Dorinţă de mai sus

Dorinţă de mai sus


Demult am vrut să urc mai sus,
Pe culmi înalte, însorite,
Pe muntele ce Dumnezeu l-a pus,
Tocmai ca să-l urc, tot înainte.

Şi-am urcat odată culmea,
Care demult am vrut să-o urc
Şi mi-a părut că a mea e lumea
Cu tot cu văi şi ape care curg.

Dar totuşi trist am fost atunci,
Căci sus eu nu puteam rămâne,
Din cauza nopţii foarte reci
Şi-a fiarelor care erau stăpâne.

Şi-atunci am coborât iar jos,
Am coborât din nou în lume,
Dar totul îmi părea mai primejdios
Decât acolo sus pe munte.

Dar o sperantă mi-a rămas
Într-o lume aproape moartă:
Că voi urca un munte mai înalt
Şi simt că muntele m-aşteaptă!



Această poezie am scris-o in 2001 după ce am hoinărit prin munţii Retezat.

O familie fericită

Vizită în paradis

Timp de 10 zile am reusit sa evadez si eu undeva unde parca am fost mai aproape de Dumnezeu. Liniste si numai liniste. Doar ciripitul păsărelelor si clipocitul apei se auzeau de undeva. Chiar si norii de deasupra noastră parcă nu mai aveau importanţă. Crestele muntilor erau la fel de frumoase si pe soare si pe ploaie. Un vânt rece bătea necontenit de parcă vroia sa îmi poarte fiecare bătaie de inimă spre zări îndepărtate. Când sunt acolo sus, mi se pare că vântul este respiraţia lui Dumnezeu întrucât, chiar dacă este rece, parcă mă încălzeşte foarte tare. Razele coborâte printre nori nu a putut decât să desăvârşească acest peisaj minunat si să îmi mângâie sufletul şi mai tare. În acest peisaj m-am simţit ca acasă. Pentru câteva clipe am fost parcă în paradis. Am luat o gura de aer apoi m-am întors la lucruri mult mai neînsemnate.

Topit de caldura

Topit de canicula ma zvarcolesc si eu prin casa si prin orasul infierbantat. Astept momentul in care sa evadez putin din oras, sa respir aer curat si sa aud si altceva in afara de galagia urbana. Pe aceatsa caldura si mintea parca sta pe loc. Caldura parca topeste fiecare litera imediat dupa ce ai scris-o. Oricum, planuiesc sa evadez peste vreo 4 zile si cand ma intorc sper sa redevin mai energic.

Noaptea sufeltului

Iubirea din lumea aceasta s-a dus,
O dată cu soarele ea a apus,
Însă soarele din nou a răsărit,
Dar şi el de iubire părăsit.

Oamenii azi nu mai ştiu să iubească,
Sprijin altora să dăruiască,
Cu toţii devin din ce în ce mai reci,
Vorbind adesea doar cuvinte seci.

Flacăra din inimile lor s-a stins,
Pe sufletele lor parcă a nins,
Sentimentele în ei au îngheţat
Şi peste dânşii noaptea s-a lăsat.

Noaptea i-a cuprins încet, încet pe toţi
Şi este cea mai neagră dintre nopţi,
Iar dacă iubirea nu va reveni,
De-a pururea n-o să mai fie zi.

Oamenilor! Încercaţi să vă treziţi
Şi învăţaţi din nou să vă iubiţi!
Căci precum stelele-aduc tainic noaptea,
Lipsa de iubire-aduce moartea!

30 octombrie 2003

Despre rădăcini si dezrădăcinaţi

Cred că trăim cu toţii într-o lume de dezrădăcinaţi!! Nu ştiu exact de când a început acest proces, dar astăzi cred că este chiar dramatic. Trăind la Roma 9 luni pe an îmi dau seama ca a avea rădăcini este o condiţie sine qua non a unei formari intelectuale, dar mai ales spirituale. Trebuie să ne modelăm continuu propriul caracter, dar pe ce bază? Avem nevoie de rădăcini, de o bază de la care să pornim. Eu cred ca o condiţie esenţială a zborului este să ai picioarele bine înfipte în pământ. Altfel ar putea apărea probleme la aterizare şi cine ştie unde ajungem.
Văd lângă mine un om care suferă şi suferă tocmai din această cauza, a rădăcinilor pierdute. Mirajul perfid al occidentului i-a retezat rădăcinile iar acum persoana nu îşi mai găseşte locul. Niciunde nu se simte acasă. Siguranţa lipseşte şi totul se destramă încet dar sigur. Încerc să ajut cum pot, dar mi-e teamă ca rădăcinile, o dată pierdute, nu prea mai pot fi recuperate. Sper să greşesc!

Semanatorii de razboi!

