Tăcerea asurzitoare a Blajului

Un alt aspect, dureros i-aş spune, al evenimentului petrecut la Timişoara este tăcerea asurzitoare a Blajului! În astfel de momente, când totul a degenerat oarecum, Blajul nu poate să tacă! Să privim sistematic acest aspect.
1. Gestul ÎPS Corneanu, deşi se încadrează într-o normalitate a panoramei confesionale din Timişoara, nu trebuia mediatizat de către noi catolicii, conferindu-i aburul apetisant al unei victorii de răsunet asupra BOR. De aceea, iniţiativa pr. Cristian Terheş de a da acel comunicat a fost puţin pripită, căci pe acela s-a bazat întreaga analiză, adesea neinspirată şi ignorantă, a presei româneşti si nu numai.

2. În momentul încare totul a căpătat o astfel de turnură, şi media românească a început să vuiască la conştientizarea acestui eveniment, a intrat în joc prestigiul, reputaţia, verticalitatea întregii BRU, drept pentru care aceasta avea obligaţia morală de a INFORMA cunsumatorii de informatii. Pornind de la ideea că acest eveniment intră doar în competenţa Episcopiei de Lugoj, şi BOR putea să gândească analogic, plasând acest eveniment în sfera Mitropoliei Banatului. Aceasta este o veritabilă "spălare a mâinilor" care nu face bine nimănui.

Poporul românesc s-a uitat mereu spre Blaj ca spre un izvor de lumină, un loc de unde veneau vorbele dătătoare de speranţă a idealurilor româneşti, un loc de unde se auzea mereu o voce blândă dar fermă. Iată, în zilele acestea, cânt probabil toţi greco-catolicii se uitau cu această aşteptare spre Blaj, de acolo nu s-a auzit decât această tăcere asurzitoare.

Dece împărtăşirea ÎPS Corneanu nu este o apostazie?

După cum se poate vedea prin ziare, aripa fundamentalistă a ortocşilor nu a ezitat să ia poziţie faţă de gestul Mitropolitului Corneanu, considerându-l desăvârşirea unei apostazii.

Iată propune câteva motive care demontează această teză, demonstrându-i îngustimea viziunilor şi lipsa de înţelegere a spiritului canoanelor, la care aceştia fac mai mereu aluzie.

Puşi în faţa acestui fapt, fundamentaliştii ortodocşi scot imediat arsenalul lor arma canonului 45 al Pidalionului, practic "codul canonic" dupa care se ghidează bisericile ortodoxe. Acesta spune că cei care se împărtăşesc cu ereticii (a se, contextual, catolicii) trebuie anatemizaţi. Toate bune şi frumoase, doar că BOR nu mai consieră BC o biserică eretică, ci o biserică soră care încă nu este în deplină comuniune cu BOR. Prin urmare există o nuanţă foarte importantă între "eretic" şi "biserică soră care nu este în deplină comuniune". A fi eretic inseamnă a fi detaşat în întregime de comuniunea cu cealaltă biserică. Prin urmare, BO si BC isi recunosc între ele succesiunea apostolică şi validitatea Sfintelor Taine, iar astfel, un ortodox care se împărtăşeşte la catolici nu mai poate fi anatemizat conform canonului 45 al Pidalionului. Prin urmare, nici gestul IPS Corneanu nu este o apostazie.

Un alt aspect extrem de important care nu a fost surprins niciunde in presă (de acest eveniment sau ocupat in generl jurnalistii copy-paste, a caror metoda de lucru o descrie insasi sintagma prin care i-am descris) este că Mitropolitul COrneanu nu a "concelebrat" cu catolicii, ci a asistat la Sfânta Liturghie ca un credincios normal şi s-a împărtăşit la momentul cuvenit, căci era sfânta zi de duminică. Dacă ar fi concelebrat, atunci totul ar fi căpătat o nuanţă mult mai problematică. Concelebrarea implică, din punct de vedere teologic, o acceptare totală a dogmelor celeilalte confesiuni, în timp ce simplă împărtăşanie nu este altceva decât un simplu gest de iubire şi de comuniune fraternă.

Va urma!

Gestul IPS Corneanu

Începutul de săptămână a fost foarte tumultuos din punct de vedere al peisajului confesional din Romania. Mitropolitul Banatului, IPS Nicolae Corneanu, participând la slujba de sfinţire a bisericii greco-catolice "Sfânta Maria Regina Păcii", a cerut permisiunea PS. Alexandru Mesian de a se împărtăşi. Atât episcopul greco-catolic, cât şi Nunţiul Apostolic au aprobat această cerere astfel încât, ÎPS Corneanu s-a împărtăşit alături de ceilalţi episcopi catolici.

Gestul său, cu siguranţă va fi un punct de referinţă pentru dinamica problemelor confesionale din România. Pe de o parte, ar putea fi un punct de răscurce, care să încadreze relaţile dintre BOR şi BGC pe un făgaş bun, dar pe de altă parte, probabil acest gest va duce spre o ură vehementă faţă de BGC a laturii fundamentaliste (deloc neglijabile) din BOR.

Eu consider acest gest drept fiind unul profetic, izvorât dintr-o iubire care trece dincolo de barierele mândriei confesionale şi reuşeşte să pună în practică un ecumensim mult relativizat si politicizat la nivelul dialogului instituţionalizat dintre BC şi BO.

Pe de altă parte, probabil celor mai mulţi oameni, acest gest li se pare unul exotic aş spune, inimaginabil şi de necrezut. Şi totuşi, eu cred că pentru caracteristicile confesionale ale Banatului, acest gest a fost unul extrem de firesc, previzibil, ce nu iese cu mult din graniţele unui "normal" care în Banat are alta morfologie.

