Dialogul o rezolvare simplista si puerila?

Mă bucură foarte mult că postările mele tulbură puţin apele liniştite din jurul meu! Cel mai mult mă bucur că în sfârşit am primit şi critici referitoare la ultima postare, cristici argumentate ce au hrănit materia mea cenuşie amorţită de arşiţa verii.
-"un dialog este o "rezolvare" prea simplista si prea greu de organizat pentru a da dreptate"

In primul rand, persoana care a facut aceasta remarca si-a dat seama ca solutia propusa de mine este dialogul in detriimentul conflcitului! Trecand mai departe, dialogul nu este o rezolvare matematica, un rezultat al unei ecuaţii ci este un itinerariu comun dintre cel putin doua persoane, sau culturi (care sunt practic niste conglomerate de persoane ce împart un fond comun).
- Divergenţele noastre pornesc de la o valutare diversă a conceptului de persoană. Desigur, abordarea mea va fi una spirituală, chiar teologică. Pornind de la ideea că persoana umană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem considera că persona umană îşi poate atinge desăvârşirea atunci când devine iubire. Iubirea presupune dialog, nu neapărat un dialog verbal, ci o deschidere spre alteritate. De aceea, relatia dintre persoanele Treimii (relatie pe care eu o vad ca prototipul oricarei relatii inter-personale) este una dialogică, nu conflictuală. De aceea dialogul este una dintre dimensiunile cele mai profunde ale fiintei umane, prin urmare nu prea are cum sa fie o rezolvare simplista.
-Faptul ca e greu de organizat nu trebuie sa ne conducă gândul să renunţăm la ea. De ce sa renunti la privelistea superba de pe varful Everest doar ca este greu de ajuns acolo? Desigur ca sa ajungi acolo trebuie sa te pregateşti! La fel şi dialogul este "greu de organizat" dar consider că punctul în care se poate ajunge merită efortul unei organizări dificile.
- Conflictul este o rezolvare instinctivă: o adoptă şi animalele. Cred însă că statutul nostru de fiinţe raţionale ne fac responsabili de a găsi şi alte soluţii mai înţelepte. Atunci când e vorba de sângele vărsat, de război, de durere de suferinţă, suntem departe de a fi ales o rezolvare bună. Prin urmare alegerea dintre conflict sau dialog este o alegere intre viata si moarte! Or, noi, cu totii, ar trebui sa celebram viata.

Ciocnire sau dialog?

Dacă privim cu atenţie în istorie, analizând reprezentările sociale referitoare la mersul lumii în general, mai ales începând cu epoca modernă, există o tendinţă exacerbată de a vedea mereu lumea ca o eternă ciocnire între diferite linii de forţă. Marxismul profesa o ciocnire între clasele sociale, respectiv între burghezie şi muncitorime, iar astăzi, celebra teorie a lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţilor este pe buzele tuturor atunci când aflăm de iminentele „atacuri teroriste”, fie ele reale sau doar ipotetice justificari pentru anumite acţiuni represive din partea unui tip paranoic ce se crede regele lumii. Această teorie a ciocnirii dintre civilizaţii este valabilă doar în logica unei psihopatologii obscure a întregii umanităţi.
Pornind de la premisa că oamenii au, cu toţii, o fărâmă mai mică sau mai mare de raţiune, tind să cred că această toerie a ciocnirii nu se va realiza la scară globală. Departe de efervescenţa senzaţionalului şi de gustul sângelui, s-a cristalizat şi alternativă: dialogul. Dialogul conduce la deplina realizare a fiinţei umane, a cărei esenţe este deschiderea spre alteritate. Întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea ne arată că alternativa dialogului chiar funcţionează şi aduce roade bune, în comparaţie cu dorinţa ciocnirilor, care lasă în urmă doar mirosul sângelui vărsat pentru nimic. O dată cu Papa Paul al VI-lea asistăm la o adevărată cotitură dialogică a culturii moderne care a dat rade destule, pentru cei care le pot vedea, întrucât dialogul nu este altceva decât exerciţiul umanităţii, în timp ce ciocnirea, este exerciţiul animalicităţii. Aşadar rămâne ca fiecare să aleagă, în primul rând la scara propriile relaţii interpersonale, varianta dialogului (a oamenilor cu minte) sau varianta ciocnirii (a pseudo-oaemenilor deveniţi fiinţe iraţionale).

