Un drum spre împlinire

Pierdut în plutirea unui fulg de zăpadă,
Mă regăsesc în urcuşul unui vapor de apă,
Dar mă sfarm din nou când ating înălţimi răcoroase
Şi mă pierd visător în lumini de fulgere joase!

Din lumina de fulger ce orbeşte subit noaptea,
Devin negura zorilor ce întunecă zarea
Şi apoi mă topesc în dulcele razei de soare,
Ca ceara la umbra focului de lumânare.

Iar mă transform în lumină, dar în lumină de soare,
Rătăcesc printre frunze, flori şi miresme de mare.
Deodată ating cu căldura-mi o piele de zână
Şi-mi găsesc împlinirea ţinându-o de mână!

Experienţe de pe platoul de filmare III

Cu această postare voi conclude seria articolelor dedicate acestei frumoase experienţe din lumea filmului, fie acesta şi doar un simplu documentar. Desigur aceste zile mi-au oferit binecuvântatul prilej de a cunoaşte oameni noi pentru mine, mai ales acotri români, unii despre care auzisem, alţii despre care, din prea marea mea ignoranţă, nu autisem încă, însă de la toţi am avut ceva de învăţat.

Unul dintre primii acotri cu care am intrat în contact a fost Constantin Diţă, pe care îl cunoşteam deja de la filmările precedente. În acest film l-a jucat pe Lorenzo dei Medici. Încă din prima zi de filmări a avut loc o întâmplare care acum mi se pare haioasă, deşi atunci am cam rămas toţi de pe platou fără respiraţie. Trebuia filmat asasinatul lui Giuliano dei Medici, fratele lui Lorenzo, în timp ce amândoi se aflau la slujba de Paşti. Scenariul era că amândoi au fost atacaţi dar după o scurtă luptă Lorenzo reuşeşte să scape de agresorul său şi să fugă. Cei care trebuiau să îi omoare pe amândoi, precum şi cel asasinat în cele din urmă, erau cascadori profesionişti. Totul a fost pregătit şi explicat în detaliu dar la prima probă, în încăierarea aceea, din greşeală Constantin Diţă l-a lovit de-a binelea cu cotul în faţă pe atacator şi fugind, i-a dat şi un uşor brănci. Rezultatul a fost că după câteva fracţiuni de secundă cascadorul zbura prin aer nestingherit. Regizorul a încercat să-l prindă, dar nu a izbutit aşa că nu după mult timp cascadorul zăcea pe podea. Totuşi, nu a fost nimic foarte grav, şi cu încă câteva probe, scena a putut fi filmată fără nici o problemă.

Apoi un alt actor pe care am avut plăcuta ocazie să-l revăd acum este Candid Stoica. Cu el mă aflu în contact încă de la ultima filmare şi ne mai scriem, ne trimitem ultimile creaţii personale pentru a le comenta si analiza împreună. Am aflat că în curând va apărea o carte ce îi poartă semnătura.

Alţi doi actori de la Teatrul Naţional din Bucureşti pe care i-am cunoscut cu prilejul acestui documentar sunt Alexandu Georgescu (zis Jhonny) şi Virgil Ogăşanu, profesor la Institutul de Teatru. Alexandru Georgescu este fascinant prin modul în care reuşeşte să comunice cu lumea în absolut orice limbă, chiar dacă nu o ştie. Până la urmă, reuşeşte să comunice cu toţi foarte bine, fie verbal, fie nonverbal. De cealaltă parte alături de Virgil Ogăşanu am stat foarte mult timp deoarece trebuia să filmeze în camere diferite ale Palatului Farnese şi translocarea aparaturii dintr-o încăpere în alta necesita mult timp, astfel încât filmările s-au terminat pe la ora 4. În tot acest timp, ne-a delectat pe toţi cu mici povestiri haioase din de exemplu despre Tamara Buciuceanu şimulte bancuri.

Dincolo de toate acestea, am întâlnit actori în mare parte consacraţi, sau tineri în plină ascensiune şi totuşi au fost atât de deschişi, atât de comunicativi, atât de receptivi la tot ceea ce vroiau să transmită cei din jurul lor. De multe ori noi îi vedem doar în filme, sau pe scenele teatrelor şi avem impresia că între noi şi ei se află o distanţă irecuperabilă, deşi această distanţă este mai mică decât ne-am putea imagina. După cum am mai spus şi acum vreo doi ani după ce îl cunoscusem pe Cristi Chivu, este cu totul alt lucru să cunoşti persoana ce se află întradevăr în spatele imaginii pe care o poţi vedea pe micul ecran.

Experienţe de pe platoul de filmare II

De multă vreme, chiar de când eram mai mic, mă întrebam oare cum o fi să fi actor şi să filmezi un film şi iată că, pe nepregătite, la aceste întrebări am primit un răspun cât se poate de direct: am jucat într-un film documentar!! E drept că nu este o mare producţie hollywood-iană şi că nici rolul ce l-am jucat nu a fost nu ştiu ce mare provocare, dar totuşi am putut vedea cam cum este să fii în pielea unui actor.

În ultima zi de filmări mi-a venit şi mie rândul să intru la garderobă, să îmi pun costumul de împărat şi apoi să-mi aştept şi mie rândul la machiaj, ştiind că cea care avea să-mi pună nişte fire de barbă artificiale cu ceva vreme în urmă făcuse machiajele celor de la Rammstain pentru videoclipul piesei Ohne dich şi la vreo alte 4 filme germane. Apoi, cu multă emoţie a ajuns şi clipa când am păşit din nou pe platoul de filmare, de data aceasta nu ca traducător, ci ca actor, având misiunea de a interpreta rolul împăratului Carol V.

Iniţial pe planul de filmare erau trecute 2 scene, una filmata din 2 perspective, iar cealaltă din 3. La prima probă eram foarte emoţionat de frică să nu fac ceva greşit, deşi era doar o probă, însă totul a ieşit bine. Am primit laude de la regizor aşa că am pornit cu multă încredere atunci când pentru prima dată s-a auzit "action".