BOR a luat poziţie faţă de acest "incident" printr-un comunicat ce poate fi gasit pe site+ul http://www.patriarh ia.ro/Site/ Stiri/2008/ 127.html . Deocamdata atat. Revin cu noutati!

Notă explicativă

Observ cu oarecare perplexitate ca anumite afirmatii din articolul meu "Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine" au fost înţelese într-un mod eronat de terţe persoane. Mai cu seamă, a fost înţeles total pe dos conceptul de "purificare a memoriei" care nu este o creaţie a subsemnatului ci unul amplu explicat şi pus în practică de către Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru a evita echivocurile, iată o notă explicativă de care trebuie să ţină cont cititorii care doresc să înţeleagă în întregime ceea ce am vrut eu să transmit.

Notă: Conceptul de „purificare a memoriei” a fost adus in discuţie şi pus în practică de Papa Ioan Paul al II-lea. Acesta nu presupune „ştergerea cu buretele” a trecutului, cu toate rănile pe care acesta le implică, ci reevaluarea sa la lumina iubirii lui Dumnezeu şi al planului său mântuitor, trecând dincolo de revolta imediată faţă de nedreptăţile comise. Consecinţa morală a acestei „purificări a memoriei” este virtutea iertării, din care izvorăşte capacitatea de a crea ceva constructiv pe fundamentul unui trecut ce este utilizat adesea în mod deconstructiv.

Solilocvii IV: Experienţa potopului

Povestea potopului din Cartea Facerii (Geneză) cred că este binecunoscută tuturor, devenind mai cu seamă un loc comun al spiritului uman, decât o realitate asumată în mod conştient de minţile noastre însetate de "idei clare şi distincte". Dincolo de norii negrii ce s-au adunat asupra lumii, dincolo de stropii perseverenţi de ploaie, dincolo de apa ce a curăţat pământul, potopul este o stare spirituală!!

Norii cei negrii sunt oglinda conştiinţei înegrite de fumul păcatului ce a ars asemănarea lui Dumnezeu în oameni; stropii de ploaie sunt diamantele ce incearca sa stearga negreala din noi; întinderea nemărginită de apă este dezolarea unui suflet ce nu se regăseşte în trăirea celui ce îl posedă.

Potopul nu este o realitate protoistorică asupra căreia ne putem da cu părerea, ci este o realitate cotidiană pe care cu toţii o trăim zi de zi, adesea fără se ne dăm seama. Şi mă întreb, de apele câtor potopuri avem nevoie până să ne dăm seama că putem construi o barcă?

În cheia interpretării mele vă las pe voi să descoperiţi ce este barca! Succes!

Biserica Greco-Catolica si Europa de maine

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărată asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.
Pornind de la această premiză, aş dori să creionez succint o eventuală posibilitate de transcendere a acestei dureri, având convingerea că Dumnezeu a chemat BGC să-şi aducă aportul său la construirea unei Europe unite, chiar dacă acest proiect se revelă a fi actualmente în impas, semănând mai mult cu o utopie platonică, maturizată la şcolile renascentiste şi definitivată în atelierele modernităţii, decât cu un proiect viabil. În spatele acestor convingeri nu se află o dorinţă megalomanică de afirmare a propriei identităţi, ci conştientizarea faptului că Biserica este chemată să-şi pună amprenta asupra societăţii în care vieţuieşte, or, BGC peregrinează la marginea unei societăţi europene ce tinde, ce e drept timid, spre idealul unei uniri în cuget, căci unirea politico-teritorială s-a realizat într-o oarecare măsură. Posibilul itinerariu pentru realizarea acestei chemări este unul circular, ce proneşte de la stadiul actual al societăţii europene, se îndreaptă spre noul impuls pe care ţările nou integrate îl pot da acesteia şi se întoarce apoi spre miezul Europei.

