Fragmente....

O adiere de vânt! Un soare cald! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul său, resemnându-se cu ideea că zboară spre cerul albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru, însă mingea nu mai are călăuză, ci doar aripi! Oare cât de sus mai poate zbura?
Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?
Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe aceast ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o corană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?
Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.

Ganduri

O bună prietenă mi-a zis astăzi: "“stii, mi-am dat seama, ca de multe ori un lucru cu adevarat frumos, nu trebuie sa fie perfect in sensul in care il intelegem noi de obicei”. O frază ce pentru o clipă mi-a frânt şirul gândurilor mele şi care m-a făcut să îmi dau seama că are perfectă dreptate! De regulă noi înţelegem perfecţiunea într-un mod total subiectiv, totul fiind perfect atunci când merge după planul nostru, când totul este cum credem noi că ar trebui să fie. Iată că noi oamenii ne-am creat azi o perfecţiune după chipul şi asemănarea noastră, ridicându-ne practic la rangul de zei.
Gândind astfel, am ajuns să vedem pretutindeni doar “imperfecţiuni” şi să fim nefericiţi din cauză că nimic nu e perfect. Am uitat să sorbim din frumuseţea imperfecţiunilor ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de lucrurile pe care noi le vedem mici, dar care sunt cu adevărat importante; am uitat să râdem atunci când ne prinde ploaia şi nu avem umbrelă; am uitat să glumim atunci când stăm 30 de minute după un autobuz; am uitat….am uitat….am uitat. Prea multe lucruri pe care am uitat să le facem şi astfel am pierdut sensibilitatea pentru frumos!

Vineri - "Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu"

În această zi, Isus este cel mai abandonat om dintre toţi oamenii abandonaţi, măcinat de durere şi lăsat să moară ca ultimul tâlhar. A ajuns la sfârşit, la acel sfârşit în care fiinţei umane îi este luat totul, chiar şi liberul arbitru: nimeni nu poate alege dacă să accepte sau să decline moartea! Şi totuşi ce multe putem învăţa din acest moment. Isus nu îşi lasp spiritul pradă destinului, nimicului sau naturii infinite, ci şi-l oferă Tatălui, Tatăl care este în acelaşi timp înţelepciune şi iubire! Isus îşi oferă sufletul şi se abandonează, cu încredere deplină, Tatălui ceresc. Măinile Lui invizibile, pe care noi care suntem prizonieri propriului "eu", sunt totul, cel mai confortant loc de odihnă, iar Isus ştie aceasta! Acelaşi lucru trebuie să îl ştim şi noi!

Rugăciune: O Isuse, dă-ne puterea de a ne putea abandona Tatălui în momentul când acesta ne cheamă, astfel încât să nu ne încăpăţânăm să ne ducem greutatea păcatelor de unii singuri, ci să ne lăsăm ajutaţi de Tine. Aşează toată viaţa mea, nu pe cântarul dreptăţii, ci în mâinile iubitoare ale Tatălui nostru! Amin.

Joi - "Eu sunt painea vieţii"

Drumul nostru spre oaza care ne-a fost promisă intră în faza sa decisivă, când totul devine din ce în ce mai dificil şi drumul mai greu de continuat. Din punct de vedere spiritual, începem să intrăm în partea cea mai misterioasă a misterului pascal, iar cuvintele devin din ce în ce mai inutile. Trebuie să contemplă, nu să vorbim!

În această zi, Cristos instituie Euharistia, misterul creştin prin excelenţă. El este pâinea vieţii! Într-o lume din ce în ce mai relativistă, nu trebuie să pierdem din vedere acest fapt! Cristos este singura cale spre mântuire!

Este interesant că a fost ales momentul mesei pentru instituirea euharistiei. Acest fapt semnalează importanţa mesei, ca moment de comuniune între membrii unei familii. De aceea, euharistia este un mister al comuniunii. A celebra euharistia de unul singur, cum se intamplă câteodată unor preoţi, nu are sens, adică se pierde din bogăţia misterului.

Rugăciune: Iată Mielul lui Dumnezeu care se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre! Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul! Aleluia!

Miercuri - Despre iubirea lui Dumnezeu

Continuăm seria de meditaţii pentru săptămâna mare cu câteva scurte consideraţii despre iubirea divină. În această perioadă, mai mult ca oricând, trebuie să ne uităm spre crucifix, unde putem vedea dovada incontestabilă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, şi, în acelaşi timp, cea mai exhaustivă definiţie a acestei iubiri. O definiţie care nu se exprimă în cuvinte, ci se contemplă cu ochii interiori şi cu inima umilă. Iată-l pe Cristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, suspendat între cer şi pământ, pe acea cruce infamă, luând asupra sa trecutul şi viitorul, transformându-le într-un prezent continuu, într-un timp plinit, într-un timp am mântuirii! De ce face aceasta? O face pentru noi oamenii decăzuţi, pentru ca noi să putem redescoperi chemarea noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu, deci fraţi ai săi. Cristos se sacrifică spre a ne readuce în comuniune cu DUmnezeu, după ce această comuniune a fost întreruptă de Adam, şi este mereu intreruptă de fiecare dintre noi când păcătuim. Iată deci iubirea definită prin inefabilul ei de către Cristos ce se sacrifică pentru întreaga umanitate.

