Scurta meditatie de Pasti

Fără îndoială, pasiunea, moartea şi învierea lui Hristos constituiesc evenimentul central al creştinismului şi, totodată raţiunea sa de a exista. Încercând un exerciţiu de imaginaţie, consider că dacă acestea nu ar fi avut loc, întreaga propovîduire a Mântuitorului s-ar fi pierdut în negura istoriei şi pe cugetele oamenilor s-ar fi aşezat praful uitării. Prin sângele Mântuitorului am fost răscumpăraţi şi de la acel moment mântuirea depinde doar de noi înşine.
Cu toate acestea, mântuirea a ajuns la îndemâna noastră prin cea mai celebră şi crudă condamnare la moarte din istoria omenirii şi, urmărind cu ochii sufletului filmul lui Mel Gibson The Passion of Christ, nu cred să existe vreun tânăr care să nu se fi întrebat „cine este totuşi responsabil pentru o asemenea judecată strâmbă şi o asemenea moarte crudă”? Să fie vina evreilor? Sau poate este, totuşi, vina cotropitorilor romani?
Răspunsul la această problemă nu este nici pe de parte atât de simplu precum ar fi unii tentaţi să creadă. Dacă am reuşit să învăţăm ceva bun din istoriografia modernă, aceasta ar fi faptul că asupra unor evenimente petrecute acum 2000 de ani nu se poate da un verdict fără echivoc. Răspunsul la întrebările puse mai sus nu face excepţie. În primul rând, trebuie menţionat că nu există deloc o siguranţă referitoare la legislaţia romană şi iudaică din acea vreme.
În creştinismul timpuriu exista tendinţa clară de a da întreaa vină pe autorităţile evreieşti de la Ierusalim. În 1 Tesal 2,14 acestea sunt indicate drept singurele responsabile pentru moartea Mântuitorului, în timp ce contribuţia romană la aceasta nu este menţionată nici de departe. În Evanghelia după Matei, soţia lui Pilat declară în repetate rânduri inocenţa lui Hristos, iar Pilat se spală pe mâini în semn că nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru moartea unui om drept. În Evanghelia după Luca, Pilat însăşi declară de trei ori inocenţa lui Isus. Desigur, din această panoramă nu poate lipsi celebrul blestem pe care evreii şi-l iau asupra lor şi care a fost obiectul unor discuţii aprinse, mai ales în anii ce au urmat crimelor naziste: „Sângele acestui drept asupra noastră şi asupra urmaşilor, urmaşilor nostri!”
Această tendinţă clară a primilor creştini de a da vina exclusiv pe Sinedriul evreiesc poate fi pe de altă parte explicată prin dorinţa creştinilor de a deveni o religie legitimă, iar pentru aceasta au atenuat din responsabilitatea autorităţilor romane, de la care aşteptau o favoare.....o favoare care însă a venit doar cu 300 de ani mai târziu!
Teologia modernă pe de altă parte, însufleţită în mod clar de idealul unui dialog fratern cât mai sincer între creştini şi evrei şi profitând de nepermanenţa în istorie a Imperiului Roman, au întreprins exact mişcarea inversă: responsabilizarea autorităţilor romane şi evidenţierea neimplicării evreieşti. Ca şi argument ştiinţific în favoarea aceste ipoteze, adepţii acestei teorii s-au bazat pe ipoteza conform căreia evreii nu ar fi avut nici un drept să îl judece pe Hristos şi, mai ales, că metoda crucificării nu exista în sistemul punitiv evreiesc. Şi totuşi istoricul Flavius Iosephus, menţionează în scrierile sale că un rege evreu care a trăit înaintea lui Hristos şi-a crucificat 800 dintre adevrsarii săi, pentru a-şi putea consolida puterea regală. Mai mult, descperirile de la Qumran au adus elemente ce nu susţin foarte bine teoria despre care vrobeam: în grota cu numărul 11 a fost găsită o bucată de pergamenă dintr-un codice evreiesc, iar pe aceasta sunt trecute delictele care sunt pedepsite prin crucificare. Evident şi în jurul acestei pergamene se poate discuta mult, dar nu cred că are vreun rost să poposim mai îndelung pe această problematică.
Dincolo de tendinţa atribuirii unei responsabilităţi mai mici sau mai mari romanilor, respectiv evreilor, cred că responsabili de această condamnare sunt oameni, de fapt, totalitatea oamenilor care au trăit, trăiesc şi vor trăi până la cea de a doua venire. Responsabilă pentru această condamnare este slăbiciuna umană şi tendinţa de a păcătui, care de cele mai multe ori se concretizează prin păcat. De aceea cred că, într-o formă simbolică, implicarea romanilor şi a evreilor în această condamnare nu este fortuită. Romanii, prin universalitatea lor reprezintă întreaga omenire care nu doreşte să-l condamne pe Hristos, dar prin viaţa lor îl răstignesc zi de zi. Pe de altă parte, implicarea evreilor, consider că este un semn pentru faptul că nici oamenii aleşi să-i slujească lui Dumnezeu (evreii=poprul ales) nu sunt scutiţi de această implicare activă în răstignirea Mântuitorului. Pirn urmare, implicare romanilor şi a evreilor este un semn al implicării întregii omeniri în această răstignire, fie preoţi sau laici, papi sau patriarhi, albi sau negri, tineri şi bătrâni. Cu toţii ridicăm, zi de zi, degetul împotriva Divinităţii şi strigăm, fie chiar şi numai cu jumătate de gură: „Să se răstignească!”