Europa şi creştinismul

Proiectul Constituţiei Europene a generat un val întreg de discuţii, datorită faptului că acest proiect legislativ refuza să menţioneze pe cale explicită rolul pe care creştinismul l-a jucat în dezvoltarea Europei. Bisericile creştine din Europa au contestat vehement proiectul constituţional european, în timp ce anumiţi guvernanţi ai ţărilor europene s-au înrădăcinat pe baricada opusă, promovând cu o vehemenţă, adesea intolerantă, politica „statului laic”. Orice luare de poziţie a bisericilor era contestată de aceştia, fiind considerată o formă de ingerenţă a Bisericii in sfera politicului şi, prin urmare, un lucru de neconceput.
Totuşi, blocarea ultradefensivă pe poziţiile „statului laic” se dovedeşte a fi nefondată şi inutilă pentru societatea europeană de astăzi. Dincolo de o oarecare unitate teritorială, politică şi economică ce a fost realizată destul de forţat, lipseşte ceea ce eu aş numi „unirea în cuget” a europenilor, fără de care unitatea materială deja realizată nu poate fi mai mult decât un sistem bolnav în prag de colaps.
Toate acestea ne arată, cu o claritate indubitabilă, că Europa are nevoie de un suflet, adică, după cum remarca şi Teodor Baconsky, de un sistem de valori comune, de o tradiţie vie, de un punct comun spre care să conveargă toate liniile de forţă ale spiritului uman. Or, religia este singura capabilă să confere proiectului european sufletul de care are nevoie. Acest „suflet”, veritabil principiu de viaţă şi metaforă structurantă a metafizicii tradiţionale, nu se va putea hrăni din seva instabilă a propunerilor legislative, nici din atitudinea politically correct a discuţilor politice, ci doar din setea de absolut care poate fi reperată, într-un mod mai mult sau mai puţin camuflat, în toate sufletele omeneşti. „Sufletul” Europei presupune capacitatea europenilor de a opera cu simboluri comune, creaţia de bunuri intangibile general acceptate sau, mai pe scurt: „contactul cu o transcendenţă care închide istoria, descizând simultan perspectiva eshatologică a unui <> integrator”. (Teodor Baconsky în Pentru un creştinism al noii Europe, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15).
Într-un context în care europenii operează încă cu distincţii halucinante, întinzând adevărate prăpăstii culturale între diferitele naţiuni europene, singura şansă pentru recuperarea acestui „suflet” va fi anamneza trecutului, descoperind că Europa modernă s-a născut sub amprentele creştinismului.
Desigur, la prima vedere acesta ar părea un itinerariu anevoios şi irealizabil iar, din păcate, noi creştinii avem darul de a ne lăsa foarte repede păgubaşi. De regulă, avem tendinţa de a absolutiza viziunea conform căreia suntem victimile unei Europe moderne secularizate din ghearele căreia cu greu putem scăpa. Puţini sunt însă aceea care îşi dau seama că nu doar creştinismul se află în această postură ingrată ci şi sistemul politic însăşi. De regulă putem porni de la premiza că modernitatea a însemnat demitizarea valorilor tradiţionale, dar, în acest context, ultramodernitatea presupune demitizarea modernităţii însăşi, după cum remarcă şi Radu Carp. Pentru a susţine aceast postulat, ajunge să ne gândim doar la criza de credibilitate prin care trec instituţiile guvernamentale şi legislative din toate ţările Europei.
Prin urmare, Europa, considerată de această dată drept totalitatea cetăţenilor europeni, nu se pune doar împotriva Bisericii, ci şi împotriva unui sistem politic măcinat de scandaluri, de corupţie şi de nepăsare. În acest context, creştinismul trebuie doar să aibe diligenţa necesară pentru a îmbrăca mesajul său într-un limbaj accesibil Europei de astăzi, dar mai ales Europei de mâine.

Contribuţia României la panorama religioasă a Europei

Acest punct al itinerariului nostru are drept obiect contribuţia evidentă pe care România o aduce panoramei religioase a Europei. Din acest punct de vedere, aderarea României la Uniunea Europeană cred că este un moment de răscurce pentru reevaluarea şi reelaborarea proiectului european.
Până la aderarea României, confesiunile creştine prezente în mod hotărâtor pe eşafodajul european erau catolicismul şi protestantismul. O dată cu aderarea României şi a Bulgariei la UE, confesiunea ortodoxă a devenit o voce deloc neglijabilă pe scena europeană. Astfel, din punct de vedere al „însufleţirii” Europei, discursul religios a trebuit schimbat da capo a fine, întrucât prin aderarea acestor două ţări la organismul europen, plămânul oriental al Europei a fost repus din nou în deplină funcţiune, iar Europa trebuie să înveţe din nou să respire prin utilizarea armonică a amânduror plămâni.
La o primă vedere, am fi tentaţi să credem că acest fenomen pune în pericol cuceririle făcute până acum pe drumul înspre „însufleţirea” Europei, însă, consider că, în aceeaşi măsură, reactivarea plămânului oriental al Europei, înseamnă un salt înainte pentru acest proces, întrucât lumea orientală degajează actualmente o fascinaţie ce atrage sufeltele occidentale spre contemplaţie şi spre deschiderea orizontului lor cultural. Spiritualitatea orientală este un ferment nou, exotic aş spune, ce trebuie folosit cu chibzuinţă în vederea construirii unui edificiu axiologic comun tuturor europenilor.

BGC şi Europa

Desigur, reactivarea plămânului oriental al Europei nu se petrece de la sine şi fără complicaţiile post-operatorii aferente. Reuşita oricărui transplant medical nu stă atâta în transplantarea unui organ dintr-un organism în altul, ci în lupta post-operatorie de acceptare a noului organ de către organismul în cauză.
În această luptă de acceptare a plămânului oriental de către organismul european, BGC poate avea un rol cheie, fiind o sinteză, aş zice reuşită, între spiritul apusean şi cel răsăritean. Prin urmare, acesta ar fi momentul propice pe care BGC ar trebui să-l fructifice la maxim pentru a-şi descoperi adevărata chemare, dincolo de durerile istorice.
Pentru „însufleţirea” Europei, impasul dialogului catolic-ortodox nu poate avea urmări îmbucurătoare. Dincolo de revolta ortodoxă faţă existenţa „uniaţilor” şi de ezitările romano-catolice faţă de aceştia (vezi Conferinţa de la Balamand), BGC este o realitate călită sub lumina a 300 de ani de istorie şi, prin urmare, trebuie percepută ca atare. Datoria BGC este însă aceea de a arăta tuturor că din experienţa sa avem cu toţii de câştigat şi de a se propune ca un punct de plecare (şi nu o linie de sosire!!!!) în vederea stabilirii unei ecleziologii ce ar putea împăca bisericile.
După cum remarca şi teologul ortodox Ioan I Ică Jr., problema fundamentală ce distinge ecleziologia ortodoxă de cea catolică este modul de înţelegere a raportului universal-local. Acum 300 de ani, acest raport a fost rezolvat prin intermediul apariţiei BGC. Desigur, condiţiile istorice de astăzi sunt cu totul diferite faţă de contextul istoric de atunci. Consecinţa logică a acestei observaţii este aceea că rezolvarea de atunci nu poate fi valabilă în zilele noastre, întrucât, însăşi Biserica Catolică şi-a schimbat viziunea sa ecleziologică. Totuşi, existenţa BGC poate constitui premiza pentru elaborarea unui nou mod de exercitare a primatului papal şi al „conducerii conciliare”, propunând un model viabil de integrare a „localului” în „universal” şi al „universalului” în „local”.

