De la podium în jos!

Am început să nu îmi mai doresc să fiu primul. Mă mulţumesc şi cu un loc pe podiumul vieţii mele sau pe podiumul vieţii altor oameni. Ar fi prea mult ca o persoană ca mine să creadă că ar putea fi pe locul 1. Podiumul este superb: nu eşti nici câştigător, nici învins. De pe podium practic poţi juca teatru. Dacă vrei poţi poza în câştigător, sau în pierzător, amândouă ipostaze fiind la fel de aproape de realitate.
Am observat că în viaţa mea nu am fost deloc pe locul 1! (cu o excepţie). De la căldura podiumului poţi privi în jos cu condescendenţă, dar vei fi mereu un învins. Practic se creează iluzia unui meci câştigat, ce tinde să înlocuiască realitatea unui meci pierdut. Desigur această beţie a podiumului nu durează veşnic şi din când în când mai deschizi ochii si vezi realitatea ta de învins, ia atunci te apucă depresia, pentru că iluzia ce ţi-o oferă podiumul nu corespunde cu realitatea!
Şi totuşi nu îndrăznesc şi nici nu vreau să fiu primul! Dar atunci când sunt alungat şi de pe podium....îmi doresc să nu fi intrat în competiţie!

O mana intinsa

Intr-o expediţie la munte nimic nu mai este ca în lumea de la oraş! Practic, munţii sunt ca un templu care, atunci când intri, te transpune într-o altă realitate, ce în afara lor este doar lumea imaginarului. La munte, lumea este guvernată de alte principii. Pe munte, individualismul şi concurenţa, atât de mult valorifcate în lumea modernă, nu au nici o valoare şi mai mult decât atât, sunt practic inexistente. Pe munte, o mână întinsă nu înseamnă că persoana ce prinde acea mână rămâne îndatorată ci pur şi simplu, o mână întinsă este o mână întinsă necondiţionat. Departe de tirania individului, la munte este important să triumfe echipa şi ca membrii ei să ajungă nevătămaţi unde doresc. Astfel munca în echipă, care în lumea modernă este doar un clişeu şi o sintgmă de bon ton, lipsită însă de esenţă, este o condiţie primordială a supravieţuirii. Şi nu vorbesc acum de supravieţuire în sens strict, adică de a nu muri, ci de a supravieţui ca om, de a te împlini ca prieten. Fără echipă nici cel mai bun alpinist nu ar ajunge niciunde, pentru că, mai devreme sau mai târziu fiecare are nevoie ca cineva să îi întindă acea mână salvatoare.

De aceea cred că adevărata valoare a prieteniei poate fi înţeleasă pe deplin doar la munte, printre stropi de ploaie, fulgere, bocanci uzi, haine jilave, sudoare şi mâini întinse necondiţionat, din simplul instinct de a fi om!