Dan Pătraşcu

Fragment

Beţia înălţimilor înălbite de haina alburie a zăpezii coboară pe pantele munţilor şi se dizolvă în valurile mării. Departe de nordul friguros se află deşerturile nesfârşite ce se termină subit în mare. Linia de demarcţie dintre mare şi deşert este, probabil, lucrul cel mai misterios dn lume. Oare cum poate deşertul, care a secat atâtea ape şi speranţe, să se termine atât de brusc tocmai într-o mare? Probabil că apele înghiţite de căldura deşertului şi-au unit forţele pentru a pune capăt acelei nesfârşite întinderi de nisip fierbinte, iar cel mai crunt destin al deşertului este acela de a se înneca, fără de veste, într-o mare liniştită, o mare pe care nu o poate birui cu căldura sa.
Pentru mulţi oameni, locurile unde deşertul se îmbină cu marea sunt cele mai prielnice pentru solilocvii nocturne. Deşertul în sine sugerează locul unde fiecare om este doar cu el însuşi, locul unde totul este in plus, locul unde omul este confruntat cu condiţia sa primordială, iar astfel îşi poate da seama cât de mult s-a îndepărtat de aceasta. Pe de altă parte, glasul mării este mereu prezent în singurătatea îndrăgostiţilor, povestind misterele corăbiilor a căror catarge nu au mai văzut uscatul, pierind o dată cu speranţele celor de pe mal. Visătorii se pot lăsa duşi de infinitele cărări ale mării spre idealurile demult uitate de freamătul lumii moderne, iar astfel îşi pot da seama că visul nu este doar o iluzie, ci doar o realitate care dă consistenţă realităţii. Realitatea fără vise nu ar putea exista, pentru că se hrăneşte din ele, la fel cum visele se hrănesc din realitate. Iată, din aceste motive, locurile unde deşertul se înâlneşte cu marea este mediul propice oamenilor care pleacă în descoperirea profunzimilor pentru a explica suprafeţele.
Soarele cobora deja portocaliu şi obosit spre marea liniştită pentru a-i da sărutul de noapte bună şi a se ascunde în spatele întunericului pentru a lumina alte deşerturi la fel de călduroase. Valurile line se unduiau în adierea vântului umed care venea dinspre mare. Nisipul fin, dar nespus de fierbinte foşnea precum zăpada sub picioarele ei micuţe, gâdilându-i jucăuş tălpile înfierbântate. Ultimile raze ale soarelui îi atingeau fără vlagă pielea ei maronie, dându-i o nunţă portocalie, ca cea a nisipului pe care călca. Glasul valurilor ce brăzdau nisipul îi îndulcea auzul cu o cântare eternă. Ochii ei negrii ca smoala scrutau atent îndepărtările acvatice, încercând să surprindă exact momentul sărutului dintre soare şi mare, alături de un pescăruş ce zbura spre soare, rugând-l să- ia cu el acolo unde soarele nu apune niciodată.
-Şi noi suntem precum păsările, se gândea ea, destinaţi spre a zbura mereu spre lumină. Noi oamenii, în tot ceea ce facem, ne jucăm cu lumina. Întreaga realitate este un joc de lumină.

Die stille Sehnsucht

Atăzi la Goethe Institut în Roma a fost proiecat un film de producţie germană, apărut în anul 2006. Titlul original al acestuia este Die stille Sehnsucht, iar traducerea în engleză Warchild. Chiar dacă nu ar trebui să încurajez pirateria, sfătuiesc pe toţi cititorii interesaţi să intre în posesia acestui film, pentru că merită văzut.

Pe scurt despre subiectul filmului: în timpul războiului din Bosnia, Senada a fost răpită de soldaţii sârbi şi în timpul lipsei ei, fetiţa sa a fost luată de Crucea Roşie şi dusă în siguranţă. Apoi, fata a fost înfiată de o familie germană, fără ştirea mamei, aceasta crezând că fata sa murise. Datorită unor circumstanţe favorabile, Senada îşi dă seama că fiica ei trăieşte şi pleacă pe urma ei. Trecând clandestin graniţa, ajunge în cele din urmă în Germania şi găseşte famila adoptivă a propriei fetiţe. În cele din urmă, reuşeşte să-şi privească fetiţa în faţă, dar trebuie să reununţe la visul de a-şi reintra în drepturile părinteşti.

Filmul este extrem de realist şi tragic, prezentând foarte bine dezumanizarea provocată de război şi josnicia de care sunt capabili oamenii. Legătura primordială dintre mamă şi copilul ei nu poate fi însă sufocată de circumstanţele răutăţii omeneşti şi dau chiar unei simple femei, puteri nebănuite.

Pe de altă parte, filmul surprinde extrem de bine tipologiile umane: tipologia balcanică pe de o parte, şi cea germană de cealaltă parte. Privind acest mi-am dat seama că, chiar dacă trăim cu toţii într-o Europă teoretci unită şi globalizată, există culturi care trăiesc în lumi paralele iar comunicarea dintre ele este doar aparentă. De aici se naşte un conflict puternic, în primul rând intrior, pe care trebuie să-l înfrunte orice om al Europei de Est care este pe cale să se integreze.

