Consideratii

Parcurgând rândurile indicate de profesorul care conduce seminarul despre teologia lui Joseph Ratzinger, cred că am descoperit un lucru destul de interesant. De fapt, nu este o descoperire ca atare, ci mai mult de o “intuitţie filosofico-ştiinţifică” ce trebuie aprofundată, studiată şi, doar apoi, trasă o concluzie.
În cartea sa Introduzione al Cristianesimo, Ratzinger vorbeşte la un moment dat despre numele atribuite lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Desigur, accentul cade pe discutarea pasajului din Cartea Exodului unde, la cererea lui Moise, Dumnezeu îşi revelă numele: “Eu sunt cel ce sunt!” Totuşi, acutalul Papă se oprea atunci şi asupra numelui El pe care poporul ales îl folosea pentru denumirea lui Dumnezeu, la început sub această formă, ulterior sub forma de Elohim, construcţie gramaticală ce indică o pluralitate în unitate, fiind una dintre prefigurările Sfintei Treimi din Vechiul Testament.
Să revenim însă la numele El. Exact acelaşi nume îl putem întâlni şi în mitologia canaaneeană. În această mitologie, destul de necunoscută până la descoperirile de la Ras Shamra şi oricum destul de lacunară, El este zeul suprem primordial. O dată cu apariţia tânărului zeu Baal (poate de inspiraţie egipteană??), între aceştia se instaurează o relaţie de concurenţă, care culminează, cu lupta mitologică dintre aceştia. Baal iese învingător, iar El este exilat la “marginile lumii” pentru totdeauna. Totuşi, El, nu poate renunţa atât de uşor la suveranitatea sa, astfel încât se aliază cu un alt zeu tânăr, pe nume Yam căruia îi promite ereditatea suveranităţii dacă intră în luptă cu Baal. Yam, desigur tentat de această perspectivă, porneşte lupta împoriva lui Baal ajutat fiind de două buzdugane magice, dar este, la rândul său, înfrânt de puternicul Baal, care astfel îşi consolidează suveranitatea sa, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi zei din Orientul apropiat.
Desigur, în mod logic ne punem următoarea întrebare: de ce El este un nume utilizat atât de evrei cât şi de canaaneeni? Acesta este de fapt câmpul ce trebuie săpat în adâncime pentru a găsi un răspuns cât mai exact şi aceasta este şi intuiţia de care vorbeam. Ca un punct de plecare, aş tinde să cred că acest nume este o ereditate semitică comună ambelor popoare. Desigur, cu timpul El a devenit pentru evrei un Dumnezeu personal, unic şi atotputernic. Pentru a-şi arăta supremaţia asupra evreilor, canaanenii au plăsmuit această luptă dintre El şi Baal, terminată desigur cu înfrângerea lui El, iar acest lucru ar arăta, din punct de vedere canaanean, supremaţia lui Baal asupra Dumnezeului evreilor.

Focul de pe cer

Eram pe drumul de întoarcere spre locaşul meu după o zi obositoare. Stăteam bine dosit pe scaunul tare al autobuzului, cu mâinile îngheţate şi cu pleoapele tot mai grele pe măsură ce înaintam agale, legănat de gropile din asfalt şi suspensia stricată a autobuzului. Afară, ploaia purificase aerul incadescent şi greu respirabil al Romei, deja de vreo 2 zile, iar acum contenise de puţină vreme, făcând loc pe scena lumii şi unor firave raze a unui soare obosit ce se îndreaptă grăbit spre apus. În jurul meu...o atmosferă numai bună de dormit, de aceea nu am putut să nu cad pradă unor aţipeli fugare.
La un moment dat, am ridicat capul să mai arunc o privire plictisită prin geamul murdar, deşi încă ud de la ploaie, şi într-o clipă m-am trezit puţin speriat când am văzut că cerul Romei luase foc. Norii care mai rămăseseră, au fost aprinşi de roşeaţa razelor de soare, devenind nişte flăcări imense ce ardeau fără a se mistui şi fără a se mişca. Parcă era un foc uriaş filmat cu încetinitorul pentru a putea concede fiecărei flăcărui un moment de glorie. Era un foc care speram că arde în tăcere răutăţile omenşti, un foc care purifică lumea de ură, un foc care se aprinde în inimile tuturor pentru a le face mai blânde.
M-am uitat în jurul meu, dar nimeni în afară de mine nu avea ochii să vadă ceea ce eu vedeam. În dreapta mea, o doamnă mai în vârstă cu faţa ridată şi foarte plictisită! Dorind să împărtăşesc celorlalţi minunea care m-a trezit din letargie, îi atrag atenţia cu bunătate: „Doamnă, uitaţi ce frumos arde cerul!” După ce a scrutat cu colţul ochiului stâng focul de pe cer mi-a zis: „Nu mi se pare nimic deosebit!” şi a căzut mai departe în plictiseala ei, desigur mult mai specială.
Câteva staţii mai departe, s-a urcat o doamnă asiatică şi, în învălmăşeala din autobuz, şi-a găsit un loc, tot lângă o doamnă italiancă ce îşi savura plictiseala. „Pleacă de lângă mine, străino. Voi aţi venit să ne furaţi ţara.......” şi discursul a continuat cu multe alte invective. M-am uitat din nou afară, dar focul pierise!

Plouă

Plouă necontenit! Plouă atât de mult, încât s-au udat şi aripile îngerilor, devenind prea grele pentru a-i purta pe aceştia deasupra norilor, iar astfel îngerii se îndreaptă plutind spre pământ. Chiar şi atunci când ţi-ai luat zborul, poţi plonja în vârtejuri întortocheate spre locuri nedesluşite, dincolo de negura realităţii. Totuşi, îngerii mai jos de pământ nu pot cădea! EA este un înger ajuns, ca prin minune, pe pământ, cu aripile îmbibate până la refuz în lichidul transparent al proprilor lacrimi şi mi-a promis că, atunci când aripile i se vor usca, mă va lua cu EA dincolo de nori, îmi va da şi mie aripi, iar astfel vom putea zbura îmbrăţişaţi şi cu ochii închişi spre misterul unei iubiri adevărate. Datoria mea este să evit prelingerea altor lacrimi din ochii ei jucăuşi, lacrimi ce i-ar îngreuna şi mai mult aripile! Îmi dau silinţa şi aştept......momentul înălţării noastre definitive spre văzduhul azuriu al iubirii.....aştept să trecem împreună de la contemplarea iubirii la deplina trăire a acesteia, contopindu-e într-o unică flacără ce va arde pururi pe altarul istoriei noastre comune.