Probleme de liturgica

Întrerup seria postărilor mai artistice, departe de freamătul lumii, pentru a intra puţin tocmai în acest freamăt, întrucât consider că o luare de poziţie faţă de discuţiile pe teme liturgice în care am fost implicat ar fi binevenită.
Încă de la începutul Bisericii Greco-Catolice a exista mai mereu o tensiune ideologică între o tabără filo-latină şi una filo-bizantină. Chiar dacă această înformaţie pentru cei mai mulţi nu este nouă, eu am descoperit-o de abia acum vreo 3 ani jumate, atunci când am pregătit pentru revista Studia Blasiensia un articol despre Petru Maior, pe care l-am şi prezentat în cadrul unei sesiuni de comunicări de la Institutul teologic din Blaj. Atunci am descoperit că Petru Maior era foarte dezamăgit de ciuntirile pe care colegii săi sacerdoţi le adeucea cultului bizantin, eliminând elemente precum vecernia (nota bene, incă din secolul 18) şi înlocuiundu-le cu devoţiuni latine. De aceea, unit fiind, Petru Maior a fost unul dintre primii care s-a ridicat vehement împotriva unei uniri astfel înţelese.
Prin urmare, nimic nou sub soare nici în secolul nostru, mai ales după ce BGC a trecut printr-o perioadă de ilegalitate ce a atins aproape jumătate de secol. Departe de jigniri, superiorităţi şi atacuri la persoană, o astfel de tensiune ideologică ar trebui să aducă roade bune. Personal, în ceea ce priveşte aceste discuţii în contradictoriu, tind să dau credit dialecticii hegeliene şi cred că, după teză şi antiteză, nu are cum să nu se materializeze şi SINTEZA. Prin discuţia contradictorie am nădăjduit că se poate ajunge la această sinteză între două lumi, până la urmă, total diferite!
Voi încerca să explicitez această afirmaţie. Cele două tabere care discută intens (chiar dacă "tabere" este impropriu, întrucât de partea filo-latinilor este doar părintele Visovan) reprezintă două lumi total diferite care ar trebui să ajungă la un punct de întâlnire. Pe de o parte este părintele Visovan care vorbeşte aproape exclusiv din experienţa sa pastorală, în timp ce de cealaltă parte sunt câtiva intelectuali de calitate, care vorbesc din cărţi şi documente. În principiu, amândouă "lumi" sunt la fel de onorabile.
Însa, pentru sinteza de care vorbeam, întretăierea între aceste două lumi este o condiţie sine qua non. Pe de o parte, avem identitatea noastră (care este, fără echivoc, bizantină!!!!!) care trebuie păstrată, aşa cum ne îndeamnă documentele magisteriale, începând cu Orientalium Ecclesiarum (despre care am scris un articol pe www.credinta-noastra.cnet.ro), continuând apoi cu CCEO, Instrucţiunea pentru aplicare normelor liturgice scrisoarea apostolică Orientale lumen. Toate aceste documente, nu numai că îmi sunt cunoscute, ci mi le-am şi apropiat, ceea ce înseamnă că încerc şi urmarea acestora.
Desigur, "tabăra" filo-bizantină nu face altceva decât să reitereze mereu principiile documentelor sus menţionate, întărindu-le cu exemple din Sfinţii Părinţi şi alte cărţi de specialitate. În principiu acest lucru este binevenit. Problema nu este informţia vehiculată, cât metoda de vehiculare a acesteia. (şi ne întoarcem astfel la Descartes şi importanţa metodei. NU greşsea prea mult bietul Descartes când punea atât de mare accent pe metodă). Auzind opiniile unor oameni simpli care au avut acces, fără să intervină, la discuţia de pe grup, marea masă de oameni şi-au format o imagine despre tabăra filo-bizantină conform cărei membrii acesteia doresc o impunere rigidă a literii vorbind numai prin citate ca şi cum ar zice "de azi nu se mai face x, y, z (devoţiuni latine), ci se face numai u, v, w (elemntele ritului bizantin)". Când se cer explicaţii, de regulă, formula de răspuns este: "pentru că aşa scrie în documentul x". Moral, juridic, ecleziastic, o astfel de afirmaţie este ok, dar ea nu îl va face pe interlocutor niciodată să înţeleagă ritul bizantin. Si spun asta pentru că ritul bizantin este, în primul rând, o chestiune de spirit, de trăire, nu de literă a legii. Prin urmare, cei care calcă în picioare ritul bizantin trebuie făcuţi să intre în acest spirit, nu puşi la zid prin expunerea de documente. De aceea reiterez, este o problema de metoda!
De asemenea trebuie să evităm încrâncenarea şi desconsiderarea celorlalţi. Când cineva din tabăra intelecutalilor vine cu un argument ad hominem gen "mai luaţi o carte", participanţii simpli vor avea automat o repulsie faţă de cel care spune acest lucru şi implicit faţă de ideile susţinute de acesta. Prin urmare, trebuie mai mult respect faţă de cei care, poate chiar din motive obiective, nu au avut parte de studii foarte complexe, dar care au de partea lor practica pastorală.
De cealaltă parte, partea filo-latină ar trebui să ia mai mult în considerare argumentele bine fundamentate ştiinţific a celorlalţi pentru că practica pastorală de una singură nu este o sursă suficientă pentru a emite opinii argumentate. De aceea spun, trebuie ajuns la un punct de întâlnire între experienţa pastorală (reprezentată de pr Visovan) şi informaţiile din cărţi (reprezentate de toţi filo-bizantinii). Pana acest punct nu se va întrezări la orizontul discuţiilor noastre, totul va rămâne la stadiu unui dialog al orbilor ce va cădea din ce în ce mai mult în derizoriu. Până atunci însă, nimeni nu are dreptul să calce flagrant rânduiala actuală din biserică şi, mai mult, să încite şi pe ceilalţi să o facă, la fel cum nimeni nu are dreptul să creadă că trăirea ritului bizantin se poate face doar prin trimiteri la cărţi de specialitate şi documente magisteriale.