Vorba lungă, sărăcia omului! Sugerez tuturor să vadă filmul şi apoi poate putem începe un dialog prin intermediul comment-urilor.

O legendă din Maroc

Atunci când micuţii copilaşi marocani priviră pentru prima dată imensa întindere de nisip ce formează deşertul Sahara, bunicii lor le povestiră această legendă.
Chiar dacă credeţi sau nu, la începutul lumii, tot pământul era verde ca o frunză fragedă. În acea vreme existau nişte copaci minunaţi în care creşteau laolaltă smochine, portocale, curmale şi multe alte fructe. Lei se jucau cu oile păstorilor şi triburile de indieni trăiau în pace unul cu celălalt, neştiind ce este răul.
O dată, la începuturile timpului, Dumnezeu ar fi zis oamenilor:
-Această grădină înflorită este numai a voastră. Dar fiţi atenţi, căci pentru orice faptă răutăcioasă ce o veţi săvârşi, voi lăsa să cadă pe pământ un firicel de nisip şi într-o zi ar putea dispărea toţi pomii verzi şi izvoarele cristaline.
Vreme îndelungată, oamenii luară în serios această ameninţare, până ce într-o zi doi beduini se certau pentro posesia unei cămile şi, la primul cuvânt urât pe care unul îl rosti, Dumnezeu aruncă pe pământ un firicel de nisip; un firicel atât de minuscul încât nimeni nu îşi dădu seama.
Evident, după cuvintele urâte, faptele nu întârziară să apară şi multe alte firicele de nisip căzură pe pământ până ce, într-un loc se formă, o grămăjoară de nisip care creştea însă pe zi ce trece. Atunci oamenii se opriră şi întrebară curioşi:
-Dumnezeule al tuturor triburilor, care este semnificaţia acestei grămezi de nisip? Îl întrebară pe Allah.
Acesta răspunse:
-Fructul răutăţii voastre. Pentru fiecare faptă necinstită pe care o faceţi, de fiecare dată când veţi ridica mâna împotriva vreunui frate de-al vostru, de fiecare dată când veţi minţi sau înşela pe cineva, un firicel de nisip se va adăuga aceste grămezi şi, cine ştie, poate într-o zi tot pământul va fi acoperit de nisip.
Dar oamenii începură să râdă în hohote zicând:
-Chiar dacă am fi cei mai răi dintre cei răi, nu ar fi de ajuns câteva milioane de ani pentru ca tot pământul să fie înghiţit de nisip. Şi apoi, puţin nisip nu strică nimănui!
Astfel, oamenii începură din nou să se înşele reciproc, triburile să se războiască, până ce nisipul îngropă câmpiile verzi, uscă cursul pârâiaşelo, iar animalele plecară în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi procura hrana.
Astfel a luat naştere deşertul, iar de atunci triburile au început să peregrineze prin deşert cu gândul câmpiilor verzi pe care le pierduseră. Din aceast cauză, atunci când se plimbă prin deşert, văd adesea lucruri care nu există: lacuri albastre şi copaci înfloriţi. Dar toate acestea nu sunt decât nişte simple iluzii care se evaporă într-o clipă, iar oamenii le numesc miraje.
Doar în locurile unde oameni au ascultat cuvintele lui Allah mai există palmieri verzi şi izvoare curate, iar nisipul nu le va putea distruge niciodată, ci le va înconjura de jur împrejur, la fel cum insulele sunt înconjurate de mare. Calătorii numesc aceste locuri oaze şi, în drumul lor, când ajung la ele se opresc pentru a-şi găsi odihna, amintindu-şi mereu şi mereu cuvintele lui Allah: „NU transformaţi lumea ce verde într-un deşert infinit”
Iată din aceste cauze, chiar şi în zilele noastre, pe pământ deşerturile continuă să se extindă.

O mică poveste

Era o dată un copac care îndrăgea foarte mult un copil. Acel copii venea zilnic să îl viziteze. Strângea frunzele copacului pentru a-şi face din ele o coroană şi a se declara regele pădurii. Se căţăra în copac şi se legăna agăţat de crengile acestuia. Mânca din fructele sale, apoi copilul şi copacul se jucau împreună. Când era obosit, copilul dormea la umbra acelui copac, în timp ce freamătul frunzelor îi erau cântecul său de leagăn. Copilul îndrăgea acel copac din toată micuţa sa inimă, iar copacul era fericit.
Dar timpul trecea şi copilul crescu mare. Acum, când copilul era mai mare, copacul rămânea adesea singur.

