanus care a fost artizanul celebrului concept coincidentia oppositorum. Eliade elaborează mult mai exact această teorie decât marele renascentist şi o îmbogăţeşte cu nenumărate exemple din mitologiile orientale.
Cartea vorbeşte apoi în cea de a doua parte despre diferitele infăţişări ale mitului androginului din epoca moderna, dar pe mine m-a impresionat mai mult prima parte, care din punctul meu de vedere ar putea sta la baza elaborării unui nou mod de a concepe metafizica recurgând la mitologie, întrucât având în vedere că metafizica este căutarea principiului prim, aceasta se intersectează cu mitologia, sau, mai bine zis, cu fenomenologia religiilor.

Religiozitatea la americani

Citeam azi plictisit si fara chef niste materiale propuse pentru cursul de filosofia religiei. Dar, ca prin minune, atentia mi s-a oprit asupra unui mic detaliu. Prin secolul I d.c. traia la Roma un anumit jurist numit Varon care spunea ca exista 3 forme de religie: religia mitica bazată pe poemele mitologice; religia rationala, nimic altceva decat teodicea adica cugetarea rationala despre dumnezeu; si religio civilis, prezenta in Roma si care avea un profund caracter institutional. Si e adevarat. Romanii nu aveau teste sacre si nici devotiuni foarte serioase. In schimb religia era folosita in interesul statului roman care să îi ţină pe oameni sub control. Tot ceea ce se facea era facut pentru ca zeii o cereau si de aici rezultă că această formă de religie servea statul, divina istituta urbe.

Nu pare nimic interesant dar mie mi se pare că această formă de religie este astăzi specifică pentru americani. În nici o tară europeana aparţinând UE religia nu mai joaca unrol deloc important, ba chiar nu mai joaca nici un rol. În America e divers. Acolo toţi sunt educaţi în spiritul unei religio civilis în care religia este lipsită de consistenţa spirituală, ritualică morală, în schimb ea este folosită pentru legitimarea actiunilor statale. De aceea si numeroasele aluzii la Dumnezeu din discursurile "ilustrului" preşedinte american.

Chiar azi am citit în presa de profil cultural un articol referitor la Paolo Coelho şi m-am gândit să scriu şi eu câteva rânduri tot despre el.

Prima carte semnnată de el care mi-a picat în mână a fost, binenţeles, "Alchimistul" care cred că a fost un absolut best-seller in România. NU a fost o carte care să mă fascineze. MI se părea un simplu roman de aventură care nu zicea parcă nimic nou. Au urmat multe altele dintre care cel mai mult m-a impresionat "Diavolul şi domnişoara Prym". Dar începeam să devin din ce ăn ce mai sceptic dandu-mi seama ca ceea ce promovează Coelho este de fapt un New Age bine mascat, care conduce la un relativism religios periculos.

Nici din punct de vedere literar nu mi se pare ceva foarte ieşit din comun Coelho. E un autor asemenea lui Dan Brown care nu impresionează prion forţă descrit sau printr-o profunzime ieşită din comun. Din punctul meu de vedere MArio Vargas Llosa este cu mult mai iscusit decât cei doi sus amintiţi. Concluzia mea finală este deci că numărul cărţilor vândute nu este deloc direct proporţional cu talentul de scriitor şi că literatura a devenit mai mult o problemă de advartising decât o artă

Cartea tibetană a morţii şi a vieţii

Nu de mult timp am terminat de citit "Cartea tibetanş a vieţii şi a morţii" scrisă de maestrul budist Sogyal Rinpoche. Această carte a apărut în 1992 cu binecuvântarea lui Dalai Lama şi a devenit foarte rapid una dintre cărţile de bază a budismului şi nu numai. Cartea se vrea a fi o completare a anticului codice budist "Cartea tibetană a morţii", una dintre cărţile fundamentale ale budismului tibetan. Codicele antic vorbeşte despre viaţa sufletului după moarte, în timp ce maestrul budist actual o completează printr-o perspectivă morală actuală: cum trebuie să ne trăim viaţa în perspectiva morţii iminente.Practic cartea debutează cu o radiografie a stării de spirit a oamenilor de astăzi care în tinereţe se gândesc că vor trăi veşnic şi spre sfârşit o anxietate groaznică pune stăpânire pe ei. Autorul ne sfătuieşte pe toţi să ne trăim viaţa şi în perspectiva vieţii ce va urma, întrucât modul in care ne comportăm în viaţă este determinant pentru sufletul nostru după moarte.
Foarte mult m-a frapat viziunea foarte deschisă a maestrului budist care aş zice că se apropie de un ecumenism corect. Deseori face aluzie la învăţătura creştină comparându-o cu cea budistă şi evidenţiând faptul că amândouă religii pun un mare accent pe viaţa de apoi şi pe cum trebuie să trăieşti viaţa aceasta. Am descoperit şi alte nenumărate lucruri comune care m-au făcut să îmi dau seama, încă o dată, că conceptul de "logos spermatikos" vehiculat in evul mediu timpuriu de unii Sfinti Părinţi nu este eronat deloc. Pentru mai multe detalii, vă recomand tuturor să citiţi această carte.