Fragmente de pe munte

Ca să ajungi la lumină, trebuie să treci prin întuneric! Ca să ajungi la fericire trebuie să savurezi paharul tristeţii şi ca să ajungi în vârful unui munte trebuie să porneşti din cea mai adâncă vale! Doar când treci prin acest itinerariu poţi regăsi în lume splendoarea gratuită, pe care oraşul şi viaţa puternic tehnologizată o ascund în spatele unor imagini mai mult ireale decât reale,şi o înnăbuşesc în aburul sunetelor ce ne clocotesc în urechi, fâcându-ne, la rândul nostru, să clocotim în nesiguranţă şi deprimări. Astfel, am plecat în căutarea tăcerii şi a calmului, în locuri fără acces la internet, fără energie electrică permanentă, fără Coca-Cola, fără grătare, fără televizor sau radio. Am înlocuit toate acestea cu tăcerea nopţii, cu sursurul apei, cu zgomotul ploii, cu mancarea din consevră, cu efortul de a ne regăsi, cu vântul de pe crestele munţilor, cu glasul mut al caprelor negre şi enumerarea ar putea continua încă multe pagini. Astfel, în cele din urmă am regăsit comoara pierdută a glasului naturii de la care putem învăţa oricând că mai important decât vârful pe care ajungi, este drumul parcurs; că mai importantă decât concurenţa, este echipa; că mai importantă decât vremea, este buna dispoziţie; şi că mai importantă decât orice, este iubirea, în orice formă s-ar prezenta aceasta!

Hoinareala

Mi-e dor de munţii mei,
Departe sunt de ei,
Îmi pare drumul lung
Şi aş vrea mai repede să ajung......

.....şi în câteva ore voi ajunge! În 11 august anul de graţie 2007, plec într-o hoinăreală pe Munţii Retezat. Ştirile anunţă că se porneşte Apocalipsa împotriva mea şi se vehiculează tot feluri de "coduri colorate" care mai de care. Să sperăm că Domnul ţine cu noi şi o să decolorăm culorile "codurilor". Nu ştiu de ce, dar am impresia că ştirile în Romania încearcă mai mult să impună frică decât să informeze.

Hoinăreala va dura probabil vreo 14 zile, deci în următoarele două săptămâni nu voi mai actualiza pagina, ceea ce nu înseamnă însă că nu o puteţi vizita.

Alte franturi

„Voi ce acum mă ascultaţi
Mai meditaţi şi nu uitaţi:
În dragoste indiferenţa-i cea mai grea”
(Vama Veche - Ana)

Iată nişte versuri ce prezintă un adevăr fundamental în ceea ce priveşte relaţiile de dragoste. „În dragoste indiferenţa-i cea mai grea!” Indiferenţă=nepăsare=LENE. Dorinţa de a avea aproape persoana iubită, eclipsată de lenea de a face pasul spre acea persoană duce la moartea iubirii, la stingerea focului. Degeaba te chinui să aprinzi un foc dacă ţi-e lene să îl întreţii! Cu o astfel de atitudine, focul se va stinge în mod inevitabil.