„Am nevoie bani”

Într-o zi, când era deja mare, copilul se întoarse să viziteze copacul, iar acesta îi spuse:
-Apropie-te, copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu şi leagănă-te pe crengile mele. Mănâncă din fructele mele, joacă-te la umbramea şi fii fericit!
-Sunt prea mare ca să mă mai caţăr în copaci, spuse copilul. Eu vreau să-mi cumpăr tot felul de lucruri ca să mă distrez. Am nevoie de bani! Îmi poţi da bani?
-Îmi pare rău, răspunse copacul. Eu nu am bani, am doar frunze şi fructe. Culege-mi toate fructele, copilaşul meu, du-te şi vinde-le în oraş. Astfel vei avea bani şi vei fi fericit.
Atunci, copilul se căţără în copac şi îi culesese toate fructele, iar copacul era fericit!
Dar trecu mult timp iar copilul nu se mai întorcea şi copacul se întristă....
Apoi, într-o zi copilul se întoarse la copac, iar acesta tremură de bucurie şi spuse:
-Apropie-te copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te pe crengile mele şi fii fericit!
-Am foarte multe de făcut şi nu am timp să mă caţăr în copaci, răspunse copilul care era deja om în toată firea. Vreau o casă pentru a mă adăposti, vreau o soţie şi copii. Prin urmare am nevoie de o casă. Îmi poţi da o casă?
-Nu am aşa ceva, răspunse copacul. Casa mea este pădurea, dar tu dacă vrei îmi poţi tăia crengile şi din ele îţi poţi construi o casă, iar atunci vei fi fericit!
Copilul tăie jos toate crengile copacului şi din ele îşi construi o casă, iar copacul era fericit!

„Am nevoie de o barcă, să fug departe”

Pentru mult timp copilul nu mai venii la copac. Dar când copilul venii din nou la el, copacul era aşa de bucuros încât cu greu reuşii să scoată câteva cuvinte.
-Apropie-te copilaşul meu! Vino să te joci.
-Sunt prea bătrân şi prea trist ca să mă pot juca, spuse copilul. Vreau o barcă, să pot fugi departe. Îmi poţi da o barcă?
-Taie-mi trunchiul! Din el îţi vei putea construi o barcă şi să pleci departe, iar astfel vei fi fericit!
Atunci copilul tăie trunchiul şi îşi făcu din el o barcă, iar copacul era fericit....dar nu de tot.
Cu mult, mult timp după aceea, copilul se întoarse la copac.
-Îmi pare rău, copilaşul meu, dar nu mai am nimic să îţi dau....Nu mai am fructe.
-Dinţii mei sunt mult prea şubrezi ca să pot mânca fructe, răspunse copilul.
-Nu mai am crengi ca să te poţi legăna.
-Sunt mult prea bătrân ca să mă mai leagăn.
-NU mai am nici trunchi ca să te poţi căţăra.
-Sunt mult prea obosit ca să mă mai caţăr.
-Sunt dezolat, suspină copacul. Aş vrea atât de mult să îţi dăruiesc ceva, dar nu mai am nimic. Din mine a mai rămas doar un butuc bătrân.
-În aceste momente nu am nevoie de prea multe, ci doar de un loc liniştit unde să mă pot aşeza şi odihni. Sunt un om foarte obosit!
-Atunci, spuse copacul bucuros, un butuc bătrân cred că este exact ceea ce tu ai nevoie pentru a te putea aşeza şi odihni. Aprope-te copilaşul meu! Aşează-te! Aşează-te şi odihneşte-te!
Copilul făcu întocmai, iar copacul era foarte fericit!

Rezultatul muncii

Astăzi m-am întâlnit la Roma cu regizolrul Jan Peter, cu care am colaborat la filmările filmului documentar despre care am mai vorbit. Mi-a dat un DVD cu partea a doua a filmului. Din păcate, părţile unde am jucat şi eu nu sunt incluse în partea a doua, ci în a treia, care are alt producător şi, prin urmare, o voi putea primi doar după ce va fi difuzată la televizor.

Chiar şi în aceste condiţii, a fost un moment foarte emoţionant să văd acest film, rezultatul finit al unei munci ce a durat aproape doi ani. În spatele imaginilor nu se vede tot stresul, toata tensiunea, tot sufletul pus în ele de o întreagă echipă, de la regizor până la ultimul suntetist şi la contribuţia mea, probabil cea mai neimportantă decât toate. Nopţi nedormite, frig, de multe ori debusolare! Şi doar acuma mi-am dat seama că în spatele oricărui film, există aceste sacrificii care dau viaţă filmului şi care, în definitiv îl fac să placă.

Newman

Consider că după postările mai mult poetice, care se află în totală asonanţă cu primăvara ce a pus stăpânire pe lume, şi deci inclusiv pe modul meu de a vedea şi simţi lucrurile, a venit vremea pentru o postare de o consistenţă intelectuală mai evidentă.

Consider că una dintre problemele de bază cu care se confruntă orice formă de religiozitate în aceste vremuri post-moderne izvorăsc dintr-o viziune distorsionată asupra raportului credinţă-raţiune. De aceea, responsabilitatea de bază a oricărei religii veritabile este aceea de a aduce lumină în ceea ce priveşte acest aspect şi de a-l explica într-un mod prin care lumea să-l poată percepe ca atare.