Nu este deloc floare la ureche să fi actor de film. O dificultate pe care eu o resimţeam mereu era aceea de a nu privi niciodată camera, care se afla la 10 cm de faţa mea şi se tot mişca, pe o şină, în stânga şi ăn dreapta. În cele din urmă totul este un exerciţiu de concentrare şi autocontrol. Totul se pare că a ieşit bine, întrucât regizorul a hotărât să mai filmeze o scenă cu mine care nu era trecută în plan plus câteva prim-planuri.

După vreo 2 ore şi jumătate în pielea împăratului Carol V a căzut şi ultimul "cut" pentru actorul din mine şi am fost nevoit să las în urmă realitatea unui personaj în a cărui piele începea să îmi placă să fiu, iar ziua a continuat încă multe ore, reluându-mi activitatea iniţială de traducător. Dar peste toate acestea, orcât de neimportantă ar fi fost, aceasta este prima mea experienţă în lumea actoriei, o experienţă pe care cu greu aş putea-o uita dar care, destul de probabil, se va continua peste ceva vreme cu un mic rol într-un documentar despre împărăteasa Sissi!

VA URMA

Experienţe de pe platoul de filmare I

Zilele trecute au fost atât de intense încât cu greu am mai găsit timp să îmi pornesc calculatorul, dar a meritat tot efortul, tot stress-ul şi toată oboseala. După scurta experienţă din octombrie, de data aceasta am avut ocazia să particip, ca traducător şi actor, la 5 zile de filmare pentru un documentar ce va fi difuzat de ZDF. AM avut ocazia să văd că lumea filmului nu este o lume plină de fascinaţie dar şi de muncă extenuantă, chiar şi câte 14, 16 ore pe zi.

Într-o zi obişnuită de filmări, cea mai uşoară muncă o au actorii care au de filmat doar câteva scene pe zi, în schimb toată echipa tehnică este de compătimit. Pentru tehnicienii ziua de lucru începe cam cu 2 ore înaintea ca aparatul de filmat să aprindă pentru prima dată beculeţul său roşu şi se termină cu aprox. 2 ore după ce cortina a căzut şi ultimul actor e deja demult în pat. Munca este atât de istovitoare încât la un moment dat intri într-un fel de transă şi totul se mişcă în mod automat. Doar când pe întreg setul de filmare se lasă liniştea nopţii târzii îţi dai seama de oboseală, de dureri, de coşmarul că mâine va fi o zi poate şi mai lungă.

Pentru mine, ca traducător, ziua de lucru începea când primul actor ajungea la machiaj! Aceasta era partea uşoară şi frumoasă a ceea ce aveam de făcut. Când acesta era gata, plecam cu el pe set-ul de filmare şi totul începea. Teoretic, munca mea era doar să facilitez comunicarea dintre actor şi regizor, însă....ba alt actor nu venea de la machiaj, ba trebuia discutat ceva cu administratia palatului unde filmam, ba trebuia facut cutare si cutare lucru. Astfel pentru scurte clipe am fost şi asistent de regie, şi asistent al cameramanului, rechizitor, pe scurt: cam tot ce era nevoie. Astfel cantitatea de muncă pentru mine s-a mărit considerabil. Cea mai scurtă zi de filmare a fost până la ora 00:00, pentru că la ultima scenă nu era nici un acotr român iar eu trebuia sa mă ocup de cazarea unui actor român ce tocmai venise şi am scăpat mai ieftin. Cea mai lungă în schimb a fost ultima, când ultimul "cut" a căzut la ora 3:14.

Partea frumoasă este că am cunoscut mai mulţi actori români destul de cunoscuţi, dar despre toate acestea....

VA URMA

Continuare

Aş dor să continui postarea recedentă artătând cum, la începuturile creştinismului, tocmai această unitate indisolubilă dintre credinţă şi raţiune a asigurat creştinismului o răspândirea atât de rapidă şi eficientă, devenind singura religie din spaţiul occidental care a dăinuit până astăzi.

Creştinismul a avut neşansa de a se naşte intr-o epocă în care demitizarea religilor mitice era la faza finală. Practic religia în acea vreme nu mai avea nici o raţiune de a fi, unica formă de religiozitate persistentă fiind cea civilă, adică săvârşirea normelor cultuale pe care orice cetăţean trebuia să le împlinească pentru a nu fi considerat ateu şi, eventual, condamnat la moarte.

În acest context, creştinismul trebuia să facă o alegere rapidă a locului unde vroia să se încadreze. În cele din urmă, bazându-se pe experienşa ebraică în luptă cu religile monoteiste (subiect în care voi intra cu o altă ocazie) şi pe cuceririle filosofiei greceşti, creştinismul a ales să se situeze de partea raţiunii şi împotriva religiilor mitice. Spun acest lucru bazându-mă pe mai multe mărturii. De exemplu Iustin Martirul, studiase toate şcolile filosofice a acelor vremuri şi totuşi doar cunoscând creştinismul a găsit adevărata filosofie. Iustin considera creştinismul drept fiind adevărata filosofie şi credea că doar devenind creştin se poate împlini ca filosof.

Pe de altă parte Sfântul Augustin nu ezită să încadreze creştinismul în cadrul acelei teologia naturalis din cadrul triadei varoniene. Toate acestea denotă faptul că posibilitatea creştinismului de a-şi explica credinţa într-un limbaj accesibil tutoror i-a deschizi largi orizonturi. Practic în cadrul creştinismului gândirea raţională, trăirea interioară şi cultul exterior erau o unitate indisolubilă ce reuşea să unească toate dimensiunile fiinţei umane. La scurt timp religiile mitice au dispărut, filosofia a decăzut, dar creştinismul a rămas la aceeaşi vigoare până în secolul al XVII-lea.