Fragmente dintr-o piesa de teatru

T: O Doamne, şi ce prost am fost când am crezut ce am citit! Nu îmi pot explica cum am putut crede asemenea cuvinte goale, care nu corespund câtuşi de puţin vieţii reale! Trăiesc în imaginar şi imaginarul s-a sălăşluit puternic în mine, astfel încât eu consider real ceea ce este imaginar şi imaginar ceea ce este real. O crudă inversiune, o capcană diabolică în care eu am căzut şi care a devenit propriul meu viciu, a cărui gheare se înfig adânc în mine provocându-mi o durere uriaşă. Mă pierd în labirintul dintre imaginar şi real, dorind s-o găsesc pe Ariadna care să mă scoată din el, dar nici măcar nu ştiu dacă această Ariadna este imaginară sau reală.


Iubirea.....da, iubirea, o floare frumoasă ce se veştejeşte la fel de repede cum un gând apune în tenebrele ignoranţei. Mai de folos ar fi însă o floare urâtă ce se veştejeşte agale!

T: Sunt ULTIMUL om de pe acest pământ. Nu valorez nimic pentru nimeni. Pentru cea care mă iubeşte (râzând isteric) în pragmaticul stil modern, momentan sunt alţii mai importanţi ca mine. Pentru familiea mea sunt alte lucruri mai importante de făcut, iar pseudo-prietenii mei îşi dau ochii peste cap numai când mă văd venind. Sunt ULTIMUL om şi de aceea trebuie să stau pe jos, pe acestă gresie rece. Patul? La ce îmi foloseşte. Patul este făcut doar pentru oamenii importanţi de pe toate locruile în afară de ultimul! Doar ei au dreptul să-şi întindă corupul destins pe o saltea moale şi să-şi pună capul pe perini de pluş, căci ei nu sunt ULTIMII oamenii, ci sunt mai în frunte. Ei chiar contează pentru cineva şi de aceea au dreptul să stea în pat. Eu?? (pufnind în râs) eu nu contez pentru nimeni, prin urmare locul meu este pe jos. Şi este aşa de bine pe gresia rece!! Simt cum răceala gresiei de sub mine se contopeşte armonic cu focul vinului din mine, formând o singură entitate: sufleteul ULTIMULUI om. Este prima dată când conştientizez acest privilegiu de a fi ULTIMUL, de a nu conta pentru nimeni. Ar trebui să mă bucur (se ridică în fund, stergânduşi lacrimile de la ochi şi din barbă) să exult, să petrec, căci nu am nici o responsibilitate faţă de nimeni.

NU sunt legat de nimeni. Şi totusi nu percep gustul acestei libertăţi frivole. Aceasta nu este libertate, este o sclavie, o sclavie a indiferenţei care i-a contaminat pe toţi din juurul meu, până la ultima persoană, care, desigur SUNT EU. Eu am privilegiul de a fi ULTIMUL prin definiţie

Fragment

M-am născut în epoca greşită! M-am născut cu cel puţin 200 de ani prea devreme! Am citit cărţile pe care învăţătoarea, profesorii şi părinţii mi le-au recomandat şi de care trebuia să nici nu mă ating. Ieşeam mult mai câştigat dacă, în loc să citesc, mă jucam fotabl, sau mergeam şi eu cu colegii mei mai năzdrăvani la furat de mere, pe care oricum nu le mâncam, dar aveam satisfacţia că nu am trăit degeaba. Însă eu am ales mereu partea inutilă! Am citit Cireşarii şi am văzut cum între Maria şi Dan se înfiripă o dragoste curată. Am citit Romeo şi Julieta, constatând cu admiraţie că dragostea este mereu pe primul loc în viaţa omului, înaintea onoarei, înaintea stupidelor prejudecăţi omeneşti şi înaintea vieţii însăşi. Am citit Tristan şi Isolda, şi am crezut că nimic nu este mai important decât dragostea şi că aceasta este unicul scop al vieţii care contează cu adevărat. Am citit şi am crezut! Am crezut ce am citit! Am crezut că ceea ce citesc sunt mărturii de viaţă şi nu doar simple invenţii! Trăiesc prin cărţi şi cărţile trăiesc prin mine, dar nici eu şi nici ele nu trăim cu adevărat, ci simulăm o viaţă care nu există nici pentru mine şi nici pentru ele

Fragment

Andrei se opri atunci din povestit cu o oarecare tristeţe în glas, semn că zise povestea din tot sufletul. Câteva clipe nimeni nu zise nimic, căci însăşi părinţii lui erau surprinşi de tot ce auziseră. Totuşi după câteva clipe, Andrei o strânse pe mama lui în braţe, iar tatăl spuse:
-Foarte frumoasă poveste. Chiar ne-a fascinat şi pe noi. Cred că ar trebui să citim mai des poveşti. Dar cine ţi-a spus-o?
La auzul acestei întrebări Andrei se întristă mai mult, dar zise apoi zâmbind:
-Chiar nu este o poveste. Numai ca voi oamenii mari nu puteţi vedea lucrurile acestea frumoase care ne înconjoară.
Ridicându-se vioi, Andrei merse la malul lacului şi se aplecă spre apă. Îşi plimbă mâna prin apă puţin şi se întoarse la părinţii lui cu pumnul strâns. Ajuns lângă ei deschise palma iar în palmă avea o perlă minunată, foarte strălucitoare. Părinţii rămăseseră năuciţi de acest fapt. Şi apoi Andrei zise din nou cu melancolie:
-Într-un fel îmi pare rău că si eu voi ajunge mare. Parcă nu aş vrea să mai cresc, fiindcă voi deveni şi eu incapabil de a mai vedea lumea frumoasă de dincolo de ape!

Frunzele cad şi la Roma

Sub vântul ce suflă
Din inimi îngheţate
Şi suflete împietrite,
Frunzele cad şi la Roma

Printre razele reci
Ca vantul ce bate
Peste suflete împietrite,
Frunzele cad şi şa Roma

Printre ramuri de palmieri
Ce se miscă molatic
În bătăile vântului rece,
Frunzele cad şi la Roma

Printre ruine somptuase
Şi cupole măreţe
Cu cruci împietrite,
Frunzele cad şi la Roma.