Din toate acestea reiese că iubirea adevărată înseamnă sacrificiu de sine în favoarea celorlalţi! Cu toţii trebuie să ne sacrificăm în favoarea celorlalţi, chiar dacă avem impresia că ceilalţi ar trebui să se sacrifice pentru noi. Sacrificul nostru nu trebuie să fie suprem, ci un sacrificiu micuţ oferit în fiecare zi pentru cei care credem că merită cel mai puţin. Această dăruire de sine se poate realiza prin atenţia acordată celorlalţi, prin respect, compasiune, altruism; lucruri ce nu sunt la moda, dar care sunt singurele care ne pot conduce la oaza pe care o căutăm cu toţii, însetaţi de adevăr. Doar dăruindu-ne pe noi înşine putem dobândi viaţa veşnică!

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cela ce pe lemnul crucii ţi-ai arătat în mod definitiv iubirea faţă de toţi oamenii, te rugăm fă din noi flăcări vii pe altarul iubirii tale, astfel încât, arzând necontenit, să mistuim ura ce ne înconjoară de pretutindeni. Dă-ne puterea de a ne dărui pe noi înşine în fiecare zi pentru binele celor din jurul nostru, astfel incât prin iubirea noastră să întrezărească şi cei ce nu Te cunosc încă, o mică parte din infinita Ta iubire. Amin.

Marti - Iertarea

Astăzi propun o meditaţie în strânsă legătură cu cea de ieri, o meditaţie pe tema iertării.

Iertarea este poate atittudinea cea mai pregnantă care individualizaează creştinismul din rândul celorlalte religii monoteiste, si totusi este atitudinea şi sentimentul pe care noi creştinii reuşim să îl trăim cel mai puţin autentic. Şi totuşi, omul este capabil de a ierta; mai mult iertarea este cheia fericirii umane, pentru că cel ce se răzbună va fi fericit pentru o clipă, însă cel ce iartă va fi fericit pentru veşnicie, pentru că nu se lasă oprit din drumul său spre Tatăl ceresc de sentimente negative din trecut.
În ceea ce priveşte fenomenul morţii iertarea este fundamentală. Prima sursă de angoasă pentru muribunzi se leagă de iertare: de iertarea acordată celorlalţi şi de iertarea primită din partea celorlalţi. Cei mai mulţi muribuni se întreabă: "Oare Dumnezeu mă va putea ierta pentru ceea ce am făcut?" DEsigur că da, însă persoanele în cauuză trebuie întrebate: "Dar tu te poţi ierta pentru ce ai făcut?"Mulţi văd Judecata ulimă a fiecăruia ca un proces absolut omenesc în care cel decedat, este chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti al cărei preşedinte este Isus Cristos şi interogat asupra faptelor sale. Însă adevărata judecată vine din profundul sufletului nostru, din conştiinţa noastră care în acele momente va fi cu totul pură. Astfel conştiinţa noastră va fi propriul nostru judecător şi de aceea trebuie să fim capabili să ne iertăm pe noi înşine iertându-i pe ceilalţi. Doar iertându-i pe ceilalţi ne vom putea ierta şi ăe noi înşine!
Dumnezeu ne-a dat deja dovadă în repetate rânduri de iertarea sa, culminând cu moartea pe cruce, spre iertarea păcatelor noastre, a întregii umanităţi. El ne oferă gratuit iertarea sa divină, însă rămâne datoria noastră să-i cerem această iertare! Dacă noi nu o cerem, el nu ne-o va impune cu forţa, la fel cum nu a impus absolut nimic prin forţă. Aşadar mântuirea noastră constă până la urmă în a ştii să cerem iertare lui Dumnezeu, iar el atunci, printr-un act suprem de iubire, be va ierta.
Pe de altă parte este greu de imaginat că dacă nu suntem în stare să cerem iertare fraţilor mai mici, vom ştii să cerem iertare lui Dumnezeu. Oamenii din jurul nostru ne sunt daţi tocmai pentru a invăţa cu adevărat lucrurile divine. Dacă nu putem fi consecvenţi în lucrurile mărunte, atunci cu atât mai mult nu vom putea fi consecvenţi în faţa divinităţii. Prin urmare, cerând iertare celor din jurul nostru, ne apropiem câte puţin de propria mântuire. Ce gest poate fi mai frumos decât acela să ceri iertare unui frate, ca semn de iubire şi respect pentru fărâma de divinitate ce se află întipărită în el şi care nu dispare nici în pragul cel mai de jos al decăderii??