UN posibil punct de plecare poate fi cel propus acum mai bine de un secol de către John Henry Newman. (În mod intenţionat nu voi da nici un amănunt asupra biografiei acestui teolog pentru a încuraja micile cercetări personale a fiecărui cititor). Acesta, în cartea sa The Grammar of Assense stabileşte două feluri total diferite, dar la fel de importante, prin care fiinţele umane îşi pot da asentimentul referitor la ceva. În primul rând, ar fi acel asentiment (sau consimţământ, cum preferaţi) raţional, ca rezultat al unui calcul matematic, a unei observţii ştiinţifice sau a unul silogism impecabil. ALături de acesta, mai există asentimentul real, iar prin real, Newman se referă la afectiv. Dacă ne gândim bine, majoritatea asentimentelor pe care le dăm în viaţa noastră sunt cele afective.

Unul dintre acestea ar putea fi credinţa. Acesteia se poate da doar acest asemtiment afectiv....cel raţional ar fi doar o autoilizionare. ATENŢIE: Aceasta nu presupune minimalizarea raţiunii în ceea ce priveşte actul de credinţă! Diferenţa e că raţiunea are doar un rol premergător. Raţiunea pregâteşte terenul pentru sămânţa credinţei pe care fiecare om trebuie să o sădească în acel teren prin intermediul asentimentului afectiv.

MI-ar plăcea să văd părerile voastre referitoare la această posibilă cheie de a rezolva într-un mod accesibil lumii moderne acest raport dintre credinţă şi raţiune.

Solilocvii II

Soarele începe să-şi recapete vigoarea estivală! Ultravioletele cresc şi hainele de pe trupurile oamenilor se împuţinează. În lumea feminină revine în forţă aceeaşi modă: cât mai multă piele la vedere!! Este şi acesta un mod de a atrage atenţa atunci când nu mai ai alte atuuri!

Vantul nu mai deranjează prin răceala sa, ci este chiar binevenit. Aduce cu el mirolul mării, iar acesta îmi gâdilă jucăuş nările încă pline de mirosul zăpezii ce se poate vedea pe crestele din depărtare. Aici e cald....acolo e încă zăpadă. Ciudat! Cu cat urci mai sus şi te apropi de soare, cu atât este mai frig! De ce oare?

O amorţeală generală a pus stăpânire peste oraş, amorţeală sabotată doar de gălăgia turiştilor care cred că oraşul e numai al lor. Mă întreb unde a rămas bunul simt? Undeva departe! Departe de educaţia oamenilor de azi care se cred mai civilizaţi ca oricând.

Cumpăna dintre trecut şi prezent

Dincolo de visul trecutului
Tânjesc plinătatea prezentului
Şi fericirea clipelor ce-au fost,
Aş vrea să dea prezentului un rost!

Rostul acesta e greu de văzut,
Prezentul trăieşte la timpul trecut,
Aştept să devină trecutul prezent,
Prezentul fără ea să fie absent!

Absenţa icoanei chipului ei
Nu poate umple al vieţii temei.
NU vreau să-accept un prezent fără ea,
Visez la trecutul din inima mea!

Clipele ce-au fost le import în prezent
Şi le retrăiesc timid şi atent
Până când un nou prezent ia fiinţă,
Plin doar de iubire şi dorinţă.

Solilocvii I

De ceva vreme (totuşi nu foarte multă) lucrez la o carte. NU vreau să spun prea multe despre aceasta, căci dacă aş face-o, aş rămâne fără cititori (asta în cazul că va fi publicată vreodată). Oricum va fi un roman de dragoste în parte, dar totuşi nu vreau să fie o abordare telenuvelistică a unui lucru atât de frumos, dar atât de complex: dragostea. Am trimis unor cunoscuţi ceea ce am scris până acuma spre a primi un feedback constructiv. Cred că critica preponderentă a fost că aş scrie prea greu, prea filosofic, încerc să spun totul de la început (deşi aici nu pot să nu notez că în ceea ce au citit aceşti cunoscuţi nu prezint nici măcar 0,00001 % din ceea ce vreau să zic de fapt) şi totul devine greoi. Nu neg aceasta! Dar îmi dau seama totodată că nu vreau să scriu siropării lipsite de consistenţă. Dacă aş vrea să spun lucruri banale, la îndemâna tuturor, nu m-aş fi apucat de scris. Dacă eu vreau să transmit ceva, vreau să transmit profunzime, desigur în măsura în care sunt eu capabil de ea. NU pot scrie mai profund decât sunt! Dar în măsura în care sunt, aş vrea ca ceea ce scriu să fie un îndemn la profunzime adresat tuturor. În cele din urmă cred că profunzimea este o chestiune de voinţă din partea cititorului.

De fapt, defectul pe care eu îl găsesc la literatura rusă este exact această cădere spre simplu, banal, prozaic. De regulă într-un roman rus, chiar şi în cele mai cunoscute, la fiecare pagina de lucruri profunde se adauga altele 100 de episoade telenuvelistice de bon ton probabil. Din punctul meu de vedere şi din ceea ce am citit până acuma cred că există o singură excepţie care întăreşte regula de care vorbeam: Pasternak - Doctor Jivago. Acolo nici o pagină nu mi se pare în plus, pusă doar să dea bine şi să facă mai accesibil romanul. Desigur acestea sunt părerile mele, si le dau spre deconstructia critica a acelora care le citesc si se incumetă să mai dea câte un "comment" (şi din păcate sunt foarte puţini).


P.S. 1 De azi voi scrie zilnic pe blog. Probabil voi scrie seara, spre noapte si puteti citi în fiecare dimineaţă.