„La fiecare despărţire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi şti că aţi făcut
Greşeala mea”
(Vama Veche - Ana)

De curând am fost câteva zile la munte, unde nopţile sunt atât de clare încât ai impresia că poţi atinge stelele şi că te poţi juca cu acestea cuprins de melancolia copilăriei. Şi totuşi am vpzut zeci de stele căzătoare, ca semn al flăcărilor ce s-au stins din cauza indiferenţei, a nepăsării şi a lenei şi omul modern continuă, cu o perseverenţă înspăimântătoare, să facă această greşeală. Pesemne că cei mai mulţi oameni au ascultat de prea puţine ori aceste versuri!

Pe culmile dezolării

Cât de interesantă poate fi uneori dezolarea! Paşii ei te pot purta pe culmi nebănuite ce îşi pot oferi un simulacru de fericire: raze de soare care luminează frenetic dar sunt lipsite de căldură, păsări săltăreţe, dar care nu cântă, copii ce nu se joacă; în copaci frunze veştede ce se încăpăţânează să nu cadă, în timp ce pămânutl este tapiţat cu frunze fragede ce au căzut mult prea devreme. Toate acestea le poţi vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!
Pe aceste culmi privirile oamenilor nu se întâlnesc niciodată! Geme solitudinea deşi e plin de oameni, fiecare cu singurătatea sa! Fiecare om este singur cu propria singurătate, singurătatea fiecăruia având un alt nume, banal pentru celelalte singurătăţi şi sfâşietor pentru singurătatea fiecăruia în parte! Dincolo de această singurătate se află necunoscutul, adică lumea! Mulţi îl consideră pe Dumnezeu un „Mare Anonim”, o irezolvabilă ecuaţie. Mie mi se pare lumea o necunoscută mai mare decât Divinitatea. Mai de grabă rezolv ecuaţia Dumnezeirii decât pe cea a lumii moderne! Dumnezeu este unul, în timp ce lumea este o necunoscută formată din mai multe necunoscute şi toate le poţi vedea, dar nu defini, pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc.
O fată revarsă fluvii de lacrimi pentru un băiat care nu merită, în timp ce sub un arbore stufos, ascunse de lumina soarelui fără căldură şi de privirile indiscrete, un băiat varsă lacrimi pentru o fată care, la rândul ei, nu merită. Omul are o tendinţă halucinantă de a vărsa lacrimi pentru alţi oameni care nu merită. Astfel se formează un lanţ grotesc format din oameni ce plâng pentru alţi oameni ce nu merită, iar din acest lanţ nu se poate ieşi decât printr-o intervenţie deus ex machina a unei forţe despre care nu ştii spre ce alt lanţ te îndreaptă. Astfel mai bine te obişnuieşti cu ridurile tăiate de lacrimi, cu sarea ce rămâne când acestea se usucă şi cu gustul amar de pe buze. Toate acestea se pot vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!