Un ultim aspect ar fi acela că creştinismul declara mereu despre sine că este religia cea adevărată. După scepticismul iniţial, oamenii au început din ce în ce mai mult să creadă că această pretenţie a creştinilor era fondată, tocmai pentru căm pe lângă posibilitatea exprimării raţionale a credinţei, creştinismul propunea şi o morală, o morală trită intens şi în cel mai mic detaliu de fiecare membru al comunităţii creştine, dar şi de comunitatea creştină ca atare. Până atunci, filosofia propusese mai multe sisteme etice, dar acestea rămâneau doar simple teorii. Prin urmare, această unitate dintre raţiune, credinţă şi viaţă a putut susţine pretenţia de adevăr a creştinismului.

Fără doar şi poate, pentru ca creştinismul să-şi recapete vigoarea este necesar ca această unitate în 3 aspecte să fie din nou refăcută. Realitatea este însă cu totul alta: una gândim, alta credem şi altfel ne purtăm. Prin urmare, creştinismul însăşi prin gânditorii săi, nu trebuie să caute la celelalte religii, în relativism şi modernism temeiul crizei sale, căci acesta se află în însăşi interiorul său.

Credinţă şi raţiune

După mai multe postări mai artistice, este timpul să revenim şi la alte lucrui mai "ştiinţifice"!

Din nou am ajuns să îmi pun întrebări şi să caut răspunsuri referitoare la raportul dintre credinţă şi raţiune. O tematică pe cât de vastă, pe atât de actuală. Criza religioasă a secolului nostru se datorează faptului că astăzi există un adevărat abis între raţiune şi credinţă, abis ce s-a adâncit încet dar sigur de alungul mai multor secole, sub privirile neştiutoare şi neînţelegătoare ale ierarhiei bisericeşti care a crezut că tomismul este suficient pentru a explica lumea şi lucrarea divină în lume. În timp ce, din punct de vedere intelectual, filosofia s-a mişcat, gândirea bisericii a rămas pe loc. Descartes şi Bacon au pus bazele sistemului de gândire modern, bazat pe demonstraţia matematică şi pe experiementul fizic repetabil. Pentru Descartes Dumnezeu a devenit doar o simplă demonstraţie matematică, spre întristarea unui mistic precum Pascal. Kant a dus mai departe fărâmiţarea metafizicii, scoţând divinitatea din câmpul de cercetare al raţiunii. Schleiermacher a transferat credinţa exclusiv câmpul extraraţional al sentimentului.....şi gândirea bisericii a rămas neclintită la tomism fără a incerc a să găsească un răspuns noilor provocări.

Astfel s-a ajuns în epoca modernă şi gândirea bisericii îl definea pe Dumnezeu tot ca şi causa sui iar Heidegger, criticând teologia filosofică nu putea decât să observe, pe drept, că acestui causa sui nu i se pot adresa rugăciuni, nu se poate îngenunchea în faţa causa sui care rămâne o realitate impersonală până la urmă. Iată deci că astăzi creştinismul se află în criză pentru închistarea într-un singur sistem filosofic, foarte bun, dar insuficient.

Pe lângă metafizic fiinţei, este nevoie şi de o metafizică a iubirii, care, până la urmă este tot fiinţă, doar că vine definită într-un mod diferit. Observ în scrierile acutalului Papă începerea acestui proces de trecere de la pura metafizică a fiinţei şi la metafizica iubirii. Departe de a fi un semn al influenţei NEw Age în biserică, această schimbare de paradigmă este semnul că abisul dintre credinţă şi raţiune începe să fie eliminat. Dumnezeu poate fi cunoscut şi cu ajutorul raţiunii, dar apoi trebuie să intrăm într-un contact personal cu acest Dumnezeu, astfel încât credinţa pe de o parte poate fi explicată raţional, iar pe de altă parte trebuie trăită. Doar când Biserica va reuşi să reconcilieze din nou credinţa şi raţiunea într-un limbaj accesibil şi oamenilor de astăzi criza religioasă ar putea să se atenueze.

(va urma)

Ceea ce vreu să fiu

În beţia iubirii
Eu vreau să-ţi fiu vinul,
Ce-ţi îndulceşte destinul
Cu nectarul fericirii!

În întunericul nopţii
Vreau să fiu stea luminoasă,
Să-ţi luminez calea aleasă,
Să dau un sens vieţii!

În zâmbetul tău dulce
Vreau să mă pierd adesea
Ca fulgii de nea
Ce se topesc pe buze!

Orice pârtie are sfârşitul ei

A mai trecut o vacanţă şi din realitatea ce acum câteva zile îmi arăta frânturi din paradis a mai rămas doar aminitirea şi lacrimile ce tânjesc după retrăirea unui timp sacru pentru percepţia mea. Rămâne bucuria pentru ceea ce a fost frumos şi durerea pentre cu s-a sfârşit aşa curând.
Unul dintre lucrurile ce m-au marcat în această vacanţă prin intensitatea trăirilor a fost excursia la Arieseni, binecuvântată, în primul rând, prin faptul că m-am putut pierde în zâmbetul EI zi de zi, am putut trăi împreună bucuria adusă de zăpadă şi ne-am putut săruta la zece noaptea sub mângâierile gingaşe ale fulgilor de nea ce dansau doar pentru noi.
Dar dincolo de aceste frânturi paradisiace, una dintre concluziile la care am ajuns este că ORICE PÂRTIE ARE CAPĂTUL EI! Ar putea suna puţin hilar, dar mi se pare o concluzie destul de profundă ce poate închide în sine misterul întregii vieţi omeneşti. Când alnecatul pe schiuri este încă străin, orice pârtie pare interminabilă şi căzăturile te descurajează mereu, genunchii trmură, muşchii sunt încordaţi şi cu fiecare căzătură îţi propui să o laşi baltă o dată ce ai ajuns jos. Şi totuşi......ajuns jos, mergi mai departe! Când schiatul devine o plăcere care te cuprinde şi de poartă în jos pe aripi de brazi şi râsete vesele, ajungi foarte uşor la capătul pârtiei.
La fel şi în viaţă, schiem pe diferite pârtii, cu înclinaţii şi dificultăţi diferite. Unele ne depăşesc şi am vrea să se termine cât mai repede, dar ele se încăpăţânează şi parcă se întind la infinit. Alteori schiem pe pârtii pe care le stăpânim, simţim cum ne intră fericirea în vene cu fiecare metru de coborâre şi am dori ca acestea să nu se mai gate, dar...capătul este la vârful degetului nostru.
Eu tocmai am ajuns la capătul pârtiei care mă îmbăta de împlinire, pe care am coborât-o în mai puţin de o fracţiune de secundă. Acum am început, fără voia mea, să cobor pe o pârtie pe care cad în continuu, care aş vrea să se termine, dar nu se termină. Tot ceea ce pot să fac este să visez că va veni o zi când voi ajunge şi la capătul acesteia şi atunci cu siguranţă nu voi lua teleski-ul să mă urc din nou în vârful ei.