La cumpăna evanescentă
Dintre visul verii ce-a fost
Şi prezentul toamnei ce este,
Frunezele cad şi la Roma.

Însemnări

Să nu uităm că timpul nu este etern şi că eternitatea nu este temporală! Ieşirea din timp coincide cu intrarea în eternitate. Omul va fi etern doar în măsura în care este capabil să realizeze lucruri ce pot ieşi din barierele timpului. Prin urmare, eternitatea omului nu este o caracteristică intrinsecă a individualităţii sale, ci o consecinţă firească a lucrării sale personale. Astfel, omul se naşte cu potenţialitatea de a fi etern, dar cei mai mulţi nu reuşesc să o actualizeze, preferând să se cantoneze în efemeritatea materiei, ratând astfel adevărata frumuseţe a vieţii, care se ascunde, învelită în petale de flori, în spatele vizibilului epidermic al materiei.
Fundamentul atitudinii venerative a anumitor oameni în ceea ce îi priveşte pe defuncţii familiei este tocmai această eternitate personală prin operă a defuncţilor. Mormintele defuncţilor devin, dacă acest tip de eternitate există, simbolul unei comunicări profunde între două nivele diferite a realităţii. Simbolul, pornind de la etimologia grecească a acestui cuvânt, are menirea de a pune la un loc două realităţi. Mormântul devine un simbol puternic pentru că face conjuncţia între planul temporar linear şi continuu a celor în viaţă şi planul vertical, etern şi discontinuu al sufletelor fără corp.
De menţionat că această conitnuitate a planului temporar linear nu este neapărat o virtute. Înţeleg termenul în sensul în care Mircea Eliade îl înţelege în Sacru şi profan, unde continuitatea timpului profan are deficienţa că momentele trecute nu pot fi recuperate şi retrăite, în timp ce timpul sacru, prin discontinuitatea sa, face posibilă perpetua retrăire a oricărui moment. Astfel, prin conjuncţia mormântului, cei din planul temporar linear şi discontinuu pot intra în legaătură cu planul etern şi discontinuu, pentru a retrăi orice moment din opera personală prin intermediul căreia persoana iubită a devenit eternă.

Conquest of paradise

When I’m with you,
Nothing seems to be important anymore!
Nothing’s greater than your presence
Nor more pleasant than your touch.
Nothing’s sweeter than your smile,
Nor more melodic than your voice.
Noting’s more bluer than your eyes,
Nor more reder than your lips.

So I close my eyes
An listen to the silence arround me.
I see only the sky in your eyes,
Red wine on your lips
And the black velvet of your hair.
I hear only the melody of your words,
The strong beat of your heart
And your sweet respiration.

For a while, I feel I’m in paradise!
Together we won back what we lost a long time ago.

O vară care....nu e vară

Roma şi-a dat silinţa să mă întâmpine regeşte, dar nu a făcut decât să mă mâhnească şi mai mult! Iubesc vara! Nu atât pentru soare şi căldură, ci pentru că vara este pentru mine simbolul reîntoarcerii la cuibul meu unde toate lucrurile se măsoară altfel.
Când am ajuns la Roma, încă de la ieşirea mea şovăielnică pe treptele păsării metalice obosite după atâta drum, care m-a smuls nemilos din mijlocul celei mai frumoase reverii, m-au întâmpinat razele îndrăzneţe ale unui soare călduţ, care parcă nu ştia nimic de ceaţa, ploaia şi frigul de acasă. Frunzele palmierilor se unduiau alene, mişcate de mirosul mării. Oriunde priveam, vedeam doar palmieri exotici, câmpuri verzi, copaci în deplinătatea forţelor şi auzeam mereu melodia zburdalnică a părărelelor. Ce vară frumoasă!!
Şi totuşi, toţi palmierii, toată verdeaţa, toate păsărelele, cerul albastru şi razele soarelui, nu au nici măcar valoarea unei frânturi microscopice din frunza galbenă care, în plutirea sa buimacă spre pământ, mi-a mângâiat tandru vârful nasului. Mirosul toameni din acea frunză persistă şi acum în nasul meu. Vreau toamna înapoi! Vara de aici....nu e vară, ci, parafrazândul pe Schopenhauer, copia infidelă a unui prototip... (de data asta) realizabil!

Deasupra norilor

De sus toţi norii par albi şi pufoşi ca nişte perinuţe imense de pluş! Aş dori să mă pot cufunda în moliciunea norilor şi în albeaţa lor ireală, ca într-o mare tihnită de ciocolată albă. Şi totuşi, aceste caracterisitci nu sunt decât o iluzie izvorâtă din fantezia nealterată a fiinţei umane şi din credinţa nătângă, dar sublimă, că basmele nu sunt doar nişte simple scorneli.
Norii sunt frumoşi prin evanescenţa lor! Prin urmare, mă aflu suspendat artificial undeva între divinitate şi evanescenţă, între perfecţiune şi ceea ce este considerat de mulţi imperfecţiune, între cel mereu egal cu sine însuşi şi norii care nu sunt niciodata la fel. Amândouă prezenţe sunt la fel de reale şi copleşitoare în felul lor.
Aristotel definea virtutea drept fiind calitatea lucrurilor de a-şi realiza pe deplin esenţa lor. Iată că norii sunt „fiinţări” extrem de virtuoase, întrucât îşi realizează din plin prorpia esenţă: sunt evanescenţi şi dau puterea de a crede în basme.

Note despre creştinism şi buddhismul tibetan

Pe lângă dialogul ecumenic, Biserica Catolică acordă o mare atenţie şi dialogului inter-religios, ca mijloc de cunoaştere a aproapelui, în vederea unei colaborări cât mai ample în diversele probleme cu care omenirea se confruntă. Totuşi, dialogul inter-religios nu are doar menirea să favorizeze o cunoaştere reciprocă cât mai profundă, ci şi să contracareze dezvoltarea sectelor de tip new age care, în lumea occidentală, sunt foarte la modă. Aceste secte preiau doar ceea ce le convine din toate religiile, creând ideologii periculoase care induc aderenţilor acestora impresia că sunt mici dumnezei capabili să hotărască singuri asupra binelui şi a răului, căzând astfel, din nou, pradă aceleiaşi tentaţii precum, odinioară, protopărinţii nostri Adam şi Eva. Iată deci că şi după două milenii de creştinism...istoria se repetă! Printr-un dialog inter-religios onest şi transparent oamenii pot cunoaşte mult mai bine fiecare religie în parte, iar astfe riscul aderării la o sectă new age s-ar putea reduce! Mergând pe această linie, doresc să trasez, în mod schematic, câteva punte de întâlnire între creştinism şi buddhimsul tibetan.