În acelaşi timp, procesul de a cere iertare celorlalţi, trebuie acompaniat de dăruirea iertării către ceilalţi, lucru ce este, poate, infint mai greu pentru orgoliul omenesc. Noi oamenii avem tendinţa să credem că mereu avem dreptate şi că mereu suntem îndreptăţiţi să facem ceea ce facem şi că mereu ceilalţi din jurul nostru sunt cei care trebuie traşi la răspundere. NU suntem deloc dispuşi să iertăm. A ierta înseamnă a vedea pe Dumnezeu în cei din jur! Aceasta înseamnă că o dată ce am iertat, nu putem să mao gândim de rău despre acea persoană, ci să fim legaţi de aceasta printr-o iubire dezinteresată.

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce din prea mare iubirea ta, dăruindu-ne nouă iertare de păcatele noastre, revarsă în noi virtutea de a cere iertare şi de a ierta. Ajută-ne să putem ierta persoanele care ne-au provocat răni adânci în inimile noastre oricum destul de slăbite, astfel încât prin iubire şi iertare să putem regăsi în ceilalţi chipul şi asemănarea Ta şi să ne putem bucura împreună cu toţi oamenii de iertarea ce Tu ne-o oferi neîncetat!

Luni

În această primă zi din itinerariul nostru spiritual spre Învierea Domnului şi spre propria noastră mântuire, propun o meditaţie asupra morţii!

Perioada pascală ne tentează de cele mai multe ori să ne concentrăm pe Înviere! Şi, pe de o parte, suntem îndreptăţiţi să facem aceasta, întrucât învierea este evenimentul fundamental pentru viaţa creştinilor din toate vremurile, însă nu trebuie să trecem cu vederea că pentru a învia glorios din morţi, Cristos a murit prima dată!!!! Aşadar, nu poate exista înviere fără moarte iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit mai mult asupra morţii.

În relativismul pregnant în societatea de astăzi se pune accent mereu pe o pseudo-viaţă, dar este cvasi interzis a se vorbi despre moarte. Şi totuşi moartea trebuie să fie în gândul nostru mereu, pentru că doar meditând asupra acestui fenomen ne putem pregăti pentru el. Problema fricii în faţa morţii nu porneşte de la necunoaştere, ci de la faptul că, atunci când simţim Domnul ne cheamă, nu ne simţim pregătiţi pentru această ultimă si primordială chemare spre viaţă. Acest lucru mă face să cred ca majoritatea oamenilor mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit neăpregătiţi pentru viaţă! Iată deci că în fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să ne comportăm ca şi cum mâine ar trebui să dăm ochii cu Mântuitorul nostru! Există un proverb tibetan care, referitor la această problemă, spune: "Viaţa de veci sau ziua de mâine: niciodată nu ştii care vine prima!" Iată deci că pelerinajul noastru teren trebuie să fie o continuă căutare a divinităţii, deci o continuă pregătire pentru chemarea cea de pe urmă. Gândul asupra morţii nu este aşadar rezervat doar celor bătrâni, ci este o responsabilitate a tuturora, indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii.

A privi spre Cruce, spre Cristos care ÎN PRIMUL RÂND moare pentru noi şi doar ÎN AL DOILEA RÂND învie, ne poate conştientiza asupra acestei ultime chemări a noastre, iar acest lucru nu este doar ceva ce ne priveşte doar pe noi, ci este un o conştientizare ce ne deschide mereu spre alţii. De altfel, iată un criteriu după care putem evalua dacă un anumit gând vine de la Dumnezeu sau din altă parte: gândurile ce vin de la Dumnezeu ne deschid mereu spre ceilalţi, în timp ce gândurile venite din alte părţi ne închid în propriul nostru deşert, în care ne complacem apoi fără ezitare!!! Aşadar, cei care privesc spre faţa mutilată a unui Cristos istovit, si contemplează moartea acestuia, în primul rând vor ştii să se pregătească pentru propria chemare şi, în al doilea rând, vor ştii să fie alături de cei ce suferă şi de cei care sunt pe patul de moarte!! Şi în acele clipe, acei oameni vor ştii ce trebuie să spună unui muribund, cum să se comporte în faţa lui, pentru că moartea nu mai este ceva străin pentru ei, ci este ceva firesc, ceva ce face parte din planul lui Dumnezeu pentru noi; vor ştii că moartea este un stadiu înaintea naşterii!

Să îl rugăm pe Cristos, cel ce a murit pe cruce, să ne dea gândul cel bun de a conştientiza importanţa morţii în viaţa omului, nu ca o fatalitate, nici privindu-o cu fanatism şi dorindu-ne-o cât mai repede, ci pregătindu-nu zi de zi pentru această ultimă schimbare. Îl rugăm de asemenea să ne dea înţelepciunea, compasiunea şi iubirea necesare pentru a fi un far luminos pentru cei ce suferă şi sunt pe patul de moarte!


Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce ca ultimul tâlhar, luminează minţile noastre întunecate, astfel încât să putem conştientiza importanţa acestui pas din viaţa fiecărui om, astfel încât să putem deveni un ajutor muribunzilor deznădăjduiţi.

Invitatie

In saptamana mare voi posta in fiecare zi cate o scurta meditatie. Asadar ii invit pe cei interesati sa intre zilnic pe blog. Ceea ce voi oferi eu, vor fi doar niste puncte succinte propuse spre meditatie, ramanand ca fiecare dintre voi sa le aprofundeze prin rugaciune si prin meditatia proprie. Doresc tuturor o saptamana mare plina de haruri si de binecuvantari!

Saptamana Mare

Am intrat intr-o perioada in care, mai mult ca oricand, fiecare dintre noi trebuie sa strigam in pustia noastra interioara, astfel incat aceasta sa se poate transfigura in cea mai frumoasa oaza. Si nu suntem singuri in acest proces, ci il avem ca ajutor pe Cel care a asumat in sine desertul intregii umanitati, transformandu-l intr-o unica oaza, "intr-un loc cu veredeata unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit"! Ramane insa responsabilitatea noastra, ca prin strigatul de constientizare a propriului desert, sa plecam in cautarea acestui loc minunat, un "Neverland" devenit realitate, mai palpabil ca oricand si mai accesibil decatam putea crede. Ceea ce pentru un necredincios este doar o plasmuire fantastica, pentru cel credincios devine realitate, mai mult, realitatea prin excelenta, singura realitate realmente importanta.
Sa plecam deci in aceste 7 zile pe drumul spre acest loc divin, ghidati fiind de spiritul umil de recunoastere al propriului desert. Daca fiecare dintre noi pleaca in acest pelerinaj spre viata, ghidat fiind de acest spirit, nu poate rata intalnirea cu cel care ne-a dat viata.
Ca orice pelerinaj autentic, nici acesta nu va fi usor: soarele ne va izbi cu putere facandu-ne sa ametim prin viata si sa pierdem din vedere locul spre care vrem sa mergem; frigul noptii desertice ne va face sa ne indoim de existenta acestui loc care ne este promis; nisipul ne va intra intre degete, se va strecura in spatele hainelor noastre facandu-ne sa zabovim pe drum prea mult si sa ne pierdem entuizasmul. Totul va parea a fi impotriva noastra, si totusi, uitandu-ne spre uscaciunea noastra interioara care este mai infricosatoare decat cea exterioara, vom incepe sa alergam intr-un suflet spre acest loc.
Fie ca Domnul sa ne daruiasca tuturor un adevarat spirit de penitenta si de recunoastere a propriului desert, spre a reusi sa murim si sa inviem o data cu El!

Chip si asemanare

Anul acesta am ocazia să aprofundez specificitatea bisericilor orientale si a ritului bizanint în special. Dincolo de anumite excese ortodoxizante ale unor profesori care nu au nimic în comun cu realitatea, am studiat şi lucruri foarte interesante. În teologia ortodoxă de exemplu versetul referitor la crearea omului (Gen 1,26) are o importanţă deosebită şi o interpretare profundă.
În versetul despre care vorbim ni se spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea sa”. De regulă exegeţii spun că „asemănarea” este practic o întărire a conceptului de „imagine” pentru a evidenţia importanţa creării omului. În teologia bizanintă însă, se tratează de două concepte diferite, fiecare având o semnificaţie proprie, de sine stătătoare. Astfel „chipul” este ceea ce Dumnezeu sădeşte în fiecare om, iar această imagine nu se pierde nici chiar în cele mai păcătoase circumstanţe, doar că ea nu este vizibilă. „Asemănarea” în schimb, este lucrul pe care fiecare om trebuie să il realizeze prin viaţa sa şi acţiunile sale. Prin urmare, „asemănarea” face referire la munca de „îndumnezeire” pe care fiecare om este dator să o depună, astfel încât, până la urmă, chipul şi asemănarea să se suprapună, să coincidă.
Spaţiul dintre „chip” şi „asemânare” este spaţiul care lasă loc vieţii morale, sau mai bine zis a moralei ca disciplină teologică. Morala creştină devine astfel un itinerariu de la chip la asemănare, sau, mai bine zis, armonizarea chipului cu asemănarea.

Am pierdut razboiul!

Nemtii au pierdut amandoua razboiae mondiale! Daca eu am invatat ceva de la cultura germana, atunci e clar ca am invatat si eu arta de a pierde razboaiele. Iata ca am pierdut razboiul meu si acum nu pot decat sa sper ca negocierea pacii imi va aduce pagube cat mai putine. Eu am luptat pana la capat, dar se pare ca sunt mult prea mic pentru un adversar mult prea mare, iar acum nu mai am sub control nici macar propriul mei viitor. Decizile asupra capului meu, le iau acum altii, la fel cum si decizile referitoare la capul lui Saddam le-au luat tot altii, in timp ce unii presedinti dormeau fara remuscari. Asa si dusmanii mei, probabil acum dorm linistiti si maine vor decide executarea mea!