P.S.2 Încurajez pe toţi cititorii să folosească de "commenturi" pentru a face adnotari la ceea ce scriu. Commenturile sunt de un mare folos pentru mine si pentru ceilalti cititori. Desigur, cei care se incumetă să lase commenturi sunt rugaţi să nu se ascundă sub protecţia iluzorie a anonimatului.

Fragment

Se lăsase deja un frig năprasnic, de se auzeau şi stâncile trosnind, în timp ce vântul şuiera prin zări, ducând mirosul zăpezii în depărtări albăstrite de negura speranţei şi încinse de fierbinţeala soarelui.

Franturi

Soarele se dosise deja în spatele unui munte pleşuv îngreunat de zăpada ce căzuse abundent în ultima noapte, ştergând numeroasele urme de schiuri ce se întretăiau halucinant la fiecare metru şi, o dată cu ele, şi urmele de schiuri rămase întipărite adânc în inima lui care învăţa să bată într-un piept mult prea tânăr, la fel cum o pasăre învaţă să zboare la vârstă fragedă. De fapt, urmele nu erau şterse ci doar acoperite de zăpada virgină ce se aşeza dansând, poleită cu lumina stelelor pe care fulgii de nea o poartă în sine, bine ascunsă în spatele unei aparenţe fragede.
Mirosul zăpezii este cu totul diferit atunci când soarele se ascunde în spatele unui munte. Este un miros specific, îmbătător, atrăgător, dulce şi sărat în acelaşi timp, subtil dar omniprezent, ca şi cum omătului nu i-ar mai fii fircă de razele călduţe ce l-ar putea topi. Sunetul schiurilor în această zăpadă de un miros specific este mult mai puternic, dar blând şi prietenos.

Revoltă

Zilele trecute am fost din nou la San Giovanni Rotondo unde nu cu mulţi ani în urmă a trăit un om sfânt. Nu doresc acum să fac biografia acelui mare om. Cine doreşte un asemenea lucru poate da o căutare pe bara google din stânga blogului şi va afla tot ce doreşte. Ceea ce vreau să mărturisesc este că de fiecare dată când am vizitat acel loc am fost cuprins de revoltă devenită chiar silă când văd ceea ce a devenit acel loc şi cum banul a pus stăpânire pe cel mai mic detaliu, inclusiv al vieţii din mănăstirea în care Padre Pio a trăit. Poezia ce urmează este rodul acestei revlte interioare pe care o simt şi sper să nu fie interpretată în mod eronat de terţe persoane.

Mântuirea se vinde la tarabe

Tărâmul locuit o dată de sfinţi
Umili purtători a Domnului semne,
Răsună azi sub zgomote de-arginţi
Ce pun un preţ şi dragostei eterne!

Mântuirea se vinde la tarabe,
De parcă-ar fi la-îndemâna tuturor,
Sfinţenia poţi să-o cumperi şi in rate,
Tocmindu-te cu orice negustor.

Sfinţenia unui om de rugăciune,
Pentru mulţi e doar o bună reclamă,
Se pierde rostul faptelor bune
Sub a banului furie calmă.

Trădăm din nou a Domnului dragoste,
Şi-l răstignim pentru-o pungă de-arginţi,
Să scăpăm de a banului pacoste,
Să se-ascundă toţi oamenii sfinţi!

Eu, cerul si marea

Din nou eu, cerul şi marea! La linia imaginară unde cerul cu marea se unesc contopindu-se în acelaşi albastru puţin spălăcit, realitatea şi visul se întretaie halucinant. Un glas de pescăruş zugrvăşte chipul ei pe valurile liniştite ale marii, iar vântul îl poartă spre mine cu viteza gândului. Închid ochii şi mă pierd în această clipă eternă în care singurul zgomot perceptibil este şuieratul vântului care se loveşte de stânci bătrâne şi copaci înfloriţi. O petală dintr-o floare de măr îmi atinge buzele foarte fin şi tresar. Să fie oare un sărut din partea chipului pictat de glasul pescăruşului pe valurle line ale mării? Deschid ochii şi văd cum acel chip este purtat de unda mării înapoi spre punctul unde cerul şi marea se îmbrăţişează ca doi îndrăgostiţi. Cu siguranţă ea mi-a trimis o sărutare! Din nou eu, cerul şi marea!

Schimbarea la fata a Romei

Simpla prezenţă a unei persoane deosebite poate provoca schimbarea la faţă a unui întreg oraş! Ruinele somptuase din Roma dau mărturie despre un trecut învelit într-o aură de glorie dar ascund praful, gunoiul şi haosul Romei moderne unde totul se vinde pe tarabe....chiar şi iluzia mântuirii. Un oraş întreg devenit muzeu fără suflet; biserici mari....dar credinţă puţină, oameni mulţi....dar puţină umanitate.