Doar noaptea

Doar noaptea se-aude tăcerea vorbind
Prin glasul lunii şi-al stelelor şoapte,
Pe aripi de îngeri în taină vestind
Că şi lumina răsare din noapte!

În noapte, cerul prăvale un fulger,
Ce hulpav se-nfruptă din negrul nocturn
Şi-aprinde în inimi uitate de cer,
Focuri sufocate în albul diurn.

Un foc, o iubire, un vis ireal,
Sortit a fi stins de-a zilei lumină,
Dar care se luptă să fie real,
Nu himeră, ci iubire divină.

Acest fulger ce luminează zarea
Învăluit în misterul tăcerii,
Dă glas unui foc ce transcende visarea
Şi arde tăcut pe altarul iubirii!

(26 decembrie 2007 pt Cristina, în amintirea noptilor cu fulgere)

Retrospectiva anului 2007 III. Hoinăreala

În epoci poate nu foarte demult apuse dacă luăm eternintatea ca şi sistem de referinţă, marii înţelepţi îşi trimiteau ucenicii în călători lungi pentru ca şi acestea să se "înţelepţească"! Acest lucru ne arată că acea cunoaştere stric intelectuală pe care noi o absolutizăm astăzi, nu este nicidecum definitorie. Una e să fii inteligent, iar alta să fii înţelept!

În fiecare an îmi place să hoinăresc pe unde văd ochii şi încotro mă călăuzesc paşii pentru a putea vedea ceea ce fiind sedentar nu se poate vedea, oricâte cărţi aş citi. Am călătorit destul de mult anul acesta, dar partea cea mai frumoasă a călătoriei mele a fost drumul pe înălţimile înnorate a Munţilor Retezat. Departe de gălăgia oraşului şi de stressul aferent, am trăit un timp fără timp care, pentru câteva zile, curgea cu totul altfel, parcă în ritmul imprimat de sursurul pârâiaşelor ce se prăvălesc la vale printre pietre, pământ şi stânci. Dincolo de ploaia zilnică, am reuşit să văd soarele din zâmbetul celor din jur, mai ales din cel al EI.

Tot din această hoinăreală am învăţat că în viaţa noastră sunt anumite vârfuri pe care nu le putem escalada când vrem noi, am învăţat că o mână întinsă, poate fi întinsă din bunătate; am învăţat că pentru a cuceri un vârf e nevoie de sacrificiu şi că dintr-o echipă poate doar 2 reuşesc să îl cucerească: am învăţat să mă bucur de cucerirea lor trăindu-o ca şi cum aş fi fost şi eu acolo. Mi-am dat seama că în amintirea munţilor, visele noastre cele mai profunde dăinuiesc pe veci şi că va veni o zi când, într-o formă sau alta, tot munţii le vor face să devină realitate!

Retrospectiva anului 2007 II. Nuntă de vis

De multe ori se spune că lucrurile frumoase trec repede şi neobservate! Totuşi, există momente când lucrurile frumoase trec repede intradevăr, dar nu rămân neobservate, ci lasă în urmă nepreţuite amintiri pe care le pătrăm mereu în suflet, nu în memorie! Astfel, în data de 7 iulie 2007 a avut loc un eveniment care nu m-a implicat direct ca protagonist, dar a fost una dintre cele mai intense trăiri din acest an ce a trecut mult prea repede: nunta fratelui meu!

Este frumos când doi oameni aleg să dea o altă semnificaţie relaţiei lor şi să se căsătorească; şi este sublim când acest pas este făcut de fratele meu. Am fost şi la alte nunţi, însă aceasta a fost cea în care am fost implicat emoţional cel mai mult, şi probabil îşi va păstra acest statut până ce şi eu voi face acest pas.

Nunta a trecut repede şi a fost de vis, dar amintirile au rămas atât de vi încât dacă închid ochii pentru o clipă, simt încă un suflet vibraţiile şi bucuria acelui eveniment, cu atât mai mult cu cât iată, deja mă pregătesc să fiu unchi si, pentru prima dată în viaţă, mă văd pus în faţa situaţiei de a mă gândi ce să iau cadou nepoatei mele care se va naşte curând.

Timpul trece repede, dar lucrurile frumoase rămân dea pururea în sufeltele celor dornici să le păstreze! Aşteptăm şi alte nunţi în familia Pătraşcu......dar se pare că următorul.......ar cam trebui să fiu eu :) .

Retrospectiva anului 2007 I. Fulgerul si focul

Dincolo de întuneric, în orice noapte există lumină, iar în orice lumină există speranţă! Oricine este capabil să înfăptuiască minuni dacă reuşeşte să perceapă clar lumina din spatele întunericului şi, implicit, speranţa din spatele exasperării. Orice om poate face acest lucru prin propria voinţă sau dacă se lasă atins de aripa angelică a inspiraţiei de moment, dacă aceasta porneşte din cel mai adânc colţişor al sufletului, acolo unde întunericul şi noroiul încă nu au ajuns.