Despre rugaciune

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?
Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.
Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.
Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.
Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.
Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.
O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.
În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!
Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.
În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

O definitie a credintei

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Viata ca o flacara

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Ascultand Cuvantul

De multe ori suntem prea ocupaţi cu vorbitul şi astfel pierdem din vedere importanţa ascultatului. În mod normal, pentru a spune lucruri cu noimă ar trebui mai întâi să ascultăm în tăcere ceea ce au de spus alţii, ceea ce are de spus natura, ceea ce are de spus Dumnezeu. În centrul experienţei noastre cu Dumnezeu este Cuvântul, Cuvântul adresat nouă în tăcere şi care trebuie recepţionat în tăcere. Prima datorie a fiecărui creştin este aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru orice creştin există mai multe momente de manifestare a Cuvăntului! În primul rând, prin creaţie; cuvântul rostit ia formă, dând astfel viaţă întregului univers. În acest context trebuie subliniată imensa putere pe care o deţine Cuvântul lui Dumnezeu: o dată rostit, acesta devine realitate, o realitate inteligibilă care mărturiseşte neîncetat despre creatorul său. Cuvântul divin poartă în sine principiul propriei sale materializări ontologice ex nihilo!
Un al doilea moment, şi probabil momentul culminant al manifestării cuvanântului, este întruparea salvifică a acestuia în persoana divino-umană a lui Isus Cristos, prin intermediul căreia Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi. De fapt, întreg prologul Evangheliei după Ioan este o teologie a Cuvântului care subliniază că principiul creaţiei ex nihilo este Cuvântul şi că tot acesta, smerindu-se pe sine, se face şi principiul mănturii noastre din păcat.
Trecem astfel la dimensiunea personală a manifestării Cuvântului. Întruparea Cuvântului devine gestul suprem al iubirii treimice prin care însăşi Dumnezeu se coboară printre oameni spre a le comunica mântuirea. Aceasta nu este de fapt o comunicare, ci o auto-comunicare, Cuvântul, făcându-se om, se comuică pe sine ca fiind creatorul întregului univers şi singurul capabil să îl ridice pe om din mlaştina păcatului în care acesta a căzut. Într-un limbaj mai tehnic, Cuvântul este, în acelaşi timp, emiţătorul şi mesajul vehiculat! Prin urmare, suntem creştini pentru că ne-a fost adresat Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel, ascultarea acestui Cuvânt ar trebui să devină experienţa fundamentală a vieţii noastre de credinţă.
A asculta cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă presupune dispunerea inimii spre a accepta existenţa unei alterităţi, prin urmare, se ascultă, în primul rând, cu inima. De fapt, în ceea ce priveşte ascultarea cuvântului divin, se ascultă doar cu inima, nu cu urechile şi doar în ceea ce priveşte ascultarea cuvintelor celorlalţi oameni, acestea trebuie ascultate prima dată cu inima si doar apoi cu urechile. De aceea, ceea ce orice creştin ar trebui să îi ceară lui Dumnezeu prin rugăciune este o inimă pură, capabilă de a asculta!

Tacerea care vorbeste

Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.
Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).
Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale penru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.
Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

1. Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.
Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comuncica cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.
Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseană să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

2. Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar de urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.
Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfe, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

3. Autoiluzionare sau umilinţă

Tăcerea ca şi autoiluzionare este mmentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îii ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.
Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite. Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi. Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturisti într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

4. Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.
Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii

Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am contrui un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu.
Într-un alt plan, tăcerea este imporantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regăndi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.
Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre.
În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.

Din nou frânturi....