Din tabloul creionat timid prin intermediul acestor rânduri reiese importanţa rolului mediator pe care BGC şi-l poate asuma, însă doar ieşind de sub norul umbros al disputelor patrimoniale care ancorează spiritul într-o viaţă medicoră, lipsită de conştiinţa unei chemări ce transcende trecutul, prezentul, viitorul, orgoliul şi sensibilităţile. BGC poate porni pe acest drum anevoios, dar specific doar pentru ea, începând de la, deja menţionata, „purificare a memoriei”, concept nu doar teoretizat, ci şi pus în practică, de Papa Ioan Paul al II-lea. Căci trecutul per se este lipsit de orice valoare dacă nu este trăit în prezent şi proiectat în viitor spre edificarea spiritului uman însetat de absolut şi flămând de sacralitate.

Solilocvii III

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărata asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.

Adaptarea unei parabole

Familia cobora de la Ierusalim la Ierihon pe străzile întortocheate ale istoriei când se întâlnii cu modernitatea. Aceasta se năpustii asupra familiei: îi fură credinţa pe care, mai mult sau mai puţin o păstrase până în acel moment; apoi îi luă fidelitatea şi unitatea, serenitatea discuţilor familiare, solidaritatea şi ospitalitatea.
Pe acel drum trecu un sociolog. Văzând familia rănită zăcând pe marginea străzii, acesta spuse:
-E moartă! şi îşi continuă drumul.
De asemenea, pe acel drum trecu un psiholog şi spuse:
-Era o structură opresivă. Mai bine că s-a terminat cu ea.
Apoi, o întâlnii în cale un preot care începu să strige la ea:
-De ce nu ai rezistat? Poate că erai de acord cu cei ce te-au atacat!
În cele din urmă, pe acel drum trecu înuşi Domnul care o privii cu compasiune aplecându-se asupra ei şi o spălându-o cu uleiul duioşiei şi cu vinul iubirii sale. O luă în spate şi o duse la Biserică, încredinţândui-o acesteia zicând:
-Am plătit deja pentru ea tot ceea ce era de plătit. Am răscumpărat-o prin sângele meu. Nu o mai lăsa pe stradă în ghearele timpului. Revigorează-o cu Cuvântul meu şi cu pâiniea mea. La plinirea timpurilor îţi voi cere socoteală despre ea.

Scurta meditatie de Pasti

Fără îndoială, pasiunea, moartea şi învierea lui Hristos constituiesc evenimentul central al creştinismului şi, totodată raţiunea sa de a exista. Încercând un exerciţiu de imaginaţie, consider că dacă acestea nu ar fi avut loc, întreaga propovîduire a Mântuitorului s-ar fi pierdut în negura istoriei şi pe cugetele oamenilor s-ar fi aşezat praful uitării. Prin sângele Mântuitorului am fost răscumpăraţi şi de la acel moment mântuirea depinde doar de noi înşine.
Cu toate acestea, mântuirea a ajuns la îndemâna noastră prin cea mai celebră şi crudă condamnare la moarte din istoria omenirii şi, urmărind cu ochii sufletului filmul lui Mel Gibson The Passion of Christ, nu cred să existe vreun tânăr care să nu se fi întrebat „cine este totuşi responsabil pentru o asemenea judecată strâmbă şi o asemenea moarte crudă”? Să fie vina evreilor? Sau poate este, totuşi, vina cotropitorilor romani?
Răspunsul la această problemă nu este nici pe de parte atât de simplu precum ar fi unii tentaţi să creadă. Dacă am reuşit să învăţăm ceva bun din istoriografia modernă, aceasta ar fi faptul că asupra unor evenimente petrecute acum 2000 de ani nu se poate da un verdict fără echivoc. Răspunsul la întrebările puse mai sus nu face excepţie. În primul rând, trebuie menţionat că nu există deloc o siguranţă referitoare la legislaţia romană şi iudaică din acea vreme.
În creştinismul timpuriu exista tendinţa clară de a da întreaa vină pe autorităţile evreieşti de la Ierusalim. În 1 Tesal 2,14 acestea sunt indicate drept singurele responsabile pentru moartea Mântuitorului, în timp ce contribuţia romană la aceasta nu este menţionată nici de departe. În Evanghelia după Matei, soţia lui Pilat declară în repetate rânduri inocenţa lui Hristos, iar Pilat se spală pe mâini în semn că nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru moartea unui om drept. În Evanghelia după Luca, Pilat însăşi declară de trei ori inocenţa lui Isus. Desigur, din această panoramă nu poate lipsi celebrul blestem pe care evreii şi-l iau asupra lor şi care a fost obiectul unor discuţii aprinse, mai ales în anii ce au urmat crimelor naziste: „Sângele acestui drept asupra noastră şi asupra urmaşilor, urmaşilor nostri!”
Această tendinţă clară a primilor creştini de a da vina exclusiv pe Sinedriul evreiesc poate fi pe de altă parte explicată prin dorinţa creştinilor de a deveni o religie legitimă, iar pentru aceasta au atenuat din responsabilitatea autorităţilor romane, de la care aşteptau o favoare.....o favoare care însă a venit doar cu 300 de ani mai târziu!
Teologia modernă pe de altă parte, însufleţită în mod clar de idealul unui dialog fratern cât mai sincer între creştini şi evrei şi profitând de nepermanenţa în istorie a Imperiului Roman, au întreprins exact mişcarea inversă: responsabilizarea autorităţilor romane şi evidenţierea neimplicării evreieşti. Ca şi argument ştiinţific în favoarea aceste ipoteze, adepţii acestei teorii s-au bazat pe ipoteza conform căreia evreii nu ar fi avut nici un drept să îl judece pe Hristos şi, mai ales, că metoda crucificării nu exista în sistemul punitiv evreiesc. Şi totuşi istoricul Flavius Iosephus, menţionează în scrierile sale că un rege evreu care a trăit înaintea lui Hristos şi-a crucificat 800 dintre adevrsarii săi, pentru a-şi putea consolida puterea regală. Mai mult, descperirile de la Qumran au adus elemente ce nu susţin foarte bine teoria despre care vrobeam: în grota cu numărul 11 a fost găsită o bucată de pergamenă dintr-un codice evreiesc, iar pe aceasta sunt trecute delictele care sunt pedepsite prin crucificare. Evident şi în jurul acestei pergamene se poate discuta mult, dar nu cred că are vreun rost să poposim mai îndelung pe această problematică.
Dincolo de tendinţa atribuirii unei responsabilităţi mai mici sau mai mari romanilor, respectiv evreilor, cred că responsabili de această condamnare sunt oameni, de fapt, totalitatea oamenilor care au trăit, trăiesc şi vor trăi până la cea de a doua venire. Responsabilă pentru această condamnare este slăbiciuna umană şi tendinţa de a păcătui, care de cele mai multe ori se concretizează prin păcat. De aceea cred că, într-o formă simbolică, implicarea romanilor şi a evreilor în această condamnare nu este fortuită. Romanii, prin universalitatea lor reprezintă întreaga omenire care nu doreşte să-l condamne pe Hristos, dar prin viaţa lor îl răstignesc zi de zi. Pe de altă parte, implicarea evreilor, consider că este un semn pentru faptul că nici oamenii aleşi să-i slujească lui Dumnezeu (evreii=poprul ales) nu sunt scutiţi de această implicare activă în răstignirea Mântuitorului. Pirn urmare, implicare romanilor şi a evreilor este un semn al implicării întregii omeniri în această răstignire, fie preoţi sau laici, papi sau patriarhi, albi sau negri, tineri şi bătrâni. Cu toţii ridicăm, zi de zi, degetul împotriva Divinităţii şi strigăm, fie chiar şi numai cu jumătate de gură: „Să se răstignească!”