Într-o noapte călduţă de mai, în care se putea simţi plutind mirosul verii ce bătea la uşă cu gust de valuri, nisip şi cântece de pescăruş, inconştient am văzut lumina din spatele nopţii, când am scris câteva rânduri izvorâte dintr-un colţişor de suflet nealterat de propriul egoism, unei persoane pe atunci necunoscute! Curând această lumină a devenit un adevărat far în toiul nopţii, un adevărat izvor de trăiri inefabile dar de neuitat, care şi-au pus amprenta asupra mea.

Prima discuţie a fost despre fulgere. Un fulger se defineşte prin evanescenţa sa: se prăvale hulpav asupra întunericului nopţii, muşcă cu putere din el umplându-l cu lumină, apoi se stinge învăluit în misterul tăcerii nocturne. Un fulger se naşte şi piere în mai puţin de câteva secunde, dar experienţa fulgerului ne face să ne minunăm pentru câteva ore, zile sau chiar ani. Un fulger piere, un foc se naşte! Un foc în noapte ce poate fi doar un vis, un vis pe care totuşi noi îl putem face să devină mai real decât realitatea epidermică pe care suntem predispuşi să o considerăm absolută.

Experienţa fulgerului, căldura focului şi setea de iubire ne-a făcut pe amândoi să luptăm pentru menţinerea focului aprins de fulger, pentru a transofrma visul în realitate, pentru a pune bazele unei poveşti de iubire. Iată că acest foc acum nu poate fi stins nici măcar de spaţiu şi timp, două realităţi teoretic reale şi totuşi ireale prin neimportanţa lor. Desigur, nu este pentru nimeni uşor, însă acest foc şi dorinţa comună de a-l lăsa să ardă cât mai mult pe altrul iubirii este cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla anul acesta! Şi totul a pornit.......de la o scânteie......care la fel de bine putea să treacă neobservată, iar eu, probabil, mă aflam încă în întuneric!

Noutati

Pentru a veni in intimpinarea vizitatorilor acestui blog, incepand de astazi 26 decembrie 2007 am implementat in cadrul blogului si un "search bar" google. Astfel puteti folosi aceasta pagina si ca motor de cautare pentru ceea ce va intereseaza. De exemplu, dupa ce cititi o postare si vedeti numele vreunui autor citat, puteti cauta imediat mai multe informatii referitoare la acesta. Sper ca acest nou instrument sa fie de folos cat mai multor vizitatori!

Sa traim liturgic Craciunul

Efervescenţa Crăciunului ne disipează mereu atenţia spre nenumăratele aspecte seculare ale acestei sărbători, care ne antrenează într-un vârtej ameţitor al simţurilor şi alunecăm cu toţii pe făgaşe ce nu ne conduc tocmai la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne străduim să organizăm totul cât mai bine, să facem bradul, să cumpărăm cadouri, să pregătim mâncăruri felurite, într-un cuvânt: ne pregătim să sărbătorim. Dar ce sărbătorim? Adesea pierdem din vedere această întrebare, iar când conştiinţa noastră îşi face auzită vocea firavă prin gălăgia cu care ne înconjurăm sistematic şi ne pune această întrebare, de cele mai multe ori dăm un răspuns evaziv pe care l-am învăţat încă de mici de la părinţi, bunici, preot: „Sărbătorim Naşterea lui Isus.” Un răspuns corect, un răspuns predefinit pe care îl ţinem pregătit în arsenalul nostru pentru momentul când ne confruntăm cu această întrebare deranjantă, dar, în acelaşi timp, un răspuns care a devenit dureros de impersonal, în contextul în care Dumnezeu doreşte să ne întâlnească personal în faţa ieslei. Noi trimitem la întâlnirea cu Dumnezeu corpul, dar nu şi sufletul; individul, dar nu persoana! În faţa ieslei, devenim doar simple prezenţe ce strălucesc prin absenţă; suntem prezenţi şi absenţi în acelaşi timp, adică prezenţi pentru noi şi absenţi pentru Cel ce doreşte să ne întâlnească.
Desigur, la fiecare predică de crăciun, orice preot ne atenţionează să nu pierdem din vedere ceea ce sărbătorim de fapt. Această atenţionare este atât de des repetată, încât a devenit clişeu, prin urmare o trecem cu vederea. Într-o lume plină de miraje şi golită de (R)ealitatea care de fapt o susţine, re-trăirea Naşterii Domnului nu se poate atinge doar printr-o atenţionare devenită clişeu, ci prin hotărârea noastră fermă de a merge şi a ne astâmpăra setea de divinitate la cel mai limpede izvor cu putinţă. Care este acest izvor? Liturgia!

„Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei” (Troparul Naşterii Domnului)
Naşterea lui Hristos a adus „lumina” pe pământ, lumina pe care întunericul nu o va birui; lumina cunoştiinţei, a înţelegerii, a Adevărului, pe care întunericul ignoranţei omeneşti nu o va putea birui. Credinţa nu este un pur sentimentalism, ci o formă de cunoaştere, desigur nu o cunoaştere tehnică, ştiinţifică după cum definim noi astăzi acest termen, ci o cunoaştere profundă o cunoaştere statornică a unei realităţi complexe, o cunoaştere ce îşi are fundamentul într-o recunoaştere a lui Dumnezeu care s-a făcut om şi într-o re-cunoaştere a paradsului pierdut, pe care Hristos vine să ni-l re-dea prin întruparea sa. De aceea, în cadrul Paremiilor ce se citesc la Vecernia Naşterii Domnului este reluat un fragment din Isaia, care mărturiseşte tocmai acest lucru: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiiul de leu vor mâncă împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica, şi puii lor vor sălăşlui într-un loc, iar leul ca şi boul va mâncă paie; pruncul se va juca lângă culcuşul viperei şi în viziunia şarpelui otrăvitor copilul îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot Muntele meu cel sfânt!”
Aşadar, lumina Naşterii Domnului ne ajută să întelegem că împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că prin întruparea lui Dumnezeu, toată creaţia este readusă la demnitatea sa iniţială, despre care o altă Paremie din cadrul aceleiaşi Vecernii ne mărturiseşte, reluând primele 13 versete ale Facerii.
Prin Naşterea lui Hristos, „lumina cunoştiinţei” ne ajută să înţelegem că Adevărul nu este un concept, după modelul filosofiei greceşti, ci o Persoană, iar mântuirea o putem afla doar întalnindu-ne cu acea Persoană care nu ezită a se coborâ atât de mult, încât să ia forma uneia dintre cele mai fragile creaturi: omul. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză „valorile” seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, esenţa lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi nimim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Despre acest lucru mărturiseşte şi Hölderlin, poet al romantismului german, care pe frontispiciul operei sale denumite Hyperion scria că secretul divinităţii este faptul de a nu fi limitat de ceea ce este mai mare dar, în acelaşi timp, puterea de se coborâ spre ceea ce este cel mai mic.
Trăind liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului, „lumina cunoştiinţei” ne mai arată că „chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare; că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-se, din iubire de oameni.” Această primă stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului, pe lângă învăţăturile dogmatice ce le conţine, de destăinuie şi motivul pentru care Dumnezeu s-a întrupat: iubirea sa de oameni. Dumnezeu vrea să salveze omul căzut, luând înfăţişare de om şi dorind să intre în cel mai intim dialog cu noi. Ne cheamă la această întâlnire faţă către faţă, ne cheamă pentru că ne iubeşte iar iubirea divină este o iubre mântuitoare, o iubire creatoare.

„...că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat să se închine ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus.”
Prima parte a troparului Naşterii Domnului corespunde acţiunii divine, căci Dumnezeu, prin intermediul întrupării sale, ne arată „lumina cunoştiinţei”, iar noi putem vedea (R)ealitatea într-un mod cu totul diferit decât realitatea prozaică. Totodată prin revelarea sa supremă, Dumnezeu lansează chemarea sa fiecărui om în parte, dorind să ne întălnească pe toţi în faţa ieslei, într-un mod personal, în care noi trebuie să avem umilinţa de a-L privi pe Dumnezeu întrupat, faţă către faţă, privilegiu pe care Moise şi profeţii Vechiului Testament nu l-au avut.
Acestei iniţiative divine, i se cuvine un răspuns hotărât din partea omului, iar partea a doua a troparului, mai lungă decât prima, ne prezintă modul corect de a răspunde acestei iniţiative.
A da un răspuns acestei iniţiative nu este greu deloc. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri abstracte ci, chemându-ne personal pe fiecare, i se adresează fiecărui om în „limbajul” său (cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat), însă atunci când omul se lasă condus de acestă chemare, indiferent de limbajul folosit, rezultatul este exact întâlnirea cu Dumnezeu (să se închine ţie Soarelui Dreptăţii), recunoaşterea lui Dumnezeu (şi să te cunoască pe tine) si re-cunoaşterea demnităţii noastre pierdute prin intermediul păcatului (Răsăritul cel de sus). Magii, au urmat limbajul lor, adică citirea stelelor, au ajuns la grotă, l-au recunoscut pe Dumnezeu şi i s-au închinat, Răsăritul fiind simbolul începerii unei noi vieţi, o viaţă de har.
Recunoscând pe Dumnezeu în persoana acelui prunc inocent, magii „i-au adus daruri scumpe; aur ca unui împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unul mort de trei zile; şi smirnă, ca unuia fără de moarte”, după cum o altă stihiră a vecerniei Naşterii Domnului ne aduce la cunoştiinţă. Acest lucru vine să ne arate că această întâlnire cu Dumnezeu şi această recunoaştere a divinităţii nu poate rămâne fără ecou în comportamentul nostru. Darurile pe care noi trebuie să i le aducem pruncului sunt sacrificiile pe care trebuie să le facem zi de zi, strădaniile noastre, durerile noastre, pentru ca Dumnezeu să le poată transforma, prin intermediul acestei întâlniri, în izvor de mântuire.

„Doamne mărire Ţie!”
Dacă reluăm cu atenţie primul articol al Crezului niceno-constantinopolitan, articol ce se referă la credinţa Dumnezeu-Tatăl, ne putem da seama că Dumnezeu este prezentat în două moduri: în primul rând ca şi Tată, iar în al doilea rând ca şi stăpân peste cele văzute şi cele nevăzute, deci ca Suveran. Astfel se îmbină ideea siguranţei şi iubirii familare, cu puterea cosmică divină, căreia îi corespunde mărirea. Analizând această „mărire” pornind de la îmbinarea delor două concepte, ne putem da seama că aceasta nu se referă doar la mărirea regală cum suntem tentaţi să credem, ci şi la o altfel de „mărire” pe care o putem percepe doar în faţa ieslei şi a crucii.
Prin urmare, vă invit pe toţi să trăim mai mult în mod liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului şi mai puţin în mod profan; să dăm curs acestei chemări a lui Dumnezeu de a ne întâlni în faţa ieslei pentru a putea intra în dialog cu El, ştiind că Dumnezeu are pentru noi doar „cuvinte de mântuire.” Căci doar în faţa ieslei şi a crucii putem percepe într-un mod adecvat adevărata esenţă a lui Dumnezeu, căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului şi Sfântului spirit; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Consideratii