Slăbiciunile unui prezent ce perpetuează trecutul

Trecerea la cele veşnice a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române a produs, fără doar şi poate, un val de amărăciune în rândul credincioşilor ortodocşi, şi nu numai, val de amărăciune secondat de aprinderea unei vaste discuţii despre trecutul, prezentul şi viitorul Bisericii Ortodoxe din România. Moartea unui Patriarh, sau a unui Papa în contextul Bisericii Catolice, este mereu un prilej de a trage linie, de a analiza trecutul în vederea unei etichetări injuste a persoanei ce s-a stins. De asemenea, moartea unui Patriarh provoacă, după anamneza trecutului, şi luarea la cunoştiinţă a prezentului, dar, mai ales, perspectiva viitorului! Tentaţia definirii viitorului este o trăsătură tipică "omului recent", ce denotă, în primul rând ceaţa persistentă a unui prezent nu foarte uşor definibil. De aceea, în zilele noastre, se trece într-un mod de-a dreptul halucinant, de la anamneza trecutului la încercarea de a defini viitorul după chipul şi asemănarea noastră, ocolind un prezent care ne depăşeşte.
În toate dezbaterile antrenate de moartea oarecum neaşteptată a Patriarhului Teoctist, obserserv în sânul Bisericii Ortodoxe Române o anxietate a prezentului; un prezent cu totul neconfortabil sub umbrela căruia BOR nu vrea să se oprească. Nu de alta, dar o eventuală oprire sub umbrela prezentului implică o iminentă asumare a trecutului, a unui trecut chiar mai neplăcut decât prezentul, astfel încât nu rămâne altă opţiune decât refugiul într-un viitor pe care BOR încearcă să îl definească spre propriile beneficii, spirituale şi nu numai. De ce spun asta? O fac, deoarece componenţa Colegiului Electoral Bisericesc îmi dă de gânndit.
Acest organism electoral ce va avea sarcina de a alege un nou Patriarh este format, pe lângă înalţii prelaţi ai Bisericii, din 88 de mireni! Acest fapt nu denotă, în mod aprioric, o hibă a modului de alegere a noului Patriarh. Punctele interogative apar în momentul când citim numele acestor laici ce vor face parte din CEB. Avem politicieni importanţi şi oameni de afaceri cel puţin la fel de titraţi, precum preşedintele PNŢCD, Marian Petre Miluţ, vicepreşedintele PD Sorin Frunzăverde, vicepreşedintele PNL, Cornel Popa, omul de afaceri Dorel Onaca şi academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici. Prin urmare iată că politicul şi economicul au un cuvânt greu de zis în alegerea viitorului cap al BOR!
Componenţa acestui organism electoral al viitorului Patriarh mă face să cred că BOR vrea să îşi consolideze statutul de "biserică naţională", un concept absurd din punct de vedere teologic şi pastoral. Practic se perpetueză în BOR o veche obişnuinţă: adăpostirea sub aripa statului. Sub adăpostul ideatic oferit de conceptul de "biserică naţională" BOR speră într-o imixtiune în politic, fără să îşi dea seama că se pune la mână politicului. Probabil este un mecanism inconştient care a intervenit şi in 1948, când BOR s-a făcut unealta unui stat ateu, pe care, probabil, spera să îl convertească. În momentul în care un viitor Patriarh va fi ales, el nu va putea să treacă cu vederea peste doleanţele celor care l-au ales. Este absurd ca într-o biserică patriarhală politicul să aibe un cuvânt greu de spus în alegerea unui Patriarh! Biserica nu este naţională, Biserica este Biserica lui Hristos şi din aceasta fac parte toţi oamenii de bună credinţă. Ce credibilitate poate avea, în faţa oamenilor, o Biserică în care Patriarhul este la mâna politicului? CE autoritate morală poate avea o asemenea Biserică?
Defunctul Patriarh Teoctist a avut după 1989 un moment de mare sinceritate şi înţelepciune când a dorit să se retragă. În acele momente el şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă Română are nevoie de "o schimbare la faţă" după greşelile ce le-a făcut, iar el a dorit să lase locul celor care care se credea că pot îndeplini o astfel de misiune. În acest caz, Patriarhul teoctist a dat dovadă de înţelepciune, iubire pentru suflete, umilinţă. Din păcate, presiunile venite din partea politicului prin persoana lui Ion Iliescu, care dorea să aibe la mână autoritatea morală a Bisericii Ortodoxe spre justificarea şi acoperirea proprilor fapte, l-au făcut pe Patriarhul Teoctist să revină asupra deciziei sale şi să perpetueze o colaborare tristă între Biserică şi stat. Acum la moartea sa, credeam ca BOR are înţelepciunea şi clarviziunea necesare pentru a pune în mişcare o "schimbare la faţă" a BOR, dar m-am înşelat din nou. Oare cât va mai dura până BOR îşi va da seama că aşa nu se poate merge mai departe? Oare câte generaţii trebuie să treacă pentru eliminarea din conştiinţa BOR a conceptului de "biserică naţională"? Oare cât va mai dura până BOR îşi va asuma crucea de a fi Biserica lui Hristos? Oare cât va mai dura.....? Înrebări la care nădăjduiesc să găsesc un răspuns înainte de a mi se închide ochii.

Dialogul o rezolvare simplista si puerila?