Dan Pătraşcu

Fragment

Beţia înălţimilor înălbite de haina alburie a zăpezii coboară pe pantele munţilor şi se dizolvă în valurile mării. Departe de nordul friguros se află deşerturile nesfârşite ce se termină subit în mare. Linia de demarcţie dintre mare şi deşert este, probabil, lucrul cel mai misterios dn lume. Oare cum poate deşertul, care a secat atâtea ape şi speranţe, să se termine atât de brusc tocmai într-o mare? Probabil că apele înghiţite de căldura deşertului şi-au unit forţele pentru a pune capăt acelei nesfârşite întinderi de nisip fierbinte, iar cel mai crunt destin al deşertului este acela de a se înneca, fără de veste, într-o mare liniştită, o mare pe care nu o poate birui cu căldura sa.
Pentru mulţi oameni, locurile unde deşertul se îmbină cu marea sunt cele mai prielnice pentru solilocvii nocturne. Deşertul în sine sugerează locul unde fiecare om este doar cu el însuşi, locul unde totul este in plus, locul unde omul este confruntat cu condiţia sa primordială, iar astfel îşi poate da seama cât de mult s-a îndepărtat de aceasta. Pe de altă parte, glasul mării este mereu prezent în singurătatea îndrăgostiţilor, povestind misterele corăbiilor a căror catarge nu au mai văzut uscatul, pierind o dată cu speranţele celor de pe mal. Visătorii se pot lăsa duşi de infinitele cărări ale mării spre idealurile demult uitate de freamătul lumii moderne, iar astfel îşi pot da seama că visul nu este doar o iluzie, ci doar o realitate care dă consistenţă realităţii. Realitatea fără vise nu ar putea exista, pentru că se hrăneşte din ele, la fel cum visele se hrănesc din realitate. Iată, din aceste motive, locurile unde deşertul se înâlneşte cu marea este mediul propice oamenilor care pleacă în descoperirea profunzimilor pentru a explica suprafeţele.
Soarele cobora deja portocaliu şi obosit spre marea liniştită pentru a-i da sărutul de noapte bună şi a se ascunde în spatele întunericului pentru a lumina alte deşerturi la fel de călduroase. Valurile line se unduiau în adierea vântului umed care venea dinspre mare. Nisipul fin, dar nespus de fierbinte foşnea precum zăpada sub picioarele ei micuţe, gâdilându-i jucăuş tălpile înfierbântate. Ultimile raze ale soarelui îi atingeau fără vlagă pielea ei maronie, dându-i o nunţă portocalie, ca cea a nisipului pe care călca. Glasul valurilor ce brăzdau nisipul îi îndulcea auzul cu o cântare eternă. Ochii ei negrii ca smoala scrutau atent îndepărtările acvatice, încercând să surprindă exact momentul sărutului dintre soare şi mare, alături de un pescăruş ce zbura spre soare, rugând-l să- ia cu el acolo unde soarele nu apune niciodată.
-Şi noi suntem precum păsările, se gândea ea, destinaţi spre a zbura mereu spre lumină. Noi oamenii, în tot ceea ce facem, ne jucăm cu lumina. Întreaga realitate este un joc de lumină.