Parcurgând rândurile indicate de profesorul care conduce seminarul despre teologia lui Joseph Ratzinger, cred că am descoperit un lucru destul de interesant. De fapt, nu este o descoperire ca atare, ci mai mult de o “intuitţie filosofico-ştiinţifică” ce trebuie aprofundată, studiată şi, doar apoi, trasă o concluzie.
În cartea sa Introduzione al Cristianesimo, Ratzinger vorbeşte la un moment dat despre numele atribuite lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Desigur, accentul cade pe discutarea pasajului din Cartea Exodului unde, la cererea lui Moise, Dumnezeu îşi revelă numele: “Eu sunt cel ce sunt!” Totuşi, acutalul Papă se oprea atunci şi asupra numelui El pe care poporul ales îl folosea pentru denumirea lui Dumnezeu, la început sub această formă, ulterior sub forma de Elohim, construcţie gramaticală ce indică o pluralitate în unitate, fiind una dintre prefigurările Sfintei Treimi din Vechiul Testament.
Să revenim însă la numele El. Exact acelaşi nume îl putem întâlni şi în mitologia canaaneeană. În această mitologie, destul de necunoscută până la descoperirile de la Ras Shamra şi oricum destul de lacunară, El este zeul suprem primordial. O dată cu apariţia tânărului zeu Baal (poate de inspiraţie egipteană??), între aceştia se instaurează o relaţie de concurenţă, care culminează, cu lupta mitologică dintre aceştia. Baal iese învingător, iar El este exilat la “marginile lumii” pentru totdeauna. Totuşi, El, nu poate renunţa atât de uşor la suveranitatea sa, astfel încât se aliază cu un alt zeu tânăr, pe nume Yam căruia îi promite ereditatea suveranităţii dacă intră în luptă cu Baal. Yam, desigur tentat de această perspectivă, porneşte lupta împoriva lui Baal ajutat fiind de două buzdugane magice, dar este, la rândul său, înfrânt de puternicul Baal, care astfel îşi consolidează suveranitatea sa, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi zei din Orientul apropiat.
Desigur, în mod logic ne punem următoarea întrebare: de ce El este un nume utilizat atât de evrei cât şi de canaaneeni? Acesta este de fapt câmpul ce trebuie săpat în adâncime pentru a găsi un răspuns cât mai exact şi aceasta este şi intuiţia de care vorbeam. Ca un punct de plecare, aş tinde să cred că acest nume este o ereditate semitică comună ambelor popoare. Desigur, cu timpul El a devenit pentru evrei un Dumnezeu personal, unic şi atotputernic. Pentru a-şi arăta supremaţia asupra evreilor, canaanenii au plăsmuit această luptă dintre El şi Baal, terminată desigur cu înfrângerea lui El, iar acest lucru ar arăta, din punct de vedere canaanean, supremaţia lui Baal asupra Dumnezeului evreilor.

Focul de pe cer

Eram pe drumul de întoarcere spre locaşul meu după o zi obositoare. Stăteam bine dosit pe scaunul tare al autobuzului, cu mâinile îngheţate şi cu pleoapele tot mai grele pe măsură ce înaintam agale, legănat de gropile din asfalt şi suspensia stricată a autobuzului. Afară, ploaia purificase aerul incadescent şi greu respirabil al Romei, deja de vreo 2 zile, iar acum contenise de puţină vreme, făcând loc pe scena lumii şi unor firave raze a unui soare obosit ce se îndreaptă grăbit spre apus. În jurul meu...o atmosferă numai bună de dormit, de aceea nu am putut să nu cad pradă unor aţipeli fugare.
La un moment dat, am ridicat capul să mai arunc o privire plictisită prin geamul murdar, deşi încă ud de la ploaie, şi într-o clipă m-am trezit puţin speriat când am văzut că cerul Romei luase foc. Norii care mai rămăseseră, au fost aprinşi de roşeaţa razelor de soare, devenind nişte flăcări imense ce ardeau fără a se mistui şi fără a se mişca. Parcă era un foc uriaş filmat cu încetinitorul pentru a putea concede fiecărei flăcărui un moment de glorie. Era un foc care speram că arde în tăcere răutăţile omenşti, un foc care purifică lumea de ură, un foc care se aprinde în inimile tuturor pentru a le face mai blânde.
M-am uitat în jurul meu, dar nimeni în afară de mine nu avea ochii să vadă ceea ce eu vedeam. În dreapta mea, o doamnă mai în vârstă cu faţa ridată şi foarte plictisită! Dorind să împărtăşesc celorlalţi minunea care m-a trezit din letargie, îi atrag atenţia cu bunătate: „Doamnă, uitaţi ce frumos arde cerul!” După ce a scrutat cu colţul ochiului stâng focul de pe cer mi-a zis: „Nu mi se pare nimic deosebit!” şi a căzut mai departe în plictiseala ei, desigur mult mai specială.
Câteva staţii mai departe, s-a urcat o doamnă asiatică şi, în învălmăşeala din autobuz, şi-a găsit un loc, tot lângă o doamnă italiancă ce îşi savura plictiseala. „Pleacă de lângă mine, străino. Voi aţi venit să ne furaţi ţara.......” şi discursul a continuat cu multe alte invective. M-am uitat din nou afară, dar focul pierise!

Plouă

Plouă necontenit! Plouă atât de mult, încât s-au udat şi aripile îngerilor, devenind prea grele pentru a-i purta pe aceştia deasupra norilor, iar astfel îngerii se îndreaptă plutind spre pământ. Chiar şi atunci când ţi-ai luat zborul, poţi plonja în vârtejuri întortocheate spre locuri nedesluşite, dincolo de negura realităţii. Totuşi, îngerii mai jos de pământ nu pot cădea! EA este un înger ajuns, ca prin minune, pe pământ, cu aripile îmbibate până la refuz în lichidul transparent al proprilor lacrimi şi mi-a promis că, atunci când aripile i se vor usca, mă va lua cu EA dincolo de nori, îmi va da şi mie aripi, iar astfel vom putea zbura îmbrăţişaţi şi cu ochii închişi spre misterul unei iubiri adevărate. Datoria mea este să evit prelingerea altor lacrimi din ochii ei jucăuşi, lacrimi ce i-ar îngreuna şi mai mult aripile! Îmi dau silinţa şi aştept......momentul înălţării noastre definitive spre văzduhul azuriu al iubirii.....aştept să trecem împreună de la contemplarea iubirii la deplina trăire a acesteia, contopindu-e într-o unică flacără ce va arde pururi pe altarul istoriei noastre comune.