Buddhiimsul tibetan

După cum bine se ştie, există mai multe curente sau şcoli buddhiste. De fapt, lipsa unei dogme clare şi a unui magisteriu au favorizat o răspândire orală a buddhsimului, ceea ce a condus, fără echivoc, la diferenţe de interpretare şi trăire a acestuia, în funcţie de regiunile în care s-a răspândit. Din această cauză, încă din jurul anului 250 î. Hr. Regele Asoka a adunat la curtea sa pe toţi marii maeştrii buddhişti din vremea sa pentru ca aceştia să dea o formă definitivă buddhismului. Astfel a apărut buddhismul Theravada sau „Doctrina celor bătrâni” care astăzi numără cei mai mulţi aderenţi, prinzând rădăcini în India, Sri Lanka, Indonssia, Thailanda etc. Din această şcoală buddhistă s-a desprins utlerior Mahayana, cea de a doua şcoală buddhistă după numărul de credincioşi. Aceasta a prins contur pe teritoriul Indiei, difuzându-se doar în ultima vreme şi pe teritoriul altor ţări. Din şcoala Mahayana s-a despdins apoi Vajrayana, care este practic buddhismul tibetan. Această ramură a buddhismului a preluat aproape în întregime învăţăturile buddhismului theravada şi mahayana, adăugând acestora o latură meditativă puternic impregnată de hinduism. Buddhismul Vajrayana este astăzi întâlnit în Tibet, Nepal, Mongolia şi mai recent în Japonia. Cel care a răspânit această şcoală buddhistă în Tibet a fost Padmasambhava, undeva la sfârşitul primului mileniu d. Hr, acest personaj fiind foarte onorat de buddhişti tibetani, alături de Buddha înuşi şi Milarepa.
Ca număr de credincioşi, buddhimsul vajrayana este cel mai restrâns, însă este, probabil, cea mai cunoscută ramură buddhistă din lume la ora actuală. Acest lucru se datorează faptului că în 1959 China a invadat Tibetul (la ora aceea o republică autonomă) distrugând mănăstirile buddhiste şi omorând călugării buddhişti. Foarte mulţi maeştri spirituali ai Tibetului au fugit în India la acea vreme, în frunte cu liderul lor spiritual, Dalai Lama. De acolo, mulţi dintre aceştia au luat drumul Statelor Unite şi a altor ţări din Europa Occidentală, unde au publicat numeroase cărţi şi au răspândit învăţăturile buddhimsului tibetan.
Unul dintre aceştia a fost şi Sogyal Rinpoche, autorul celebrei opere Cartea tibetană a vieţii şi a morţiii, apărută în limba română la editura Herald în 2004, fiind tradusă din engleză de către Walter Fotescu. Această carte este practic extinderea cărţii tibetane antice Bardo Todol Chenmo, mai cunoscută publicului sub numele atribuit acesteia, în mod eronat, de către primul traducător al său, W. Y. Evans-Wentz, care vroia să imite numele celebrei opere Cartea egipteană a morţilor, titlu însă cel puţin la fel de inpropriu. Bardo Todol Chenmo este de fapt o culegere de texte antice referitoare la moarte, destinată pentru a fi citită de către maeştrii spirituali discipolilor aflaţi în pe patul de moarte, pentru a le călăuzi sufletele acestora pe drumul cel luminos. Atuorul modern al Cărţii tibentane a vieţii şi a morţiii, a interpretat aceste invăţături, indicând oamenilor cum trebuie să trăiască astfel încât să aibe parte de o moarte serenă. Această carte este de o valoare inestimabilă întrucât este scrisă de un maestru buddhist stabilit în Statele Unite şi care a studiat cultura occidentală, de la filosofia greacă până la ştiinţa modernă. Prin urmare, cartea sa este mai mult decât o carte de invăţături buddhiste: este o corelare între învăţăturile buddhiste şi lumea modernă, în care, pe lângă învăţături, ni se oferă şi sfaturi practice referitoare la cum trebuie să ne comportăm cu muribunzii şi oameni nevoiaşi, valabile pentru orice om, fie acesta buddhist, creştin sau de orice altă religie.
Astfel punctele de întâlnire dintre crştinism şi buddhism despre care vreau să vorbesc, îşi au originea în antica operă Bardo Todol Chenmo, interpretată la lumina Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii.