Die stille Sehnsucht

Atăzi la Goethe Institut în Roma a fost proiecat un film de producţie germană, apărut în anul 2006. Titlul original al acestuia este Die stille Sehnsucht, iar traducerea în engleză Warchild. Chiar dacă nu ar trebui să încurajez pirateria, sfătuiesc pe toţi cititorii interesaţi să intre în posesia acestui film, pentru că merită văzut.

Pe scurt despre subiectul filmului: în timpul războiului din Bosnia, Senada a fost răpită de soldaţii sârbi şi în timpul lipsei ei, fetiţa sa a fost luată de Crucea Roşie şi dusă în siguranţă. Apoi, fata a fost înfiată de o familie germană, fără ştirea mamei, aceasta crezând că fata sa murise. Datorită unor circumstanţe favorabile, Senada îşi dă seama că fiica ei trăieşte şi pleacă pe urma ei. Trecând clandestin graniţa, ajunge în cele din urmă în Germania şi găseşte famila adoptivă a propriei fetiţe. În cele din urmă, reuşeşte să-şi privească fetiţa în faţă, dar trebuie să reununţe la visul de a-şi reintra în drepturile părinteşti.

Filmul este extrem de realist şi tragic, prezentând foarte bine dezumanizarea provocată de război şi josnicia de care sunt capabili oamenii. Legătura primordială dintre mamă şi copilul ei nu poate fi însă sufocată de circumstanţele răutăţii omeneşti şi dau chiar unei simple femei, puteri nebănuite.

Pe de altă parte, filmul surprinde extrem de bine tipologiile umane: tipologia balcanică pe de o parte, şi cea germană de cealaltă parte. Privind acest mi-am dat seama că, chiar dacă trăim cu toţii într-o Europă teoretci unită şi globalizată, există culturi care trăiesc în lumi paralele iar comunicarea dintre ele este doar aparentă. De aici se naşte un conflict puternic, în primul rând intrior, pe care trebuie să-l înfrunte orice om al Europei de Est care este pe cale să se integreze.

Vorba lungă, sărăcia omului! Sugerez tuturor să vadă filmul şi apoi poate putem începe un dialog prin intermediul comment-urilor.

O legendă din Maroc

Atunci când micuţii copilaşi marocani priviră pentru prima dată imensa întindere de nisip ce formează deşertul Sahara, bunicii lor le povestiră această legendă.
Chiar dacă credeţi sau nu, la începutul lumii, tot pământul era verde ca o frunză fragedă. În acea vreme existau nişte copaci minunaţi în care creşteau laolaltă smochine, portocale, curmale şi multe alte fructe. Lei se jucau cu oile păstorilor şi triburile de indieni trăiau în pace unul cu celălalt, neştiind ce este răul.
O dată, la începuturile timpului, Dumnezeu ar fi zis oamenilor:
-Această grădină înflorită este numai a voastră. Dar fiţi atenţi, căci pentru orice faptă răutăcioasă ce o veţi săvârşi, voi lăsa să cadă pe pământ un firicel de nisip şi într-o zi ar putea dispărea toţi pomii verzi şi izvoarele cristaline.
Vreme îndelungată, oamenii luară în serios această ameninţare, până ce într-o zi doi beduini se certau pentro posesia unei cămile şi, la primul cuvânt urât pe care unul îl rosti, Dumnezeu aruncă pe pământ un firicel de nisip; un firicel atât de minuscul încât nimeni nu îşi dădu seama.
Evident, după cuvintele urâte, faptele nu întârziară să apară şi multe alte firicele de nisip căzură pe pământ până ce, într-un loc se formă, o grămăjoară de nisip care creştea însă pe zi ce trece. Atunci oamenii se opriră şi întrebară curioşi:
-Dumnezeule al tuturor triburilor, care este semnificaţia acestei grămezi de nisip? Îl întrebară pe Allah.
Acesta răspunse:
-Fructul răutăţii voastre. Pentru fiecare faptă necinstită pe care o faceţi, de fiecare dată când veţi ridica mâna împotriva vreunui frate de-al vostru, de fiecare dată când veţi minţi sau înşela pe cineva, un firicel de nisip se va adăuga aceste grămezi şi, cine ştie, poate într-o zi tot pământul va fi acoperit de nisip.
Dar oamenii începură să râdă în hohote zicând:
-Chiar dacă am fi cei mai răi dintre cei răi, nu ar fi de ajuns câteva milioane de ani pentru ca tot pământul să fie înghiţit de nisip. Şi apoi, puţin nisip nu strică nimănui!
Astfel, oamenii începură din nou să se înşele reciproc, triburile să se războiască, până ce nisipul îngropă câmpiile verzi, uscă cursul pârâiaşelo, iar animalele plecară în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi procura hrana.
Astfel a luat naştere deşertul, iar de atunci triburile au început să peregrineze prin deşert cu gândul câmpiilor verzi pe care le pierduseră. Din aceast cauză, atunci când se plimbă prin deşert, văd adesea lucruri care nu există: lacuri albastre şi copaci înfloriţi. Dar toate acestea nu sunt decât nişte simple iluzii care se evaporă într-o clipă, iar oamenii le numesc miraje.
Doar în locurile unde oameni au ascultat cuvintele lui Allah mai există palmieri verzi şi izvoare curate, iar nisipul nu le va putea distruge niciodată, ci le va înconjura de jur împrejur, la fel cum insulele sunt înconjurate de mare. Calătorii numesc aceste locuri oaze şi, în drumul lor, când ajung la ele se opresc pentru a-şi găsi odihna, amintindu-şi mereu şi mereu cuvintele lui Allah: „NU transformaţi lumea ce verde într-un deşert infinit”
Iată din aceste cauze, chiar şi în zilele noastre, pe pământ deşerturile continuă să se extindă.