Fragmente dintr-o piesa de teatru

T: O Doamne, şi ce prost am fost când am crezut ce am citit! Nu îmi pot explica cum am putut crede asemenea cuvinte goale, care nu corespund câtuşi de puţin vieţii reale! Trăiesc în imaginar şi imaginarul s-a sălăşluit puternic în mine, astfel încât eu consider real ceea ce este imaginar şi imaginar ceea ce este real. O crudă inversiune, o capcană diabolică în care eu am căzut şi care a devenit propriul meu viciu, a cărui gheare se înfig adânc în mine provocându-mi o durere uriaşă. Mă pierd în labirintul dintre imaginar şi real, dorind s-o găsesc pe Ariadna care să mă scoată din el, dar nici măcar nu ştiu dacă această Ariadna este imaginară sau reală.


Iubirea.....da, iubirea, o floare frumoasă ce se veştejeşte la fel de repede cum un gând apune în tenebrele ignoranţei. Mai de folos ar fi însă o floare urâtă ce se veştejeşte agale!

T: Sunt ULTIMUL om de pe acest pământ. Nu valorez nimic pentru nimeni. Pentru cea care mă iubeşte (râzând isteric) în pragmaticul stil modern, momentan sunt alţii mai importanţi ca mine. Pentru familiea mea sunt alte lucruri mai importante de făcut, iar pseudo-prietenii mei îşi dau ochii peste cap numai când mă văd venind. Sunt ULTIMUL om şi de aceea trebuie să stau pe jos, pe acestă gresie rece. Patul? La ce îmi foloseşte. Patul este făcut doar pentru oamenii importanţi de pe toate locruile în afară de ultimul! Doar ei au dreptul să-şi întindă corupul destins pe o saltea moale şi să-şi pună capul pe perini de pluş, căci ei nu sunt ULTIMII oamenii, ci sunt mai în frunte. Ei chiar contează pentru cineva şi de aceea au dreptul să stea în pat. Eu?? (pufnind în râs) eu nu contez pentru nimeni, prin urmare locul meu este pe jos. Şi este aşa de bine pe gresia rece!! Simt cum răceala gresiei de sub mine se contopeşte armonic cu focul vinului din mine, formând o singură entitate: sufleteul ULTIMULUI om. Este prima dată când conştientizez acest privilegiu de a fi ULTIMUL, de a nu conta pentru nimeni. Ar trebui să mă bucur (se ridică în fund, stergânduşi lacrimile de la ochi şi din barbă) să exult, să petrec, căci nu am nici o responsibilitate faţă de nimeni.

NU sunt legat de nimeni. Şi totusi nu percep gustul acestei libertăţi frivole. Aceasta nu este libertate, este o sclavie, o sclavie a indiferenţei care i-a contaminat pe toţi din juurul meu, până la ultima persoană, care, desigur SUNT EU. Eu am privilegiul de a fi ULTIMUL prin definiţie

Fragment

M-am născut în epoca greşită! M-am născut cu cel puţin 200 de ani prea devreme! Am citit cărţile pe care învăţătoarea, profesorii şi părinţii mi le-au recomandat şi de care trebuia să nici nu mă ating. Ieşeam mult mai câştigat dacă, în loc să citesc, mă jucam fotabl, sau mergeam şi eu cu colegii mei mai năzdrăvani la furat de mere, pe care oricum nu le mâncam, dar aveam satisfacţia că nu am trăit degeaba. Însă eu am ales mereu partea inutilă! Am citit Cireşarii şi am văzut cum între Maria şi Dan se înfiripă o dragoste curată. Am citit Romeo şi Julieta, constatând cu admiraţie că dragostea este mereu pe primul loc în viaţa omului, înaintea onoarei, înaintea stupidelor prejudecăţi omeneşti şi înaintea vieţii însăşi. Am citit Tristan şi Isolda, şi am crezut că nimic nu este mai important decât dragostea şi că aceasta este unicul scop al vieţii care contează cu adevărat. Am citit şi am crezut! Am crezut ce am citit! Am crezut că ceea ce citesc sunt mărturii de viaţă şi nu doar simple invenţii! Trăiesc prin cărţi şi cărţile trăiesc prin mine, dar nici eu şi nici ele nu trăim cu adevărat, ci simulăm o viaţă care nu există nici pentru mine şi nici pentru ele

Fragment

Andrei se opri atunci din povestit cu o oarecare tristeţe în glas, semn că zise povestea din tot sufletul. Câteva clipe nimeni nu zise nimic, căci însăşi părinţii lui erau surprinşi de tot ce auziseră. Totuşi după câteva clipe, Andrei o strânse pe mama lui în braţe, iar tatăl spuse:
-Foarte frumoasă poveste. Chiar ne-a fascinat şi pe noi. Cred că ar trebui să citim mai des poveşti. Dar cine ţi-a spus-o?
La auzul acestei întrebări Andrei se întristă mai mult, dar zise apoi zâmbind:
-Chiar nu este o poveste. Numai ca voi oamenii mari nu puteţi vedea lucrurile acestea frumoase care ne înconjoară.
Ridicându-se vioi, Andrei merse la malul lacului şi se aplecă spre apă. Îşi plimbă mâna prin apă puţin şi se întoarse la părinţii lui cu pumnul strâns. Ajuns lângă ei deschise palma iar în palmă avea o perlă minunată, foarte strălucitoare. Părinţii rămăseseră năuciţi de acest fapt. Şi apoi Andrei zise din nou cu melancolie:
-Într-un fel îmi pare rău că si eu voi ajunge mare. Parcă nu aş vrea să mai cresc, fiindcă voi deveni şi eu incapabil de a mai vedea lumea frumoasă de dincolo de ape!