Marea durere şi extrema depresie apar în momentul când fiecare joc trebuie să îşi aleagă învingătorii! De ce mereu cineva trebuie să piardă? De ce jocurile nu se pot termina mereu la egalitate? Victoria unuia, înseamnă înfrângerea altuia; bucuria victoriei înseamnă în acelaşi timp lacrimile înfrângerii! Atât învingătorul cât şi învinsul tot oameni sunt. De ce învingătorii nu oferă mereu remiza din compasiune pentru cei care pierd, de multe ori din motive extrinsece lor? De ce spiritul de competiţie îi face pe câştigători atât de dornici de a vedea durerea înfrângerii în ceilalţi. Cum se poate bucura un învingător, când lângă el un suflet plânge amarnic? Cum poate plânge un învins când un suflet lângă el exultă de bucurie? Dualităţi, mereu dualităţi, iar noi toţi nu suntem altceva decât nişte sărmani peregrini între aceste două extreme. Remiza se acceptă doar când jocul nu are miză prea mare!

Rasarit

E linişte-afară la fel cum e-n rai,
Căci soarele sfânt încă n-a răsărit
Din marea ce-ncet parcă-ţi cântă din nai
Un cântec al valului neistovit.

O rază aştept să văd cum răsare
Din noul, dar palidul nou orizont,
Căci raza iscă o nouă mişcare
Pe plajele goale a vechiului pont.

Dar negura, moale, se lasă de sus,
Se-aşează pe linia ce eu o privesc,
Schimbând răsăritul cu-‘n jalnic apus
A vechii speranţe ce încă-o nutresc.

Un sunet aud şi-l ţin bine minte,
Privirea-mi ridic spre cerul senin
Şi văd o pasăre cum zboară cuminte
Spre largul ce-şi poartă misterul diin.

Un nor se abate spre soarele meu
Ce-oricum e umbrit de o ceaţă subţire,
Făcând răsăritul acum şi mai greu,
Trezind în mine-o uşoară mâhnire.

Dar liniştea mării eu tot o ascult,
Chiar dacă soarele nu vrea să-apară,
Uitând întrutotul al lumii tumult
Şi orice problemă ce stă să răsară.

Dar, totuşi, norul deodată dispare
Din calea divinului astru de preţ.
Iar acesta, din nou, în glorie răsare,
Cu mult, mult mai roşu şi cald şi măreţ!

Şi acum marea nu mai e mută,
Iar eu, eu stau demult pe tărm liniştit
Şi-ascult tainic cum marea-şi ascultă
Cântecul valului nicicând isprăvit!.

Jocul

De multe ori suntem tentaţi să definim viaţa omenească drept fiind un joc! Dar dacă viaţa însăşi este un joc, atunci un joc din cadrul vieţii, ce este? Probabil este un joc al jocului, în care omul este joc şi jucător în acelaşi timp, jucându-se în rama jocullui pe care divinitatea i l-a dăruit într-un gest ultim de iubire creativă. De ce doar copii se joacă la modul cel mai real cu putinţă? Probabil pentru că ei sunt singurii care îşi dau seama de frumuseţea ce o implică jocul vieţii, iar prin jocul lor ei încearcă să aducă o ofrandă inconştientă jocului din care fac parte. Un joc poate fi câştigat doar dacă este jucat până la capăt, iar celebrarea ideală a marelui joc se poate realiza doar prin intermediul altui joc! Jocul se joacă jucând!

Frantura dintr-o discutie cu Melania (o buna prietena)

A te pierde, in multe cazuri nu este un semn de slabiciune. Poate chiar asta ar trebui sa faci. Sa te pierzi! Dupa care sa te lasi gasita si scoasa din labirint. Sa vezi ce frumos poate fi! Stii... in dragoste faptul ca esti sigura pe tine nu este neaparat un lucru bun. Dragostea inseamna deschidere spre persoana care iti este alaturi... o deschidere totala in care sa te dezbraci de orice masca exterioara si sa te lasi descoperita in esenta ta. In momentul acela nu vei mai fi sigura pe tine, dar vei fi sigura pe celalalt

Despre tacere (fragment dintr-un text mai lung)

De multe ori este înspăimântător să te afli în locuri unde îţi poţi auzi proprii paşi foşnind prin iarba fragedă, în timp ce propria respiraţie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. În astfel de locuri poţi auzi cum creşte iarba şi cum răsare soarele; poţi auzi cum se vaită munţii şi cum şerpuieşte apa. În asemenea locuri poţi vedea sursurul apei şi mirosi freamătul naturii! O dată găsit diamantul adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii), acest spaţiu se poate transforma în paradis!