O mică poveste

Era o dată un copac care îndrăgea foarte mult un copil. Acel copii venea zilnic să îl viziteze. Strângea frunzele copacului pentru a-şi face din ele o coroană şi a se declara regele pădurii. Se căţăra în copac şi se legăna agăţat de crengile acestuia. Mânca din fructele sale, apoi copilul şi copacul se jucau împreună. Când era obosit, copilul dormea la umbra acelui copac, în timp ce freamătul frunzelor îi erau cântecul său de leagăn. Copilul îndrăgea acel copac din toată micuţa sa inimă, iar copacul era fericit.
Dar timpul trecea şi copilul crescu mare. Acum, când copilul era mai mare, copacul rămânea adesea singur.

„Am nevoie bani”

Într-o zi, când era deja mare, copilul se întoarse să viziteze copacul, iar acesta îi spuse:
-Apropie-te, copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu şi leagănă-te pe crengile mele. Mănâncă din fructele mele, joacă-te la umbramea şi fii fericit!
-Sunt prea mare ca să mă mai caţăr în copaci, spuse copilul. Eu vreau să-mi cumpăr tot felul de lucruri ca să mă distrez. Am nevoie de bani! Îmi poţi da bani?
-Îmi pare rău, răspunse copacul. Eu nu am bani, am doar frunze şi fructe. Culege-mi toate fructele, copilaşul meu, du-te şi vinde-le în oraş. Astfel vei avea bani şi vei fi fericit.
Atunci, copilul se căţără în copac şi îi culesese toate fructele, iar copacul era fericit!
Dar trecu mult timp iar copilul nu se mai întorcea şi copacul se întristă....
Apoi, într-o zi copilul se întoarse la copac, iar acesta tremură de bucurie şi spuse:
-Apropie-te copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te pe crengile mele şi fii fericit!
-Am foarte multe de făcut şi nu am timp să mă caţăr în copaci, răspunse copilul care era deja om în toată firea. Vreau o casă pentru a mă adăposti, vreau o soţie şi copii. Prin urmare am nevoie de o casă. Îmi poţi da o casă?
-Nu am aşa ceva, răspunse copacul. Casa mea este pădurea, dar tu dacă vrei îmi poţi tăia crengile şi din ele îţi poţi construi o casă, iar atunci vei fi fericit!
Copilul tăie jos toate crengile copacului şi din ele îşi construi o casă, iar copacul era fericit!

„Am nevoie de o barcă, să fug departe”

Pentru mult timp copilul nu mai venii la copac. Dar când copilul venii din nou la el, copacul era aşa de bucuros încât cu greu reuşii să scoată câteva cuvinte.
-Apropie-te copilaşul meu! Vino să te joci.
-Sunt prea bătrân şi prea trist ca să mă pot juca, spuse copilul. Vreau o barcă, să pot fugi departe. Îmi poţi da o barcă?
-Taie-mi trunchiul! Din el îţi vei putea construi o barcă şi să pleci departe, iar astfel vei fi fericit!
Atunci copilul tăie trunchiul şi îşi făcu din el o barcă, iar copacul era fericit....dar nu de tot.
Cu mult, mult timp după aceea, copilul se întoarse la copac.
-Îmi pare rău, copilaşul meu, dar nu mai am nimic să îţi dau....Nu mai am fructe.
-Dinţii mei sunt mult prea şubrezi ca să pot mânca fructe, răspunse copilul.
-Nu mai am crengi ca să te poţi legăna.
-Sunt mult prea bătrân ca să mă mai leagăn.
-NU mai am nici trunchi ca să te poţi căţăra.
-Sunt mult prea obosit ca să mă mai caţăr.
-Sunt dezolat, suspină copacul. Aş vrea atât de mult să îţi dăruiesc ceva, dar nu mai am nimic. Din mine a mai rămas doar un butuc bătrân.
-În aceste momente nu am nevoie de prea multe, ci doar de un loc liniştit unde să mă pot aşeza şi odihni. Sunt un om foarte obosit!
-Atunci, spuse copacul bucuros, un butuc bătrân cred că este exact ceea ce tu ai nevoie pentru a te putea aşeza şi odihni. Aprope-te copilaşul meu! Aşează-te! Aşează-te şi odihneşte-te!
Copilul făcu întocmai, iar copacul era foarte fericit!

Rezultatul muncii

Astăzi m-am întâlnit la Roma cu regizolrul Jan Peter, cu care am colaborat la filmările filmului documentar despre care am mai vorbit. Mi-a dat un DVD cu partea a doua a filmului. Din păcate, părţile unde am jucat şi eu nu sunt incluse în partea a doua, ci în a treia, care are alt producător şi, prin urmare, o voi putea primi doar după ce va fi difuzată la televizor.

Chiar şi în aceste condiţii, a fost un moment foarte emoţionant să văd acest film, rezultatul finit al unei munci ce a durat aproape doi ani. În spatele imaginilor nu se vede tot stresul, toata tensiunea, tot sufletul pus în ele de o întreagă echipă, de la regizor până la ultimul suntetist şi la contribuţia mea, probabil cea mai neimportantă decât toate. Nopţi nedormite, frig, de multe ori debusolare! Şi doar acuma mi-am dat seama că în spatele oricărui film, există aceste sacrificii care dau viaţă filmului şi care, în definitiv îl fac să placă.