De fiecare data cand ploua

De ficare dată când plouă sper că ploaia va pătrunde adânc în sufletul meu, astfel încât să îl spele de toate amintirile neplăcute, de orice pată de răutate, de invidie, de mândire şi de tot ce este condamnabil în mine. Când ploaia îmi bate încet la geam, aştept cu urechile ciulite să aud paşii mei prin ploaie, paşi care se indreaptă spre mine şi sper să mă conducă la deplina mea regăsire.

De fiecare dată când plouă, îmi doresc să fiu un strop de apă din cel mai înalt nor şi să cad inconştient chiar pe fruntea viitoarei mele iubiri, pe care nici măcar nu o pot întrezări încă, şi, prelingându-mă pe obrazul ei, spălndu-i orice urmă de sare de pe faţa ei blândă, să mă transform într-o lacrimă vărsată de ea în aşteptarea Zburătorlui din mine, pe care nici ea nu îl întrezăreşte încă.

De fiecare dată când plouă, încerc să mă ridic deasupra norilor plângăreţi spre a vedea soarele răzând sau luna jucându-se cu stelele ce sclipesc ca nişte veritabile diamante pe bolta cerească. La fel, de fiecare dată când văd soarele râzând şi luna jucându-se, încerc să cobor spre a vedea şi norii plângăcioşi, din solidaritate pentru cei care plâng şi când soarele râde, iar luna se joacă.

De fiecare dată când plouă mă gândesc că picurii îndrăzneţi sunt lacrimile îngerilor ce plâng, împreună cu Dumnezeu, pentru căderea şi decăderea continuă a rasei umane.

De fiecare dată când plouă....., de fiecare dată când plouă....., de fiecare dată când plouă!

Cugetari....

Probleme în calea dialogului dintre cultură şi teologie încep să apară în Orient după lupta iconoclastă caştigată de iconoduli, dar care a şi adus cu sine o afirmare puternică a monahismului. Începând din acest moment a început un adevărat proces de fugă din calea culturii laice. Monahismul a propus şi a implementat fără scrupule propria sinteză, asupra realităţii. Cu acest monahism sintetizat a intrat în contact lumea slavă. Astfel se explică de ce în toate bibliotecile antice de la Kiev, Moscova, Tîrnovo se puteau găsi doar operele de factură monastică a sfinţilor părinţi. Astfel şi astăzi se crede că Sfinţii Părinţi se rezumă la operele monastice scrise de cei trei ierari şi Antonie cel Mare, Efrem Sirul şi se trec cu vederea operele patristice care dialogau cu cultura contemporană lor, respectiv patristica latină. Apare apoi Pelerinul Rus o excepţională expresie a sintezei monastice acceptate de slavi, şi considerată azi de ortodocşi şi de habotnicii creco-catolicii ortodoxizaţi, adevărata cultură bizantină.


Aşadar, trebuie să fim atenţi ce considerăm cultură bizantină, pentru că aceasta nu se echivalează cu sinteza monastică ce a ajuns la noi. Nu consider această sinteză ca fiind una malefică, doar că trebuie stiut că aceasta este doar o sinteză a unei culturi, nu cultura în sine. Resimţim astfel din plin în România subjugarea slavonă la care suntem încă supuşi, întrucât nu încape îndoială, ritul bizantin a intrat pe teritoriile noastre prin salvii ce au preluat din cultura bizantină doar această sinteză monastică. Mai mult, în continuare până în epoca modernă, biserica ortodoxă a promovat numai această sinteză monastică, iar ca argument am putea aduce faptul că prima carte tradusă în limba română, binenţeles cu litere slavone că doar noi nu eram latini, a fost Scara paradisului de Ioan Scărarul. NU pun la îndoială profunda valoare spirituală pe care această carte o are, dar nu putem să nu remarcăm faptul că traducerea ei în limba română încă dă mărturie despre sinteza monastică perpetuată până în zilele noastre!


Problema ortodoxiei în general apare în această epocă modernă, când disensiunile dintre diferitele biserici autocefale au devenit din ce în ce mai puternice. La rândul lor, în fiecare biserică autocefală s-au cristalizat două curente: unul ce propune perpetiuarea aceste tradiţii monastice, şi altul ce a reînceput dialogul cu cultura modernă! Astfel avem, pe de o parte, teologi ca Bulgakov, Losskij, Uspensky, Schmemann, care au reluat dialogul cu cultura, iar pe de altă parte avem reprezentanţii perpetuării sintezei monastice: Paisie Velicikovski, Iustin Popovic şi alţii. Din păcate între aceste două părţi există o luptă destul de acerbă, s-au mai bine zis, primi teologi ortodocşi enumeraţi sunt consideraţi filo-catolici şi aproape afurisiţi de adepţii tradiţiei pur monastice, în frunte cu mănăstirile athonite care se cred absolut îndreptăţite să îl tragă de urechi pe Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi pe episcopul Athenei. Aceasta este problema pe care ortodoxia ar trebui să o rezolve, pentru că altfel este greu de purtat un dialog cu aceasta, întrucât nu ştim cu cine să vorbim.