Toate aceste aspecte negative ce ale Cetăţii Eterne care mă frământă de aproape patru ani încoace iată că au fost eclipsate pentru câteva zile prin simpla prezenţă a unei persoane deosebite, care, chiar dacă pentru prima oară la Roma, a ştiut să-mi arate o faţă a Romei pe care eu nu o cunoşteam. Ea a adus zâmbetul uitat pe buzele oraşului şi fiecare loc pe care l-am văzut acum îmi părea altfel. Chiar şi Colosseumul văzut dintr-un anumit punct al oraşului îmi dădea impresia că se află în mijlocul unei păduri de un uşor iz tropical şi nicidecum în inima unui oraş haotic. Parcă desprins dintr-o pictură impresionistă, se înălţa majestatic în zarea albastră umbrită de nori, aştepându-ne doar pe noi doi să îi descoperim misterele.

Ca un vis s-a evaporat totul o dată cu plecarea acelei persoane! Zâmbetul oraşului a dispărut din nou, haosul a repus stăpânire pe fiecare cotlon al oraşului şi gunoiul este ridicat de vânt şi purtat pe străzile Romei sub privirea nepăsătoare a turiştilor care tocmaii ies din Basilica San Pietro mulţumiţi că au văzut un muzeu frumos.

P.S. Acum ştiu de ce îmi place Timişoara: pentru că în acel oraş acea prezenţă a persoanei deosebite este perpetuă şi astfel oraşul îmi zâmbeşte mereu!

Legenda fulgerului minunat

O dată la o mie de ani cerul prăvale asupra pământului un fulger minunat ce se înfruptă din întunericul nopţii şi din cele patru zări ale pământului, pentru a atinge o intensitate de nedescris şi o lumină feerică ce poate îmbăta numaidecât simţurile celui care îl priveşte visător. Dat fiind faptul că fulgerul se hrăneşte din din cele patru zări ale pământului, acesta poate fi văzu în acelaşi timp din orice loc al pământului, de la cel mai luminos oraş al mapamonudlui, până la cel mai întunecat ungher de peşteră; de la vârful cel mai înalt al muntelui până în adâncimea cea mai de temut a mării; de la zonele acoperite de un covor moale de zăpadă, până la nisipul cald al deşertului.

Cel mai interesant este că acest fulger apare neprevăzut chiar dacă cerul este senin şi nu este însoţit de un tunet asurzitor aşa cum ar trebui să fie. La lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Fulgerul devine săgeata lui Cupidon ce provoacă această îndrăgostire cosmică între prinţul luminii şi printesa întunericului, care, la disoluţia fulgerului sunt aruncaţi din nou în lumi diferite şi aştepată jelind să treacă din nou un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa din nou.

Acest fulger este de o frumuseţe inefabilă, greu de pictat în cuvinte, şi oricine i-ar face o descriere, nu trebuie pierdut din vedere că aceasta, oricât de iscusită ar fi, nu defineşte nici cât negru sub unghie adevărata frumuseţe şi esenţă a acelui fulger, întocmai cum tomurile de cuvinte rostite pana acum nu reusesc sa descrie nici cat un grăunte de muştar divinitatea. Acest fulger înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului. În acest fulger se întâlnesc înălţimile ce te lasă fără respiraţie ale celor mai înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Sub lumina fascinantă a acestui fulger, nordul şi sudul se contopesc şi devin un unic foc ce arde perpetuu pe altarul iubirii.

În miile de ani ce apasă spinarea pământului ce ne poartă nimeni nu a reuşit până acum să vadă acest fulger, iar ceea ce se ştie astăzi despre acesta sunt cunoştiinţe ce au fost transmise în timpuri străvechi unui om înţelept de către un tunet asurzitor, care pe mulţi oameni i-a lăsat fără auz. Tot de acolo ştim că dacă două persoane de sex opus văd deodată acest fulger minunat şi îşi dau seama de minunăţia acestuia, se îndrăgostesc numaidecât, indiferent că se află în aceeaşi încăpere sau în colţuri diferite ale pământului. În ochii celor ce văd acest fulger rămâne flacăra ce arde perpetuu pe altarul iubirii, şi în cugetul lor rămâne întipărită aminitrea acestei minunţii şi dacă vreodată ajung să se întâlnească se recunosc numaidecât. Dar din păcate, şi dacă două persoane ar vedea vreodată acest fulger, probabilitatea să se întâlnească este foarte scăzută, întrucât fulgerul hărăzeşte acestora aceeaşi soartă pe care o au soarele şi luna care, după cum s-a zis mai devreme, aşteaptă un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa.

Inceputul carierei de actor

Iată o imagine din filmul documentar Imperium der Päpste în care eu l-am jucat pe împăratul Carol V. Ieri am primit această imagine din film de la regizorul Jan Peter care m-a anunţat, spre surprinderea mea, că această poză va fi una dintre pozele principale de pe coperta dvd-ului.

Descrierea scenei

Împăratul Carol V stă pe tronul său în timp ce spre dânsul se îndreaptă un sol al regelui Frantei, unul florentin şi un trimis al Papei de la Vatican. În drumul lor spre tron, aceştia aproape se cearta incercând să îl convingă pe asprul împărat de veridicitatea propriului punct de vedere. Împăratul nu îi lasă să se apropei prea mult de tron. Plictisit şi ferm îi opreşte zicându-le să tacă din gură că ştie el mai bine ce are de făcut. Scena se termină cun un prim plan din profil pe împăratul Carol V. Sincer şi eu de abia aştept să văd cum arată toate acestea în film.