Impermanenţa buddhistă şi apatheia creştină

Vorbind despre moarte, se poate spune că oamenii de astăzi „mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit nepregătiţi pentru viaţă”, după cum bine afirma Sogyal Rinpoche în Cartea tibetană a vieţii şi a morţii. În faţa perspectivei moţii, cei mai mulţi oameni sunt cuprinşi de o imensă anxietate. De ce oare? Probabil pentru că nu ştim bine ce sau cine suntem cu adevărat şi tindem mereu să reducem viaţa la viaţa terenă, ceea ce este o eroare. Suntem practic roadele unui vast sistem de relaţionări care ne susţine, iar când apare perspectiva morţii ne temem să lăsăm totul în urmă. Instinctul ne face să ne agăţăm de fiecare lucru dn jurul nostru. Frica de moarte este cu atât mai mare cu cât suntem ataşaţi de mai multe lucruri inutile!
Buddhismul tibetan propune şi o soluţie pentru evitarea unei asemenea atitudini în faţa morţii: conştientizarea impermanenţei. Aceasta este una dintre învăţăturile buddhiste cele mai importante, astfel încât primul lucru prin care este condus un discipol nou al unui maestru spiritual este conştientizarea impermanenţei. Impermanenţa ne spune că lucrurile lumii sunt doar un vis de care nu trebuie să ne ataşăm. A trăi impermanenţa înseamnă a trăi fericiţi, întrucât atunci când este pierdut un lucru, omul nu devine trist, iar astfel şi firca în faţa morţii se diminuează. Pentru buddhismul tibetan, unicul lucru la care trebuie să ţinem morţiş este impermanenţa, întrucât mesajul acesteia este speranţa care există în moarte.
În ceea ce priveşte creştinismul, aceste învăţături nu sunt deloc greşite. Putem găsi numeroase pasaje biblice prin care Dumnezeu ne transmite că nu trebuie să ne ataşăm de lucrurle terene, materiale. Amintesc doar imaginea păsărilor despre care Cristos spune că nu seamănă şi nu strâng în hambare şi totuşi Dumnezeu are grijă de ele.
Evagrie Ponticul introduce în teologia orientală termenul de apatheia, tradus în limbaj modern prin impasibilitate. Putem spune că apatheia lui Evagrie Ponticul este expresia grecească a impasibilităţii tibetane! Evagrie tratează această problemă în lucrarea sa Tratat practic despre viaţa monastică în punctele 63-70. Apatheia nu este altceva decât a nu te ataşa pasiunilor lumeşti, mintea rămânănd neperturbată de lucruri inutile. Sufletul impasibil nu este acela care nu simte nimic în faţa lucrurilor vieţii, ci cel care rămâne imperturbat chiar şi la amintirea acestora. Omul care ajunge la impasibilitate este un om mai liber şi mai bogat, întrucât, chiar dacă nu posedă nici o bogăţie, este conştient totuşi de bogăţia lui Dumneuzeu, bogăţia de a nu fi ataşat pasionalităţii.
În buddhismul tibetan, metoda prin care se poate ajunge la conştientizarea impermanenţei este meditaţia! În mod asemănător, pentru creştinism, metoda de a ajunge la impasibilitate este rugăciunea!

Meditaţia buddhistă şi isihasmul tradiţiei monastice orientale

Un alt spaţiu în care buddhismul şi creştinimsul se întâlnesc este meditaţia şi rugăciunea. În buddhismul tibetan, practicarea meditaţiei are o poziţie centrală în viaţa unui credincios, iar toate învăţăturile nu valorează nimic dacă nu sunt dublate de o viaţă meditativă intensă. Rugăciunea creştină are un rol identic în viaţa creştinilor.
Referitor la meditaţie, în buddhismul tibetan există multe tehnici meditative, însă nu tehnicile în sine sunt importante, ci dispunerea sufletului spre căutarea naturii luminoase a minţii, ceea ce în cultura tibetană se cheamă rigpa. La fel şi în rugăciunea creştină, nu o tehnică anumită este definitorie ci deschiderea inimii spre primirea harului lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai simple metode de meditaţie buddhistă este urmărirea respiraţiei, aceasta fiind o metodă străveche, comună tuturor şcolilor buddhiste. Respiraţia este pentru buddhismul tibetan expresia fundamentală a vieţii noastre. Termenul tibetan pentru respiraţie este prana, un cuvânt de origine sanscrită. În cultura tibetană se spune că prana pune mintea în mişcare. Această metodă constă în conştientizarea deplină a respiraţiei cu cele două momente specifice acesteia: inspiraţie şi expiraţie.
O altă metodă este recitarea unei mantre. În termeni buddhişti, mantra poate fi definită ca ceea ce protejează mintea de negativitate. În buddhismul tibetan această practică este mult mai frecventă decât în celelalte şcoli buddhiste şi credincioşii sunt îndemnaţi să recurgă la ea atunci când trec tensiunea interioare puternice.
Aceste metode de meditaţie sunt foarte similare rugăciunii creştine în general, dar mai ales isihasmului specific pentru creştinismul oriental, cu preponderenţă pentru tradiţia bizantină. Pentru rugăciunea inimii, urmărirea respiraţiei este un lucru fundamental, căruia i se adaugă recitarea unei rugăciuni specifice: „Doamnie Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, în momentul inspiraţiei, şi „Mântuieste-mă pe mine păcătosul” în momentul expiraţiei. Scopul acestui tip de rugăciune este acela ca Dumnezeu să intre profund în viaţa celui care o recită, devenind astfel o constantă a vieţii fiecăruia. Rugăciunea inimii este o rugăciune continuă, care se poate folosi oriunde. Există mărturi despre călugări practicanţi ai isihasmului care recitau această rugăciune chiar şi în somn.

Lumina în buddhismul tibetan şi în creştinism

Conceptul de lumină este de asemenea foarte important pentru buddhismul tibetan. NU trebuie uitat că scopul buddhismului este iluminarea, adică a deveni acelaşi lucru cu starea primordială a minţii, care în Tibet este numită rigpa. Astfel, în biddhismul tibetan totul se învârte în jurul luminii, care, pentru persoanele ajunse la iluminare, devine o permanenţă.
În creştinism conceptul de lumină este cel puţin la fel de central. În Evanghelia după Ioan, deja din Prolog ni se vorbeşte despre lumina care luminează în întuneric şi pe care tenebrele nu o vor putea birui. Apoi se vorbeşte despre oameni drept fiind fii ai lumini. DE asemenea, în Crezul niceno-contantinopolitan, Isus este numit „Lumină din Lumină”.
Din toate acestea rezultă în mod clar că scopul ultim al vieţii unui buddhist sau al unui creştin este lumina veşnică pe care întunericul nu o va putea birui. Simbolistica luminii este aşadar un domeniu extrem de vast, atât in buddhism, cât şi în creştinism, ce merită cercetat cu atenţie.

Compasiunea buddhistă şi caritatea creştină

Dacă am încerca să definim buddhismul printr-un singur cuvânt, una dintre variante ar fi, cu siguranţă: compasiune. Compasiunea buddhistă nu este doar un simplu sentiment de iubire şi preocupare faţă faţă de persoanele suferinde; nu e nici doar căldura revărsată către cel ce ne stă în faţă, ci, mult deasupra tuturor acestora, compasiunea este determinarea susţinută şi pusă în practică de a face tot posibilul pentru a alina durerea persoanelor în suferinţă. Compasiunea nu este cu adevărat compasiune dacă nu este activă! Avalokiteshvara, Buddha compasiunii cum este numit adesea în buddhismul tibetan, este adesea reprezentat cu o mie de ochi prin care vede suferinţa tuturor oamenilor de pe pământ şi cu o mie de braţe cu care grăbeşte să sară în ajutorul acestora.
Într-un mod analog, dacă încercăm să definim creştinismul printr-un singur cuvânt, „caritatea” ar fi unul dintre termenii cei mai potriviţi. Totul gravitează în jurl iubiri care se realizează în două etape: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Însuşi Isus Cristos, desăvârşind legea iudaică, ne dă o nouă poruncă prin care insistă asupra iubirii. Prin urmare, şi caritatea creştină nu are nici o valoare dacă nu este pusă în pracitcă!