Daca este vreun oras din lume in care nu ma trage inimia sa ma duc, acela este cu siguranta Londra. Dupa cum stim ieri a fost din nou pus la cale un atentat, dar se pare ca a fost dejucat de autoritati. Oricum panica si frica au ramas si vor ramane pe o perioada indefinita la Londra.
Toata presa mondiala a condamnat aceste atentate cu cuvite foarte grele. Dar daca ma gandesc bine, mi se pare ca aceste actiuni nu sunt mai atroce decat cele intreprinse de englezi si americani in Afghanistan si Irak si cine stie ce tara va urma, pentru ca e sigur: nu se vor opri doar aici.
Noi europenii, asa-zis "civilizati" mergem (zice-se) sa ii civilizam pe altii. Dar prin aceasta noi ne-am facut si ne facem in continuare semanatori de razboi. Si daca semanam razboi oare ce vom culege??? Este clar ca fructele a ceea ce am semanat deja de cativa ani ies la iveala. Si ies peste tot in lume!
De ce sunt teroristii musulmani asa porniti impotriva noastra? Sa ne gandim putin: noi am mers peste ei, i-am omorat si am incercat sa le impunem un regim democratic care nu are nimic in comun cu cultura lor. Stam in tarile lor, cica sa facem pace, le luam titeiul sau orice gasim pe acolo. Si peste toate astea noi ne aseteptam ca ei sa stea linistiti si sa nu faca nimic!
Eu cred ca noi cei civiliziati suntem mai vinovati ca ei musulmanii. Noi am inceput primii acest joc murdar, aceasta samantare cu razboi. Ei sunt doar roadele. Cred ca ar trebui sa fim mandri de ceea ce am realizat! Suntem geniali, nu-i asa?

Un vis......aproape real.

Acum 2 zile incercam sa savurez intr-un parc micile bucurii pe care viata ni le ofera si pe care foarte putini oameni le mai pretuiesc. In stanga mea o frumoasa prezenta feminina ma ajuta sa savurez si mai mult aceste clipe. Visam amandoi cu ochii deschisi. In aceasta stare in care totul parea armonios si pasnic, in care fiecare copac era un univers fantastic, in care cativa mici copii se jucau fara griji prin iarba mai verde ca oricand, o alta imagine venea sa intregeasca aceasta splendida visare: in stanga mea, departe pe alee se vedeau venind doi oameni. Inca de la prima vedere mi-am dat seama ca erau 2 preoti, intrucat aveau amandoi sutane. Apropiindu-se incetul cu incetul de banca pe care visam eu, pentru o clipa m-am simtit crestin (crestin pur si simplu, fara extensia unei confesiuni anume). Unul era calugar ortodox, cu o barba alba si lunga pana la piept dar aranjata bine si cu o camilafca greceasca de toata splendoarea. Celalalt era calugar catolic imbracat intr-o haina gri. Acesti doi calugari vorbeau foarte linisitit in limba maghiara!

Astazi la nivel inalt se incearca a se crea asa numitul "ecumenism", pe care eu incep sa nu il mai inteleg. Este insa un ecumenism artificial, diplomat, cu zambete perfide si ganduri ascunse. Ceea ce eu am vazut in acel parc a fost adevaratul ecumenism. Cu siguranta cand aceste imagini vor fi ceva obisnuit in toata lumea, atunci cred ca Biserica va putea fi din nou UNA.

Dupa trecerea celor 2 calugari, un claxon brutal m-a scos din visare si au aparut din nou gandurile de fiecare zi, problemele ce asteptau sa fie rezolvate si grijile ce ne manaca incet dar sigur.

Astept acum ca acest vis sa devina realitate.....

De ce un blog??

Iata, deschid si eu blogul meu personal, fiind direct impulsionat de anumiti oameni din preajma mea. Pentru inceput am postat o poza cu mine si o poezie deoarece cred ca poeziile mele ma reprezinta cel mai fidel. Autocaracterizarile nu cred ca pot fi concludente, intrucat acestea se bazeaza mult pe lucruri externe, care, deseori, se schimba chiar mai repede decat vremea. In poeziile mele raman insa mereu acelasi si acum si peste 10 ani, iar ele vorebsc despre sentimente, nu despre diplome, vorbesc despre ceea ce se afla in spatele "omului" care de unii este laudat, de altii criticat; de unii este vazut revolutionar, de altii linistit; de unii este vazut influentabil, iar de altii de neinduplecat. Imi place la nebunie distinctia augustiniana intre omul exterior si interior. Din punctul meu de vedere omul exterior merita trecut cu vederea, in timp ce omul interior trebuie inteles. Eu nadajduiesc sa vi-l prezint pe Dan Patrascu din toate perspectivele.

Nebunul cu ochii inchisi

Coboară pe trepte şi iese din scară,
La dreapta pe-o stradă porneşte,
Să-si cumpere hrană să-şi bage în gură,
Şi din când în când se opreşte.

Şi-atunci într-o clipă el spune ceva,
Ceva ce nu se prea-nţelege,
Nu mult şi-şi pleacă capul şi-o ia
Mai departe prin aerul rece.

Când îl vede, lumea începe sa râdă
De omul ce singur vorbeşte,
Dar el se întoarce, la ei nu se uită
Şi tăcând umil, mai departe păşeşte.

Copiii de-l văd aruncă cu pietre
Şi-adesea îl iau în bătaie de joc,
Iar el îi roagă frumos să îl ierte,
Căci el, sărmanul, n-are vină deloc.

Atunci el, smerit, capul şi-l pleacă,
Ochii-şi închide şi-i lasă închişi
Şi lasă vorba pe lângă el să-i treacă,
Acesta-i nebunul cu ochii închişi!


noiembrie 1999

Dan