Mă bucură foarte mult că postările mele tulbură puţin apele liniştite din jurul meu! Cel mai mult mă bucur că în sfârşit am primit şi critici referitoare la ultima postare, cristici argumentate ce au hrănit materia mea cenuşie amorţită de arşiţa verii.
-"un dialog este o "rezolvare" prea simplista si prea greu de organizat pentru a da dreptate"

In primul rand, persoana care a facut aceasta remarca si-a dat seama ca solutia propusa de mine este dialogul in detriimentul conflcitului! Trecand mai departe, dialogul nu este o rezolvare matematica, un rezultat al unei ecuaţii ci este un itinerariu comun dintre cel putin doua persoane, sau culturi (care sunt practic niste conglomerate de persoane ce împart un fond comun).
- Divergenţele noastre pornesc de la o valutare diversă a conceptului de persoană. Desigur, abordarea mea va fi una spirituală, chiar teologică. Pornind de la ideea că persoana umană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem considera că persona umană îşi poate atinge desăvârşirea atunci când devine iubire. Iubirea presupune dialog, nu neapărat un dialog verbal, ci o deschidere spre alteritate. De aceea, relatia dintre persoanele Treimii (relatie pe care eu o vad ca prototipul oricarei relatii inter-personale) este una dialogică, nu conflictuală. De aceea dialogul este una dintre dimensiunile cele mai profunde ale fiintei umane, prin urmare nu prea are cum sa fie o rezolvare simplista.
-Faptul ca e greu de organizat nu trebuie sa ne conducă gândul să renunţăm la ea. De ce sa renunti la privelistea superba de pe varful Everest doar ca este greu de ajuns acolo? Desigur ca sa ajungi acolo trebuie sa te pregateşti! La fel şi dialogul este "greu de organizat" dar consider că punctul în care se poate ajunge merită efortul unei organizări dificile.
- Conflictul este o rezolvare instinctivă: o adoptă şi animalele. Cred însă că statutul nostru de fiinţe raţionale ne fac responsabili de a găsi şi alte soluţii mai înţelepte. Atunci când e vorba de sângele vărsat, de război, de durere de suferinţă, suntem departe de a fi ales o rezolvare bună. Prin urmare alegerea dintre conflict sau dialog este o alegere intre viata si moarte! Or, noi, cu totii, ar trebui sa celebram viata.

Ciocnire sau dialog?

Dacă privim cu atenţie în istorie, analizând reprezentările sociale referitoare la mersul lumii în general, mai ales începând cu epoca modernă, există o tendinţă exacerbată de a vedea mereu lumea ca o eternă ciocnire între diferite linii de forţă. Marxismul profesa o ciocnire între clasele sociale, respectiv între burghezie şi muncitorime, iar astăzi, celebra teorie a lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţilor este pe buzele tuturor atunci când aflăm de iminentele „atacuri teroriste”, fie ele reale sau doar ipotetice justificari pentru anumite acţiuni represive din partea unui tip paranoic ce se crede regele lumii. Această teorie a ciocnirii dintre civilizaţii este valabilă doar în logica unei psihopatologii obscure a întregii umanităţi.
Pornind de la premisa că oamenii au, cu toţii, o fărâmă mai mică sau mai mare de raţiune, tind să cred că această toerie a ciocnirii nu se va realiza la scară globală. Departe de efervescenţa senzaţionalului şi de gustul sângelui, s-a cristalizat şi alternativă: dialogul. Dialogul conduce la deplina realizare a fiinţei umane, a cărei esenţe este deschiderea spre alteritate. Întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea ne arată că alternativa dialogului chiar funcţionează şi aduce roade bune, în comparaţie cu dorinţa ciocnirilor, care lasă în urmă doar mirosul sângelui vărsat pentru nimic. O dată cu Papa Paul al VI-lea asistăm la o adevărată cotitură dialogică a culturii moderne care a dat rade destule, pentru cei care le pot vedea, întrucât dialogul nu este altceva decât exerciţiul umanităţii, în timp ce ciocnirea, este exerciţiul animalicităţii. Aşadar rămâne ca fiecare să aleagă, în primul rând la scara propriile relaţii interpersonale, varianta dialogului (a oamenilor cu minte) sau varianta ciocnirii (a pseudo-oaemenilor deveniţi fiinţe iraţionale).