Linea maestrului şi continuitatea apostolică

Pentru un buddhist, unul dintre momentele cele mai importante ale vieţii sale este alegerea unui maestru spiritual care va avea îndatorirea de a-l conduce pe drumul către nirvana. Pentru că este o alegere ce îi influenţează, în bună parte, viaţa de după moarte, fiecare buddhist trebuie să fie foarte atent la maestrul pe care şi-l alege, iar linea maestrului este garanţia că acesta îl poate duce pe calea cea bună. Linea maestrului este practic firul istoric care îi leagă pe maeştrii spirituali între ei. În Tibet, liniile spirituale ale maestrilor consideraţi ortodocşi merg pe firul continuităţii până la Padmasambhava însăşi. Alegerea unui maestru aparţinând acestor linii este practic garanţia că învăţăturile transmise de acesta sunt adevărate, iar practicile propuse, demne de încredere.
În creştinism avem o realitate similară pe care noi o numim continuitate apostolică. Aceastp continuitate apostolică merge înapoi până la însuşi Isus Hristos şi apostolii săi, cărora Hristos le-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Continuitatea apotolică este un semn vizibil a Bisericii instaurate de Hristos pe pământ. Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe îşi recunosc reciproc continuitatea apostolică!

Concluzie

Acestea ar fi câteva puncte de întâlnire între buddhismul tibetan şi creştinism, deci puncte de la care se poate începe un dialog inter-religios fructuos şi onest. În mod evident, aceste asemănări nu trebuie să ne inducă în eroarea relativismului, considerând că „toate religiile sunt la fel”, cum aud adesea la omul modern. Practic, aceste asemănări sunt dovada palpabilă a deosebirilor care nu trebuiesc eradicate, ci respectate reciproc. Aceste asemănări au menirea doar de a ne conduce mai bine pe drumul cunoaşterii reciproce, iar prin cunoalterea reciprocă, spre combaterea ideologiilor new age-iste foarte la modă astăzi. Până la urmă, atât maestrii tibetani cât şi preoţii creştini îşi atenţionează credincioşii asupra sectelor new-age, care nu conduc la nimic bun, ci doar la o autoiluzionare, care, la un moment dat, va dispărea şi va provoca o imensă criză existenţială. .

Declaraţie de dragoste

O foarte bună preitenă scria pe blogul ei despre clişeele iubirii, analizănd foarte atent şi lucid ceea ce unii confundă cu iubirea şi iubirea definită prin clişee. Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată consider că iese din ceea ce este considerat "clişeu".

Declaraţie: "Te iubesc atât de mult încât uneori doare"!

Comori ascunse prin haţişurile postărilor

De multe ori sunt descumpănit când vâd ca la unele postări pe care le am la suflet nu apare nici un comentariu. Apoi timpul trece, postarea coboară tot mai jos pe pagină, până dispare de pe pagina principală şi astfel rămân fără feedback-ul pe care îl aşteptam. Deseori mă descumpănesc.
Este însă o mare bucurie când, câteodată, primesc un comentariu la o postare pierdută undeva în hăţişul altor postări, adesea mai puţin importante. Azi am pierdut un asemenea comentariu care m-a impresionat şi de aceea îl reiau pe pagina principală pentru a putea fi accesibil tuturor.

"Treci prin viata , esti doar tu ... apoi, intalnesti un joc. Te gandesti ca nu s-ar intampla nimic daca l-ai juca, doar te poti retrage oricand .... Jocul incepe... te joci ... te joci ... devii dependent ... dar totusi pot scapa oricand, gandesti tu, ... si continui ... continui .. nu mai ai pe ce sa joci si-ti pui si inima la bataie ... cu siguranta asta va fi mana mea norocoasa, voi castiga tot ce am pierdut si ceva pe deasupra, si apoi gata, nu mai joc ... dar pierzi ... nu mai esti tu .. esti un vid nimic mai mult, o forma ce pluteste .... te uiti inapoi o clipa, versi o lacrima ... si pornesti inainte .. spre alt joc ... acuma stiu regulile , voi castiga ...."

Vremea Patriarhilor

După 40 de zile în care s-a tot discutat, s-au trasat ipoteze şi s-au propus tot felul de scenarii posibile, ieri a fost ales noul Patriarh al BOR, în persoana IPS Danie, mitropolitul Moldovei. Personal alegerea sa nu m-a surprins deloc, mai mult, chiar mă bucură, întrucât dintre toţi eventualii Patriarhi, acesta mi se pare singurul capabil să implice BOR într-un dialog sincer şi deschis cu modernitatea, după modelul dizidenţilor ruşi de la Paris.

Desigur, acest lucru îi sperie pe mulţi, inclusiv pe Gigi Becali, care, cu o zi înaintea alegerii anunţa fanfaronic că IPS Danie "ar vinde BOR catolicilor şi protestanţilor". Desigur aşa ceva nu se va întâmpla, după cum nici problema patrimonială dintre BOR şi BGC nu se va rezolva de la sine prin alegerea noului Patriarh. Să nu uităm, IPS Daniel a fost crescut în spiritul unei ortodoxii totuşi mai puţin deschise, deşi extrem de spirituale, fiind un apropiat al arhimandritului Ilie Cleopa (a cărui scrieri sunt de o reală bogăţie spirituală, umbrite însă de ura anti-catolică izvorâtă mai mult din necunoaştere decât din rea voinţă) şi a părintelui Stăniloae, cu care şi-a făcut şi doctoratul în România. Prin urmare, PF Daniel este bine educat în spiritul ortodoxiei pe care nu o va trăda. DEsigur, studiile din Europa la unversităţi protestante şi catolice i-au deschis PF Danie noi orizonturi care, cu toată ştiinţa sa, părintelui Stăniloae i-au rămas închise. Astfel, PF Daniel şi-a dat seama că acuzele împotriva catolicilor devenite deja clişee în ortodoxie sunt doar "din auzite". Mai mult, pe lângă carte, PF Daniel şi-a însuşit şi spiritul diplomatic, ştiind să îl folosească extrem de abil. Astfel, nici PF DAniel nu este atât de ecumenic precum îl descriu unii.