Eine Flamme die immernoch brennt

Während ich von dir träume, schläfst du friedlich wie ein Engel in seinen Armen und fühlst den süßen Geschmack seiner feurigen Lippen. Während ich an dich denke, schmilzst du unter dem Feuer der Leidenschaft die sich über dich bemächtigt wenn ihr Liebe macht. Während ich hier einsam sitze, rötest du wenn er dir schöne Worte in dein linkes Ohr zuflüstert. Während ich jetzt traurig bin, lachst du glücklich wenn er dir unschuldige Witze erzählt.
Einmal warst du mein ein un alles; jetzt bist du so weit von mir entfernt, dass es mir leichter fällt andere Galaxien zu besuchen als deine Seele zu berühren. Deine Liebe zu mir ist so schnell geschmolzen, dass ich kaum Zeit hatte ein Stück von ihr aufzubewahren. Unsere schönen Augenblicke hast du schon längst vergessen, meine Liebeserklärungen hast du schon verdaut, die Form meiner Händen ist dir schon längst fremd, den Geschmack meiner Tränene hast du sowieso nie gekostet. Und du scheinst so glücklich zu sein! Deine Glücklichkeit entwaffnet mich und somit stehe ich vor dir und warte auf den entgültigen Schlag: dass du mich ganz vergisst!

Trandafirii mor

Cândva eram atât de naiv încât credeam că trandafirii nu mor niciodată! Cum poate să se stingă simbolul iubirii? Este ca şi cum iubirea însăşi ar pieri din lume! La fel cum casele ce le construim, cândva vor deveni ruină, la fel şi trandafirii mor, se sting tăcut fără a face gălăgie, astfel încât nimeni nu poate observa cântecul lor de lebădă. Aţi văzut vreodată un trandafir pierind?
Era un imens trandafir cu 27 de petale înroşite de focul care ardea în ele dându-le viaţă, dar care le şi mistuia cu multă răbdare. Petalele erau foarte bine legate între ele, cu legături nevăzute ce le ţinea apropiate, astfel încât nici una să nu se desprindă. Fiecare petală era puternică şi crescută cu multă mândrie din tulpina ce îi transmitea pulsaţiile vieţii. Petalele cele mai vulnerabile erau inconjurate cu multă atenţie şi tandreţe de cele mai puternice, astfel încât forţele duşmane ar fi putut crede că cele din mijloc sunt cele mai puternice. Chiar şi eu eram convins de acest lucru şi ştiam că petala cea mai din mijloc se va desprinde ultima de tulpina magică, deşi sufletul meu continua să îmi spună că trandafirii nu mor niciodată.
Totuşi timpul trecea şi îşi lăsa amprenta pe fiecare petală în parte. În primul rând a început să se schimbe culoarea petalelor. Roşul acela ce mărturisea focul ce arde în ele a început să se transforme în diverse nuanţe ce denotau pierderea acelui foc vital. Unele au început să se facă negre, altele portocalii, altele gălbuie şi doar unele se încăpăţânau să-şi păstreze focul interior. Apoi, petalele au început să-şi piardă din tărie! Lipsa focului din ele le-a lăsat fără vlagă şi capetele au început să se plece sub trecerea timpului. Petalele exterioare şi-au pierdut forţa, atenţia şi tandreţea cu care le apărai pe cele interioare. Dar eu totuşi continuam să cred că trandafirii nu mor niciodată.
Într-o zi mă întorceam să ud acest trandafir fermecat care nu avea să moară niciodată, dar când am intrat în odaia unde îl ţineam o imagine care în sufletul meu a căpătat valenţe apocaliptice m-a lovit în creştetul capului, făcându-mă să ameţesc. Lângă vaza în care ţineam trandafirul era o petală căzută. O petală dintre cele în care viaţa încă ardea din plin, o petală încă puternică ce se ţinea măndră şi nu se apleca sub trecerea timpului. Era o petală din mijlocul tradnafirului meu fermecat, o petală care de bună voie a ales să cadă, să părăsească trandafirul care i-a dat viaţă, acel ansamblu armonios care odionioară era legat atât de strâns încât mă făcea să cred că trandafirii nu mor niciodată! Am început să plâng, iar lacrimile cădeau pe acea petală plăpândă dar cutezătoare; mică, dar încă plină de viaţă; uşoară, dar hotărâtă. Era probabil cea mai frumoasă petală din acel trandafir, dar această floare nu i-a mai fost de ajuns. Sau poate, vroia doar să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Astăzi petalele prieteniei cad inconştient pe jos iar vântul le poartă în zări necunoscute, iar curând din acel trandafir nu va mai rămâne.....NIMIC! Sunt o petală din acest trandafir fermecat, sunt chiar petala din al cărei măini drepte s-a desprins cutezător prima petală, care dorea să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!