Pledoaria apararii (varianta prescurtata)

În cadrul unui curs de ecumenism, un profesor care nu vede realitatea decât printr-un singur ochi, a ajuns să mă acuze de erezie şi de neresepctarea documentelor magisteriale referitoare la ecumenism şi, astfel, să mă considere eretic şi pasibil de excomunicare, întrucât, spune el, m-aş împotrivi poziţiei oficiale a bisericii. Totul porneşte de la problema că eu nu împărtăşesc aceeaşi viziune ecumenică naivă pe care o are dânsul.
În Constituţia dogmatică Lumen Gentium, la articolul 15, părinţii conciliari au ridicat pe scurt problema comunităţilor ecleziastice care nu sunt în comuniune cu Sfântul Scaun. Drept urmare, s-au redactat 2 decrete conciliare ce aveau menirea să analizeze această problematică într-un mod mai exhaustiv. Aceste doua decrete sunt Unitatis Redintegratio, despre ecumenism, şi Orientalium Ecclesiarum, despre bisericile orientale sui iuris în deplină comuniune cu Suveranul Pontif.
UR este impărţită în 3 capitole. Primul expune viziunea catolică asupra ecumenismului. Cu toată deschiderea de care CV II dă dovadă, în articolele 13, si 14 sunt trecute 2 adevăruri de la care BC nu face absitracţie: primatul papal, şi faptul că adevărul şi harul subzistă în mod deplin în BC. În al doilea capitol se vorbeşte despre exerciţiul ecumenismului. Se menţionează că, în primul rând, ecumenismul este, în primul rând, o mişcare interioară ce trebuie să pornească de la rugăciune şi de abia apoi să ajungă la colaborare, rugaciune comună etc. În al treilea capitol se vorbeşte despre dialogul cu bisericile protestante.
OE vorbeste despre bisericile orientale în comuniune cu Roma, evidenţiând bogata tradiţie spirituală orientală, care trebuie păstrată. Referitor la relaţia cu fraţii ne-catolici, se spune că, în primul rând, unitatea trebuie promovată prin rugăciune, exemplu propriu, şi apoi prin colaborare.
Toate aceste doctrine le cred şi mi le asum în mod deplin. Rugăciunea este ceva important şi de la aceasta trebuie să pornească orice mişcare ecumenică. Colaborarea în problemele sociale o consider de asemenea foarte importantă, cu menţiunea că aceasta nu este mereu posibilă, iar realitatea demonstrează cu prisosinţă acest lucru. De asemenea, făcând apel la canonul 905 din CCEO, care prevede respectarea prudenţei şi evitarea falsului pacifism şi a relativismului, pledez nevinovat la acuzele de erezie şi de anti-catolicitate aduse de acest prelat, menţionânt tot o dată că însăşi atitudinea acestuia contravine articolelor 13 si 14 din UR (referitoare la primatul papal şi subzistenţa deplină a adevărului), precum şi canonului 905 CCEO, şi de acea cer atenta observare a teoriilor pe care acesta le promovează în cadru universitar.
Menţionez tot o dată că obiecţiile mele referitoare la tezele propuse de acest profesor, nu sunt obiecţii împotriva documentelor magisteriale, ci împotriva modului în care acest prelat înţelege să interpreteze aceste documente şi să se raporteze la realitate, atrăgând atenţia că negarea realităţilor în favoarea unor scopuri himerice şi irealizabile este o gravă boală psihologică.

Literatura si auto-cunoasterea

Mulţi spun că ochii sunt oglinda sufletului, locul unde materialitatea trupului se întretaie cu sentimentele care, nu de puţine ori, se materializează, cu ajutorul ochilor, în răuri de lacrimi ce brăzdează adânc feţele oamenilor; ochii sunt locul unde culoarea şi non-culoarea se armonizează într-un spectacol unic în care iese la iveală chiar şi puritatea celui mai hain om. Astfel ochii devin un veritabil instrument al cunoaşterii, al unei cunoaşteri profunde ce nu se opreşte la nivelul material al lucrurilor, ci coboară până adânc în fragila fiinţă umană. Când un om evită pribirea unui alt om, înseamnă că acesta nu vrea să se lase cuonscut, nu vrea să se lase descoperit!