DUpă cum am mai afirmat într-un material scris după moartea Patriarhului Teoctist, modalitatea de alegere a Patriarhului îmi ridică nişte semne de întrebare. Şi mă refer aici, în primul rând la membrii masoni din cadrul colegiului electoral al Bisericii, care s-au implicat activ în alegerea noului Patriarh. Este desigur regretabil ca BOR permite asa ceva, în condiţiile în care şi BOR a anatemizat masoneria în 1937. Faptul că membrii unei organizaţii până la urmă conspirative, care a fost anatemizată de BOR sunt implicaţi de aceasta în alegerea Patriarhului ei, este o gravă eroare. În joc este, în primul rând credibilitatea şi integritatea BOR, care, prin astfel de manevre, arată că BOR nu vrea să renunţe la anumite practici ce şi le-a însuşit în timpul comunismului. Este în continuare avidă de putere politică şi pentru asta se foloseşte fără sfială de organizaţii anatemizate din proprie initiativă.

Oricum s-ar fi petrecut această alegere, personal rămân în continuare la convingerea că BOR, prin colegiul său elector, a ales ceea ce era mai bine pentru ea însăşi. Fie ca bunul DUmnezeu să-şi reverse din plin harul său asupra noului Patriarh şi să-i dea acestuia înţelepciunea de a conduce turma sa, cu umilinţă, spre viaţa veşnică.

De la podium în jos!

Am început să nu îmi mai doresc să fiu primul. Mă mulţumesc şi cu un loc pe podiumul vieţii mele sau pe podiumul vieţii altor oameni. Ar fi prea mult ca o persoană ca mine să creadă că ar putea fi pe locul 1. Podiumul este superb: nu eşti nici câştigător, nici învins. De pe podium practic poţi juca teatru. Dacă vrei poţi poza în câştigător, sau în pierzător, amândouă ipostaze fiind la fel de aproape de realitate.
Am observat că în viaţa mea nu am fost deloc pe locul 1! (cu o excepţie). De la căldura podiumului poţi privi în jos cu condescendenţă, dar vei fi mereu un învins. Practic se creează iluzia unui meci câştigat, ce tinde să înlocuiască realitatea unui meci pierdut. Desigur această beţie a podiumului nu durează veşnic şi din când în când mai deschizi ochii si vezi realitatea ta de învins, ia atunci te apucă depresia, pentru că iluzia ce ţi-o oferă podiumul nu corespunde cu realitatea!
Şi totuşi nu îndrăznesc şi nici nu vreau să fiu primul! Dar atunci când sunt alungat şi de pe podium....îmi doresc să nu fi intrat în competiţie!

O mana intinsa

Intr-o expediţie la munte nimic nu mai este ca în lumea de la oraş! Practic, munţii sunt ca un templu care, atunci când intri, te transpune într-o altă realitate, ce în afara lor este doar lumea imaginarului. La munte, lumea este guvernată de alte principii. Pe munte, individualismul şi concurenţa, atât de mult valorifcate în lumea modernă, nu au nici o valoare şi mai mult decât atât, sunt practic inexistente. Pe munte, o mână întinsă nu înseamnă că persoana ce prinde acea mână rămâne îndatorată ci pur şi simplu, o mână întinsă este o mână întinsă necondiţionat. Departe de tirania individului, la munte este important să triumfe echipa şi ca membrii ei să ajungă nevătămaţi unde doresc. Astfel munca în echipă, care în lumea modernă este doar un clişeu şi o sintgmă de bon ton, lipsită însă de esenţă, este o condiţie primordială a supravieţuirii. Şi nu vorbesc acum de supravieţuire în sens strict, adică de a nu muri, ci de a supravieţui ca om, de a te împlini ca prieten. Fără echipă nici cel mai bun alpinist nu ar ajunge niciunde, pentru că, mai devreme sau mai târziu fiecare are nevoie ca cineva să îi întindă acea mână salvatoare.

De aceea cred că adevărata valoare a prieteniei poate fi înţeleasă pe deplin doar la munte, printre stropi de ploaie, fulgere, bocanci uzi, haine jilave, sudoare şi mâini întinse necondiţionat, din simplul instinct de a fi om!