P.S. Acest tradnafir nu are intamplator 27 de petale! Pe cei care citesc acest text si se regasesc intr-o petala din acest trandafir fermecat ii rog sa lase un comment, chiar si numai cu numele lor!

Pacatul nepasarii

Pentru ca răul să triumfe în lume este suficiet ca oamenii în care au mai rămas frânturi de bine să nu facă nimic! De regulă toţi bunii creştini sunt preocupaţi să nu facă ceea ce biserica consideră „rău”, dar prea puţini se preocupă să facă binele. Această mentalitate trebuie schimbată şi în locul formulării negative „nu fă cutare lucru”, fiecare să-şi formuleze pozitiv propria viaţă „fă cutare lucru”! Din puctul meu de vedere unul dintre cele mai mari păcate ce pot exista este acela de a nu face ceea ce îţi stă în putinţă. Desigur scuze se vor găsi mereu!

Din nou.....Cioran

După vreo doi ani, mi-a căzut din nou în mână Cioran! De data aceasta s-a nimerit să fie „Schimbarea la faţă a României”, opera pe care a scris-o la 24 de ani şi care, după cum Cioran însuşi mărturiseşte, îi este cea mai strină. Poate lui i se pare străină, însă dacă cineva mi-ar fi dat în mână această carte, dar fără să fie specificat numele autorului şi titlul acesteia, eu mi-aş fi dat seama din primele pagini cine a scris-o. Acelaşi stil lingvisitic atrăgător prin forţa negaţiei sale şi, până la urmă, aceleaşi teme: negarea valorilor creştine, exacerbarea individualităţii, sfinţenia orgoliului şi umilinţa ca viciu. Ştiu că mulţi mă vor acuza că nu aş fi modest, însă, în spatele unui limbaj sofisticat şi violent, se află nişte raţionamente, în cel mai bun caz, mediocre. Oricum, citind unele pasaje, m-am amuzat copios!