Dar pe lângă ochi, consider că un alt instrument ideal de cunoştere şi auto-cunoaştere este literatura!
Fiind o fire destul de clasică, definesc cunoaşterea în termeni mai mult sau mai puţin tomişti! Cunoşterea este acel fenomen prin care un subiect îşi „apropriază” conceptual un obiect, şi-l face al său la nivel conceptual. Prin urmare, subiectul şi obicetul sunt două entităţi separate ontologic. Până aici totul pare destul de simplu, dar totul se complică atunci când vorbim despre auto-cunoaştere, întrucât în acest caz subiectul şi oboiectul coincid ontologic, obiectul de cunoscut aflându-se încorporat în subectul cunoscător. Prin urmare, în procesul de auto-cunoaştere, omul trebuie să îşi folosească din plin capacităţile sale raţionale şi să se privească din afară, să iasă din sine spre a se vedea ca un obiect. Teoria este simplă, practica însă demonstrează că nu poate exista o auto-cunoaştere perfectă pentru că ori omul se priveşte pe sine prea de departe, ori prea de aproape. De aceea cred că literatura este un instrument de auto-cunoaştere mult mai eficient decât propria raţionalitate, chiar dacă aceasta se adresează, în primul rând, afectivităţii umane.
Prin literatură ni se prezintă ori personaje (cum este cazul cu precădere în genul epic) sau sentimente, emoţii, gânduri, frământări (cum se întâmplă mai ales in genul liric), sau ni se prezintă oarecum simultan în cadrul genului dramatic. Astfel cititorului îi sunt prezentate aceste personaje, sentimente etc. Iar aceste se regăseşte în multe din ele. Încetul cu încetul se crează între personaj şi cititor o relaţie foarte strânsă, iar personajul devine adesea un alter-ego al cititorului. Prin aceasta, la un moment dat, cititorul se are ca obiect palpabil în faţa sa şi se poate analiza mult mai eficient. Practic se crează aceste două entităţi diverse ontologic necesare pentru o cunoaştere veritabilă.
În concluzie, am putea spune că literatura este un instrument de auto-cunoaştere eficient deoarece metamorfozează auto-cunoaşterea în cunoaştere, simplificând practic itinerariul pe care raţiunea trebuie să îl parcurgă într-un proces standard de auto-cunoaştere.

Totul a inceput cu un zambet

Stiu ca e plictisitor dar va rog sa cititi tot :)

Acum un an şi jumătate, un zâmbet inocent şi nişte ochi jucăuşi m-au determinat să construiesc o casă. Vroiam să fie o casă frumoasă, nici prea mare, dar nici prea mică, o casă a mea, o casă care să mă facă fericit, o casă care pentru mine ar fi urmat să devină centrul pământului, un centru plin de căldură, de iubire, de dăruire necondiţionată, de siguranţă; un vis pe cale de a deveni realitate.
Cu mult entuziasm, iubire şi dăruire am început să construiesc încetul cu încetul, punând cărămidă peste cărămidă, speranţă peste speranţă, vis peste vis. Construiam cu mâinile mele şi deveneam din ce în ce mai fericit. Zâmbetul ce m-a determinat să încep această construcţie sufeltească nu a încetat să îmi aducă aminte mereu motivul pentru care construiesc. Deseori mă simţeam istovit, dar nu m-am lăsat; deseori am simţit că lupt cu morile de vânt dar nu am contenit această luptă. Toţi îmi ziceau cu o siguranţp debordantă că nu ştiu să construiesc, că această construcţie nu are sorţi de izbândă, dar eu nu am ascultat acesto voci şi nu regret deloc, deşi probabil aveau dreptate, atâta timp cât aceasta era prima mea casă pe care o construiam. Mâinile mi se impleticeau, greşeam măsurile, scăpam cărămizi pe jos. Şi nici măcar această stângăcie a mea nu mă făcea să mă las, pentru că mă simţeam atras de această casă, o vedeam ca pe o capodoperă a vieţii mele, pe care vroiam să o pun pe altarul acelui zâmbet.
Cu toate greutăţile, casa mea a început să ia proporţii, începea să aibe o formă bine definită, părea din ce în ce mai frumoasă, că doar era casa mea. Şi împotriva predicţilor tuturor, casa stătea în picioare şi părea că stă bine de tot astfel încât nici cel mai crunt cutremur nu ar fi dărâmat-o. Curând era aproape gata şi mă simţeam împlinit!
Dar în noaptea sufletelor omeneşti la un moment dat, toată casa a început să tremure, de parcă dansa sub lumina lunii, un dans infernal; un vârtej format din timp, amintiri, sentimente lupte şi vise se forma înfricoşător în mine, iar eu am căzut pradă unei anxietăţi teribile: CASA MEA!!!! SĂ NU CADĂ CASA MEA! Cum putea să cadă când am construit la ea cu atâta iubire, perseverenţă, răbdare, înţelegere, fidelitate, sinceritate, seriozitate?????? Şi totuşi într-o clipă lipsită de timp şi spaţiu........casa....s-a......prăbuşit!
Acum vârtejul a trecut, cerul e din nou senin deasupra mea şi înorat în sufletul meu, iar eu stau căţărat pe molozul casei mele cu capul în mâini. Izvorul lacrimilor mele a secat demult iar în jurul meu este numai dezolare. Stau şi privesc ruinele! Acum puţină vreme erau o casă frumoasă, călduroasă, zămbitoare şi ospitalieră. Acum este doar moloz lipsit de viaţă şi culoare. Următorul pas ar fi să debarasez terenul de molozul amintirilor unei case fermecate, o muncă de o mie de ori mai grea decât contruirea în sine. Şi totuşi nu îmi pot explica cum s-a întâmplat, când TOTUL A ÎNCEPUT DE LA UN ZÂMBET!