Puţină politică

Acum două zile, miniştrii de externe ai ţărilor din cadrul Uniunii Europene au supus la vot recunoaşterea independenţei provinciei Kossovo, până nu demult parte integrantă a Iugoslaviei, iar, mai apoi, a Serbiei. În cele din urmă votul a fost în favoarea independenţei şi, în mod evident, această decizie a avut ecouri diferite pe mapamond. Preşedintele Bush, aflat în Tanzania, nu a ezitat să salute această hotărâre a Uniunii Europene. În mod evident, două zile după acest vot, Parlamentul Serbiei a declarat nul votul Uniunii Europene, retrăgându-şi apoi ambasadorul Serbiei din Statele Unite. Să vedem cine a votat pentru şi cine împotriva independenţei Kossovo. Ei bine, în favoarea independenţei au votat Italia, Germania, Anglia şi Franţa (am menţionat doar ţările cele mai importante), în timp ce împotriva independeţei au votat, printre alte ţări, Spania şi ROMÂNIA. Oare de ce aceste două ţări au votat împotrivă? Motivul este cât se poate de logic: atât în Spania cât şi la noi există revendicări asemănătoare cu cele ale albanezilor din Kossovo. În Spania avem mişcările separatiste basce, în timp ce la noi suntem toţi familiarizaţi cu cererile anumitor partide sau organizaţii care, cred ele, îi reprezintă pe maghiari. Evident votul în favoarea independenţei ridică un semnal de alarmă, atât pentru Spania cât şi pentru ţara noastră, iar astfel devine clar că, pentru a evita o decizie asemănătoare referitoare la provincile locuite de maghiari, această problemă trebuie să fie luată foarte în serios de conducătorii noştri.

Dar dincolo de această decizie cu toate implicaţiile ei, mă gândesc şi la un aspect mai uman. Am un prieten bun din Serbia, cu care mă văd aproape zilnic la Roma şi el încerca să îmi explice cât de îndreptăţită este Serbia să nu accepte independenţă Kossovo. Punea în explicaţile sale atâta pasiune, atâta convingere, atâta durere încât nu puteam să nu consimt şi să fiu de acord cu el.
Pe de altă parte am cunoscut anumite persoane din ce locuiau în Kossovo. Cu aceeaşi pasiune am îmi explicau cât de îndreptăţiţi sunt ei să îşi dorească independenţa şi din nou, nu puteam să nu fiu de acord că au şi ei dreptate.

La o primă vedere probabil veţi vedea în atitudinea mea o lipsă de vertebralitate sau un viciu de logică, însă vă asigur că nu este nici una nici cealaltă. Atât sârbii cât şi kossovarii iubesc acea regiune şi nutresc un patriotism rar întâlnit. Din nou, atât sârbii cât şi kossovarii doresc binele acelei regiuni chiar dacă Kossvo, ca nou stat, nu va fi în stare să-şi făurească binele în următorii 10 ani, şi chiar dacă modul sârbilor de a se raporta la acea regiune nu a fost mereu corect. Prin urmare, amândouă părţi au dreptate întrucât doresc "binele". Atunci unde e problema? Foarte simplu, problema rezidă în mijloacele cu care aceste două părţi urmăresc acest "bine". Chiar dacă de la Macchiavelli încoace "scopul scuză mijloacele" miile de conflicte arată că nu este deloc aşa, dar omenirea se încăpăţâneze să nu înveţe nimic din asta. Un scop bun nu poate fi atins prin mijloace rele, distrugătoare, căci atunci însuşi binele din acel scop se viciază. Astfel se ajunge la conflict. Problema Kossovo vs Serbia a fost tranşată! Problema româno-maghiară rămâne încă actuală şi depinde doar de mijloacele pe care fiecare parte le alege cum va sfârşi această problemă. Eu sper că vom avea cu toţii înţelepciunea să adoptăm mijloacele dialogului, a respectului, a iubirii de aproape si astfel să evităm momentul în care celelalte state decid pentru noi

Despre puterea pierdută a cuvântului

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.

Pe drumul iubirii

În ultima vreme s-a aşezat liniştea profundă a examenelor pe blogul acesta şi a devenit un adevărat deşert, fără strop de apă şi lipsit de viaţă. Dar cu forţe noi mă pregătesc să strig din nou în această pustie şi să îi dau viaţă, sperând să o transform într-o oază de bucurie şi relaxare pentru cei care intră să guste din ea. De asemenea vă îndemn să lăsaţi comentarii penru că după ele pot să îmi fac o părere cam ceea ce face plăcere oamenilor să citească. Pentru început o poezie.

Pe drumul iubirii


Suntem hoinari pe drumul iubirii
Şi escaladăm pante abrupte,
Ne pierdem în desişul pădurii
Ce-şi jeleşte crengile rupte.


Ascultăm sursurul pârâului
Care iute la vale goneşte
Şi pornim pe marginea hăului
Spre vârful iubirii celeste


Suntem purtaţi pe aripi de înger
Spre locuri ce sunt doar ale noastre
Ne-adăpăm cu lumină de fulger
Şi cu vinul din magice astre.

Drumul spre piscul iubirii e greu
Dar frumos ca paradisul pierdut
Căci taina iubirii ce arde mereu
E osteneala drumului străbătut.