Despre rugaciune

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?
Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.
Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.
Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.
Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.
Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.
O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.
În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!
Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.
În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

O definitie a credintei

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Viata ca o flacara

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Ascultand Cuvantul

De multe ori suntem prea ocupaţi cu vorbitul şi astfel pierdem din vedere importanţa ascultatului. În mod normal, pentru a spune lucruri cu noimă ar trebui mai întâi să ascultăm în tăcere ceea ce au de spus alţii, ceea ce are de spus natura, ceea ce are de spus Dumnezeu. În centrul experienţei noastre cu Dumnezeu este Cuvântul, Cuvântul adresat nouă în tăcere şi care trebuie recepţionat în tăcere. Prima datorie a fiecărui creştin este aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru orice creştin există mai multe momente de manifestare a Cuvăntului! În primul rând, prin creaţie; cuvântul rostit ia formă, dând astfel viaţă întregului univers. În acest context trebuie subliniată imensa putere pe care o deţine Cuvântul lui Dumnezeu: o dată rostit, acesta devine realitate, o realitate inteligibilă care mărturiseşte neîncetat despre creatorul său. Cuvântul divin poartă în sine principiul propriei sale materializări ontologice ex nihilo!
Un al doilea moment, şi probabil momentul culminant al manifestării cuvanântului, este întruparea salvifică a acestuia în persoana divino-umană a lui Isus Cristos, prin intermediul căreia Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi. De fapt, întreg prologul Evangheliei după Ioan este o teologie a Cuvântului care subliniază că principiul creaţiei ex nihilo este Cuvântul şi că tot acesta, smerindu-se pe sine, se face şi principiul mănturii noastre din păcat.
Trecem astfel la dimensiunea personală a manifestării Cuvântului. Întruparea Cuvântului devine gestul suprem al iubirii treimice prin care însăşi Dumnezeu se coboară printre oameni spre a le comunica mântuirea. Aceasta nu este de fapt o comunicare, ci o auto-comunicare, Cuvântul, făcându-se om, se comuică pe sine ca fiind creatorul întregului univers şi singurul capabil să îl ridice pe om din mlaştina păcatului în care acesta a căzut. Într-un limbaj mai tehnic, Cuvântul este, în acelaşi timp, emiţătorul şi mesajul vehiculat! Prin urmare, suntem creştini pentru că ne-a fost adresat Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel, ascultarea acestui Cuvânt ar trebui să devină experienţa fundamentală a vieţii noastre de credinţă.
A asculta cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă presupune dispunerea inimii spre a accepta existenţa unei alterităţi, prin urmare, se ascultă, în primul rând, cu inima. De fapt, în ceea ce priveşte ascultarea cuvântului divin, se ascultă doar cu inima, nu cu urechile şi doar în ceea ce priveşte ascultarea cuvintelor celorlalţi oameni, acestea trebuie ascultate prima dată cu inima si doar apoi cu urechile. De aceea, ceea ce orice creştin ar trebui să îi ceară lui Dumnezeu prin rugăciune este o inimă pură, capabilă de a asculta!

Tacerea care vorbeste

Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.
Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).
Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale penru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.
Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

1. Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.
Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comuncica cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.
Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseană să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

2. Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar de urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.
Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfe, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

3. Autoiluzionare sau umilinţă

Tăcerea ca şi autoiluzionare este mmentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îii ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.
Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite. Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi. Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturisti într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

4. Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.
Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii

Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am contrui un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu.
Într-un alt plan, tăcerea este imporantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regăndi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.
Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre.
În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.

Din nou frânturi....

Marea durere şi extrema depresie apar în momentul când fiecare joc trebuie să îşi aleagă învingătorii! De ce mereu cineva trebuie să piardă? De ce jocurile nu se pot termina mereu la egalitate? Victoria unuia, înseamnă înfrângerea altuia; bucuria victoriei înseamnă în acelaşi timp lacrimile înfrângerii! Atât învingătorul cât şi învinsul tot oameni sunt. De ce învingătorii nu oferă mereu remiza din compasiune pentru cei care pierd, de multe ori din motive extrinsece lor? De ce spiritul de competiţie îi face pe câştigători atât de dornici de a vedea durerea înfrângerii în ceilalţi. Cum se poate bucura un învingător, când lângă el un suflet plânge amarnic? Cum poate plânge un învins când un suflet lângă el exultă de bucurie? Dualităţi, mereu dualităţi, iar noi toţi nu suntem altceva decât nişte sărmani peregrini între aceste două extreme. Remiza se acceptă doar când jocul nu are miză prea mare!