Pagini de jurnal

Poate tot legat de tema timpului asupra căreia mi se concentrează toată fiinţa dar care rămâne încă un mare mister pentru mine, zilele acestea m-am gândit mai mult ca oricând la anii de liceu. M-am gândit cu melancolie şi cu lacrimi în ochi deseori la o perioadă a vieţii mele asupra căreia îmi vine greu să leg câteva cuvinte, întrucât nu ştiu să mânuiesc cuvintele aşa de bine încât ele să exprime tot ce simt.
Pentru unii perioada liceului este o perioadă oarecare, fără prea mare importanţă. Alţii poate păstrează o amintire extrem de neplăcută despre liceu încadrându-se în linia bacoviană. Pentru mine însă anii de liceu au fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Trăiam atunci parcă într-un spaţiu securizat în care nu intra nici un intrus şi în care timpul avea răbdare cu noi. El curgea ca întotdeauna, însă nimeni nu îl băga în seamă. Noi trăiam viaţa noastră în afara oricărui timp fizic, într-o lume în care responsabilităţile erau mai mici şi în care fără să ne dăm seama ne prelungeam anii copilăriei. Problemele, frământările, durerile nu lipseau însă rezolvarea lor parcă era mai uşoară.
Păstrez vie în memorie amintirea clasei mele şi a tuturor colegilor. Fără mari eforturi reuşesc să îmi amintesc fiecare poză de pe perete, fiecare zgârietura din zid, fiecare pată de pe geam. Când închid ochii aud forfota ce o cream noi toţi şi retrăiesc din plin o zi de şcoală.
Îmi amintesc toate momentele frumoase şi chiar pe cele mai puţin frumoase, dar care acum mi se par de o frumuseţe inefabilă. Îmi amintesc de prima iubire şi de micile idile ce mi-au alinat dar şi măcinat mult. Îmi amintesc de rând pe rând de toţi, îi simt aproape în aceste momente de parcă i-aş putea atinge. Le aud chiar vocile şi râsul. În sufletul meu toţi sunt mai tangibili ca oricând. Îmi amintesc de excursile din liceu, excursii ce m-au purtat în locuri pe care eu acum le consider sacre şi pe care aş vrea să le revăd cât mai curând. Îmi amintesc în fine de banchetul de final, banchet la finalul căruia toţi am început să plângem ca nişte nou născuţi la primul contact cu lumea exterioară. Şi de ce plângeam noi atunci? Cu cei mai apropiaţi dintre colegi ştiam că voi păstra un contact foarte strâns şi aşa este. Atunci de ce plângeam? Eu cred că plângeam cu toţii deoarece subconştientul nostru ştia că o dată cu acel moment am pierdut o dată pentru totdeauna paradisul adolescenţei în care totul era la locul lui; îl pierdeam cu toţii intrând in vâltoarea vieţii care ne aştepta pe toţi cu lovituri puternice. Era plânsul unui nou născut care ieşind din uterul matern ia contact cu lumea şi plânge, plânge pentru că îi este frică, nu se mai simte în siguranţă. Am ieşit cu toţii dintr-o lume în care totul era stabil şi am intrat într-o lume plină de instabilitate; am ieşit dintr-o lume fără timp şi am intrat într-o lume în care timpul ne goneşte mereu. Am ieşit dintr-o lume pe care noi ne-am creat-o şi am intrat într-o lume a nimănui, în care eu cel puţin mă simt străin. Aş da orice să mai pot retrăi, măcar pentru o clipă, o zi de liceu!!

Scriu aceste randuri in amintirea colegilor de liceu pe care ii asigur ca le voi pastra mereu o amintire vie in sufletul meu.

Probleme tehnice

Din cauza unor probleme tehnice nu am mai putut posta nimic pe acest blog de ceva timp. Astazi s-au rezolvat toate si voi incepe sa postez din nou. Imi cer scuze celor care au intrat pe blogul meu crezand ca vor gasi ceva nou.