Probleme de liturgica

Întrerup seria postărilor mai artistice, departe de freamătul lumii, pentru a intra puţin tocmai în acest freamăt, întrucât consider că o luare de poziţie faţă de discuţiile pe teme liturgice în care am fost implicat ar fi binevenită.
Încă de la începutul Bisericii Greco-Catolice a exista mai mereu o tensiune ideologică între o tabără filo-latină şi una filo-bizantină. Chiar dacă această înformaţie pentru cei mai mulţi nu este nouă, eu am descoperit-o de abia acum vreo 3 ani jumate, atunci când am pregătit pentru revista Studia Blasiensia un articol despre Petru Maior, pe care l-am şi prezentat în cadrul unei sesiuni de comunicări de la Institutul teologic din Blaj. Atunci am descoperit că Petru Maior era foarte dezamăgit de ciuntirile pe care colegii săi sacerdoţi le adeucea cultului bizantin, eliminând elemente precum vecernia (nota bene, incă din secolul 18) şi înlocuiundu-le cu devoţiuni latine. De aceea, unit fiind, Petru Maior a fost unul dintre primii care s-a ridicat vehement împotriva unei uniri astfel înţelese.
Prin urmare, nimic nou sub soare nici în secolul nostru, mai ales după ce BGC a trecut printr-o perioadă de ilegalitate ce a atins aproape jumătate de secol. Departe de jigniri, superiorităţi şi atacuri la persoană, o astfel de tensiune ideologică ar trebui să aducă roade bune. Personal, în ceea ce priveşte aceste discuţii în contradictoriu, tind să dau credit dialecticii hegeliene şi cred că, după teză şi antiteză, nu are cum să nu se materializeze şi SINTEZA. Prin discuţia contradictorie am nădăjduit că se poate ajunge la această sinteză între două lumi, până la urmă, total diferite!
Voi încerca să explicitez această afirmaţie. Cele două tabere care discută intens (chiar dacă "tabere" este impropriu, întrucât de partea filo-latinilor este doar părintele Visovan) reprezintă două lumi total diferite care ar trebui să ajungă la un punct de întâlnire. Pe de o parte este părintele Visovan care vorbeşte aproape exclusiv din experienţa sa pastorală, în timp ce de cealaltă parte sunt câtiva intelectuali de calitate, care vorbesc din cărţi şi documente. În principiu, amândouă "lumi" sunt la fel de onorabile.
Însa, pentru sinteza de care vorbeam, întretăierea între aceste două lumi este o condiţie sine qua non. Pe de o parte, avem identitatea noastră (care este, fără echivoc, bizantină!!!!!) care trebuie păstrată, aşa cum ne îndeamnă documentele magisteriale, începând cu Orientalium Ecclesiarum (despre care am scris un articol pe www.credinta-noastra.cnet.ro), continuând apoi cu CCEO, Instrucţiunea pentru aplicare normelor liturgice scrisoarea apostolică Orientale lumen. Toate aceste documente, nu numai că îmi sunt cunoscute, ci mi le-am şi apropiat, ceea ce înseamnă că încerc şi urmarea acestora.
Desigur, "tabăra" filo-bizantină nu face altceva decât să reitereze mereu principiile documentelor sus menţionate, întărindu-le cu exemple din Sfinţii Părinţi şi alte cărţi de specialitate. În principiu acest lucru este binevenit. Problema nu este informţia vehiculată, cât metoda de vehiculare a acesteia. (şi ne întoarcem astfel la Descartes şi importanţa metodei. NU greşsea prea mult bietul Descartes când punea atât de mare accent pe metodă). Auzind opiniile unor oameni simpli care au avut acces, fără să intervină, la discuţia de pe grup, marea masă de oameni şi-au format o imagine despre tabăra filo-bizantină conform cărei membrii acesteia doresc o impunere rigidă a literii vorbind numai prin citate ca şi cum ar zice "de azi nu se mai face x, y, z (devoţiuni latine), ci se face numai u, v, w (elemntele ritului bizantin)". Când se cer explicaţii, de regulă, formula de răspuns este: "pentru că aşa scrie în documentul x". Moral, juridic, ecleziastic, o astfel de afirmaţie este ok, dar ea nu îl va face pe interlocutor niciodată să înţeleagă ritul bizantin. Si spun asta pentru că ritul bizantin este, în primul rând, o chestiune de spirit, de trăire, nu de literă a legii. Prin urmare, cei care calcă în picioare ritul bizantin trebuie făcuţi să intre în acest spirit, nu puşi la zid prin expunerea de documente. De aceea reiterez, este o problema de metoda!
De asemenea trebuie să evităm încrâncenarea şi desconsiderarea celorlalţi. Când cineva din tabăra intelecutalilor vine cu un argument ad hominem gen "mai luaţi o carte", participanţii simpli vor avea automat o repulsie faţă de cel care spune acest lucru şi implicit faţă de ideile susţinute de acesta. Prin urmare, trebuie mai mult respect faţă de cei care, poate chiar din motive obiective, nu au avut parte de studii foarte complexe, dar care au de partea lor practica pastorală.
De cealaltă parte, partea filo-latină ar trebui să ia mai mult în considerare argumentele bine fundamentate ştiinţific a celorlalţi pentru că practica pastorală de una singură nu este o sursă suficientă pentru a emite opinii argumentate. De aceea spun, trebuie ajuns la un punct de întâlnire între experienţa pastorală (reprezentată de pr Visovan) şi informaţiile din cărţi (reprezentate de toţi filo-bizantinii). Pana acest punct nu se va întrezări la orizontul discuţiilor noastre, totul va rămâne la stadiu unui dialog al orbilor ce va cădea din ce în ce mai mult în derizoriu. Până atunci însă, nimeni nu are dreptul să calce flagrant rânduiala actuală din biserică şi, mai mult, să încite şi pe ceilalţi să o facă, la fel cum nimeni nu are dreptul să creadă că trăirea ritului bizantin se poate face doar prin trimiteri la cărţi de specialitate şi documente magisteriale.

Fragmente de pe munte

Ca să ajungi la lumină, trebuie să treci prin întuneric! Ca să ajungi la fericire trebuie să savurezi paharul tristeţii şi ca să ajungi în vârful unui munte trebuie să porneşti din cea mai adâncă vale! Doar când treci prin acest itinerariu poţi regăsi în lume splendoarea gratuită, pe care oraşul şi viaţa puternic tehnologizată o ascund în spatele unor imagini mai mult ireale decât reale,şi o înnăbuşesc în aburul sunetelor ce ne clocotesc în urechi, fâcându-ne, la rândul nostru, să clocotim în nesiguranţă şi deprimări. Astfel, am plecat în căutarea tăcerii şi a calmului, în locuri fără acces la internet, fără energie electrică permanentă, fără Coca-Cola, fără grătare, fără televizor sau radio. Am înlocuit toate acestea cu tăcerea nopţii, cu sursurul apei, cu zgomotul ploii, cu mancarea din consevră, cu efortul de a ne regăsi, cu vântul de pe crestele munţilor, cu glasul mut al caprelor negre şi enumerarea ar putea continua încă multe pagini. Astfel, în cele din urmă am regăsit comoara pierdută a glasului naturii de la care putem învăţa oricând că mai important decât vârful pe care ajungi, este drumul parcurs; că mai importantă decât concurenţa, este echipa; că mai importantă decât vremea, este buna dispoziţie; şi că mai importantă decât orice, este iubirea, în orice formă s-ar prezenta aceasta!

Hoinareala

Mi-e dor de munţii mei,
Departe sunt de ei,
Îmi pare drumul lung
Şi aş vrea mai repede să ajung......

.....şi în câteva ore voi ajunge! În 11 august anul de graţie 2007, plec într-o hoinăreală pe Munţii Retezat. Ştirile anunţă că se porneşte Apocalipsa împotriva mea şi se vehiculează tot feluri de "coduri colorate" care mai de care. Să sperăm că Domnul ţine cu noi şi o să decolorăm culorile "codurilor". Nu ştiu de ce, dar am impresia că ştirile în Romania încearcă mai mult să impună frică decât să informeze.

Hoinăreala va dura probabil vreo 14 zile, deci în următoarele două săptămâni nu voi mai actualiza pagina, ceea ce nu înseamnă însă că nu o puteţi vizita.