Despre început şi sfârşit

Orice sfârşit este un nou început! Soarele apune lipsit de vlagă după ce ne-a luminat şi încălzit cu bunăvoinţă o zi întreagă, iar luna răsare cu timiditate dar plină de exuberanţă spre a ne lumina viaţa şi în noaptea sufletului nostru. Mereu ceea ce pare un sfârşit dureros poate fi un început luminos, o chemare divină spre ceva mai bun, spre ceva mai nobil. Noi oamenii nu putem savura acest moment de trecere din cauza durerii provocate de sfârşit şi a încertitudinii începutului.

E nevoie de un alt limbaj

După doi ani de aşteptări, iată că mi-a fost dat să întâlnesc primul profesor care a recunoscut limitele tomismului si a faptului ca nu putem explica realitatea în complexiatatea ei pornind de la Sfântul Toma. Filosofia lui este una destul de statică şi rigidă, or lumea nu este o simplă „fiinţă”, adică un obiect de analizat, de descompus în substanţă şi accidenţi. Realitatea este ceva mult mai complex, dinamic chiar, devenirea nefiind ceva nefiresc sau negativ cum spun tomiştii. De aceea, în limbajul filosofic şi teologic, ar fi mai indicat să construim o metafizică a iubirii şi să punem deoparte metafizica aristotelico-tomistă. Aceasta nu înseamnă să afirmăm că nu e bună, ci pur şi simplu că ea nu este suficientă in zilele noastre. De altfel, faptul că vocea Bisericii este din ce în ce mai puţin auzită în lumea laică, se datorează şi faptului că Biserica vorbeşte un cu totul alt limbaj, pe care oamenii nu îl înţeleg.

Despre femei

Am citit zilele acestea Evagrie Ponticul, respectiv Tratat ăractic asupra vieţii monastice. Viziunea sa mi s-a părut extrem de profună si foarte cuprinzătoare. NU degeaba se spune că Evagrie l-ar fi influenţat pe Freund în elaborarea teoriilor sale psihanalitice. Oricum un detaliu m-a frapat: scopul vieţii este văzut ca fiind despărţirea totală de trup şi de tot ce este trupesc. Sincer nu mi se pare că Domnul ne cheamă la aşa ceva.
Se spune la un moment dat că un călugăr nu are voie să ia masa alături de vreo femeie. Sincer mi se pare contradictoriu cum în acelaşi tratat apare întâi îndemnul la slujirea aproapelui şi iubirea lui, iar, după câteva pagini, însemnul de a nu lua masa cu femeile. Dar femeia nu este tot aproapele nostru? Nu înţeleg de ce femeia este văzută ca o fiinţă demonică. Probabil că bărbaţilor le este ruşine să îşi recunoască propriile slăbiciuni şi atunci dau vina pe femeie şi încearcă să o evită. Femeia devine tărâmul unde se revelează slăbiciunea bărbătească. Dar evitând acest tărâm nu înseamnă că ne-am învins slăbiciunea ci doar că am suprimat-o, iar acest lucru nu poate avea decât repercusiuni negative asupra evoluţiei psihologice ulterioare. Încep să înţeleg mişcările feministe!!!

Rugaciune

Doamne Dumnezeul meu prea bun,
Iată vin şi mă aşez în faţa ta ca un călător istovit!
Sunt istovit de greutatea păcatelor mele, pe care, cu atâta incăpăţânare,
Le-am cărat cu mine în drumeţia de azi prin viaţa terenă.
Lasâ-mâ, te rog, să le dau josc măcar acum din spatele meu
Şi să poposesc în grădina iubirii tale.
Ziua apune iar noaptea răsare,
Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat azi, dar mai ales pentru ceea ce eu îmi doream şi nu mi-ai dat,
Îţi mulţumesc pentru tot ce îmi vei da, dar mai mult îţi mulţumesc pentru tot ceea ce îmi voi dori şi nu îmi vei da,
Căci tu toate cu înţelepciune le-ai rânduit şi cunoşti fiecare taină a lumii acesteia.
Dă-mi te rog odihnă adâncă şi gând curat
Astfel încât măine să pornesc din nou la drum cu povara mult uşurată
Si să preamăresc numele Tău preasfânt
Îm vecii vecilor. Amin.