Complexe de victima

Îmi dau seama din ce în ce mai mult că în Biserica Greco-Catolică nu există o înflorire pe care toţi o aşteptam după căderea regimului comunist şi cred că acest lucru se datorează complexelor de victimă care sunt profund înrădăcinate în inimile clericilor greco-catolici. Mereu când există o discuţie între clerici greco-catolici si vreun duplomat român, preoţii nu fac altceva decât să revendice restituirea integrala a bunurilor greco-catolice confiscate de ortodocşi şi să se simtă mereu dezavantajaţi şi nebăgaţi în seamă.
Dincolo de partea de dreptate care există în spatele acestei atitudini, aceasta este mult exagerată şi revelă puternicele complexe de victimă ale ierarhiei greco-catolice. Preotul greco-catolic se simte mereu urmărit, mereu nedreptăţit, mereu pus la zid, mereu neînţeles. Ne aruncăm cu toate energiile de care biserica noastră este capabilă în procese patrimoniale şi astfel sufocăm spiritul creator care ar putea să construiască atâtea lucruri. Această luptă acerbă în justiţie nu face altfel decât să ne sece de toate resursele. Astăzi biserica greco-catolică se implică puţin in proiecte culturale, în proiecte de ajutorare a saracilor impreuna cu celelalte confesiuni, dar in schimb se lupta orbeşte cu ortodocsii prin intermediul justiţiei. Aceasta atitudine denotă o imensă imaturitate şi lipsa unei gândiri în perspectivă. Până când această atitudine nu se va schimba, este greu de crezut ca din biserica greco-catolica va creste. Aceasta atitudine impiedica chiar si orice crestere spirituala a bisericii!!!!!!

Fragmente....

O adiere de vânt! Un soare cald! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul său, resemnându-se cu ideea că zboară spre cerul albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru, însă mingea nu mai are călăuză, ci doar aripi! Oare cât de sus mai poate zbura?
Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?
Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe aceast ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o corană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?
Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.

Ganduri

O bună prietenă mi-a zis astăzi: "“stii, mi-am dat seama, ca de multe ori un lucru cu adevarat frumos, nu trebuie sa fie perfect in sensul in care il intelegem noi de obicei”. O frază ce pentru o clipă mi-a frânt şirul gândurilor mele şi care m-a făcut să îmi dau seama că are perfectă dreptate! De regulă noi înţelegem perfecţiunea într-un mod total subiectiv, totul fiind perfect atunci când merge după planul nostru, când totul este cum credem noi că ar trebui să fie. Iată că noi oamenii ne-am creat azi o perfecţiune după chipul şi asemănarea noastră, ridicându-ne practic la rangul de zei.
Gândind astfel, am ajuns să vedem pretutindeni doar “imperfecţiuni” şi să fim nefericiţi din cauză că nimic nu e perfect. Am uitat să sorbim din frumuseţea imperfecţiunilor ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de lucrurile pe care noi le vedem mici, dar care sunt cu adevărat importante; am uitat să râdem atunci când ne prinde ploaia şi nu avem umbrelă; am uitat să glumim atunci când stăm 30 de minute după un autobuz; am uitat….am uitat….am uitat. Prea multe lucruri pe care am uitat să le facem şi astfel am pierdut sensibilitatea pentru frumos!

Vineri - "Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu"

În această zi, Isus este cel mai abandonat om dintre toţi oamenii abandonaţi, măcinat de durere şi lăsat să moară ca ultimul tâlhar. A ajuns la sfârşit, la acel sfârşit în care fiinţei umane îi este luat totul, chiar şi liberul arbitru: nimeni nu poate alege dacă să accepte sau să decline moartea! Şi totuşi ce multe putem învăţa din acest moment. Isus nu îşi lasp spiritul pradă destinului, nimicului sau naturii infinite, ci şi-l oferă Tatălui, Tatăl care este în acelaşi timp înţelepciune şi iubire! Isus îşi oferă sufletul şi se abandonează, cu încredere deplină, Tatălui ceresc. Măinile Lui invizibile, pe care noi care suntem prizonieri propriului "eu", sunt totul, cel mai confortant loc de odihnă, iar Isus ştie aceasta! Acelaşi lucru trebuie să îl ştim şi noi!

Rugăciune: O Isuse, dă-ne puterea de a ne putea abandona Tatălui în momentul când acesta ne cheamă, astfel încât să nu ne încăpăţânăm să ne ducem greutatea păcatelor de unii singuri, ci să ne lăsăm ajutaţi de Tine. Aşează toată viaţa mea, nu pe cântarul dreptăţii, ci în mâinile iubitoare ale Tatălui nostru! Amin.