Rasarit

E linişte-afară la fel cum e-n rai,
Căci soarele sfânt încă n-a răsărit
Din marea ce-ncet parcă-ţi cântă din nai
Un cântec al valului neistovit.

O rază aştept să văd cum răsare
Din noul, dar palidul nou orizont,
Căci raza iscă o nouă mişcare
Pe plajele goale a vechiului pont.

Dar negura, moale, se lasă de sus,
Se-aşează pe linia ce eu o privesc,
Schimbând răsăritul cu-‘n jalnic apus
A vechii speranţe ce încă-o nutresc.

Un sunet aud şi-l ţin bine minte,
Privirea-mi ridic spre cerul senin
Şi văd o pasăre cum zboară cuminte
Spre largul ce-şi poartă misterul diin.

Un nor se abate spre soarele meu
Ce-oricum e umbrit de o ceaţă subţire,
Făcând răsăritul acum şi mai greu,
Trezind în mine-o uşoară mâhnire.

Dar liniştea mării eu tot o ascult,
Chiar dacă soarele nu vrea să-apară,
Uitând întrutotul al lumii tumult
Şi orice problemă ce stă să răsară.

Dar, totuşi, norul deodată dispare
Din calea divinului astru de preţ.
Iar acesta, din nou, în glorie răsare,
Cu mult, mult mai roşu şi cald şi măreţ!

Şi acum marea nu mai e mută,
Iar eu, eu stau demult pe tărm liniştit
Şi-ascult tainic cum marea-şi ascultă
Cântecul valului nicicând isprăvit!.

Jocul

De multe ori suntem tentaţi să definim viaţa omenească drept fiind un joc! Dar dacă viaţa însăşi este un joc, atunci un joc din cadrul vieţii, ce este? Probabil este un joc al jocului, în care omul este joc şi jucător în acelaşi timp, jucându-se în rama jocullui pe care divinitatea i l-a dăruit într-un gest ultim de iubire creativă. De ce doar copii se joacă la modul cel mai real cu putinţă? Probabil pentru că ei sunt singurii care îşi dau seama de frumuseţea ce o implică jocul vieţii, iar prin jocul lor ei încearcă să aducă o ofrandă inconştientă jocului din care fac parte. Un joc poate fi câştigat doar dacă este jucat până la capăt, iar celebrarea ideală a marelui joc se poate realiza doar prin intermediul altui joc! Jocul se joacă jucând!

Frantura dintr-o discutie cu Melania (o buna prietena)

A te pierde, in multe cazuri nu este un semn de slabiciune. Poate chiar asta ar trebui sa faci. Sa te pierzi! Dupa care sa te lasi gasita si scoasa din labirint. Sa vezi ce frumos poate fi! Stii... in dragoste faptul ca esti sigura pe tine nu este neaparat un lucru bun. Dragostea inseamna deschidere spre persoana care iti este alaturi... o deschidere totala in care sa te dezbraci de orice masca exterioara si sa te lasi descoperita in esenta ta. In momentul acela nu vei mai fi sigura pe tine, dar vei fi sigura pe celalalt

Despre tacere (fragment dintr-un text mai lung)

De multe ori este înspăimântător să te afli în locuri unde îţi poţi auzi proprii paşi foşnind prin iarba fragedă, în timp ce propria respiraţie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. În astfel de locuri poţi auzi cum creşte iarba şi cum răsare soarele; poţi auzi cum se vaită munţii şi cum şerpuieşte apa. În asemenea locuri poţi vedea sursurul apei şi mirosi freamătul naturii! O dată găsit diamantul adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii), acest spaţiu se poate transforma în paradis!