Newman

Consider că după postările mai mult poetice, care se află în totală asonanţă cu primăvara ce a pus stăpânire pe lume, şi deci inclusiv pe modul meu de a vedea şi simţi lucrurile, a venit vremea pentru o postare de o consistenţă intelectuală mai evidentă.

Consider că una dintre problemele de bază cu care se confruntă orice formă de religiozitate în aceste vremuri post-moderne izvorăsc dintr-o viziune distorsionată asupra raportului credinţă-raţiune. De aceea, responsabilitatea de bază a oricărei religii veritabile este aceea de a aduce lumină în ceea ce priveşte acest aspect şi de a-l explica într-un mod prin care lumea să-l poată percepe ca atare.

UN posibil punct de plecare poate fi cel propus acum mai bine de un secol de către John Henry Newman. (În mod intenţionat nu voi da nici un amănunt asupra biografiei acestui teolog pentru a încuraja micile cercetări personale a fiecărui cititor). Acesta, în cartea sa The Grammar of Assense stabileşte două feluri total diferite, dar la fel de importante, prin care fiinţele umane îşi pot da asentimentul referitor la ceva. În primul rând, ar fi acel asentiment (sau consimţământ, cum preferaţi) raţional, ca rezultat al unui calcul matematic, a unei observţii ştiinţifice sau a unul silogism impecabil. ALături de acesta, mai există asentimentul real, iar prin real, Newman se referă la afectiv. Dacă ne gândim bine, majoritatea asentimentelor pe care le dăm în viaţa noastră sunt cele afective.

Unul dintre acestea ar putea fi credinţa. Acesteia se poate da doar acest asemtiment afectiv....cel raţional ar fi doar o autoilizionare. ATENŢIE: Aceasta nu presupune minimalizarea raţiunii în ceea ce priveşte actul de credinţă! Diferenţa e că raţiunea are doar un rol premergător. Raţiunea pregâteşte terenul pentru sămânţa credinţei pe care fiecare om trebuie să o sădească în acel teren prin intermediul asentimentului afectiv.

MI-ar plăcea să văd părerile voastre referitoare la această posibilă cheie de a rezolva într-un mod accesibil lumii moderne acest raport dintre credinţă şi raţiune.

Solilocvii II

Soarele începe să-şi recapete vigoarea estivală! Ultravioletele cresc şi hainele de pe trupurile oamenilor se împuţinează. În lumea feminină revine în forţă aceeaşi modă: cât mai multă piele la vedere!! Este şi acesta un mod de a atrage atenţa atunci când nu mai ai alte atuuri!

Vantul nu mai deranjează prin răceala sa, ci este chiar binevenit. Aduce cu el mirolul mării, iar acesta îmi gâdilă jucăuş nările încă pline de mirosul zăpezii ce se poate vedea pe crestele din depărtare. Aici e cald....acolo e încă zăpadă. Ciudat! Cu cat urci mai sus şi te apropi de soare, cu atât este mai frig! De ce oare?

O amorţeală generală a pus stăpânire peste oraş, amorţeală sabotată doar de gălăgia turiştilor care cred că oraşul e numai al lor. Mă întreb unde a rămas bunul simt? Undeva departe! Departe de educaţia oamenilor de azi care se cred mai civilizaţi ca oricând.

Cumpăna dintre trecut şi prezent

Dincolo de visul trecutului
Tânjesc plinătatea prezentului
Şi fericirea clipelor ce-au fost,
Aş vrea să dea prezentului un rost!

Rostul acesta e greu de văzut,
Prezentul trăieşte la timpul trecut,
Aştept să devină trecutul prezent,
Prezentul fără ea să fie absent!

Absenţa icoanei chipului ei
Nu poate umple al vieţii temei.
NU vreau să-accept un prezent fără ea,
Visez la trecutul din inima mea!

Clipele ce-au fost le import în prezent
Şi le retrăiesc timid şi atent
Până când un nou prezent ia fiinţă,
Plin doar de iubire şi dorinţă.

Solilocvii I

De ceva vreme (totuşi nu foarte multă) lucrez la o carte. NU vreau să spun prea multe despre aceasta, căci dacă aş face-o, aş rămâne fără cititori (asta în cazul că va fi publicată vreodată). Oricum va fi un roman de dragoste în parte, dar totuşi nu vreau să fie o abordare telenuvelistică a unui lucru atât de frumos, dar atât de complex: dragostea. Am trimis unor cunoscuţi ceea ce am scris până acuma spre a primi un feedback constructiv. Cred că critica preponderentă a fost că aş scrie prea greu, prea filosofic, încerc să spun totul de la început (deşi aici nu pot să nu notez că în ceea ce au citit aceşti cunoscuţi nu prezint nici măcar 0,00001 % din ceea ce vreau să zic de fapt) şi totul devine greoi. Nu neg aceasta! Dar îmi dau seama totodată că nu vreau să scriu siropării lipsite de consistenţă. Dacă aş vrea să spun lucruri banale, la îndemâna tuturor, nu m-aş fi apucat de scris. Dacă eu vreau să transmit ceva, vreau să transmit profunzime, desigur în măsura în care sunt eu capabil de ea. NU pot scrie mai profund decât sunt! Dar în măsura în care sunt, aş vrea ca ceea ce scriu să fie un îndemn la profunzime adresat tuturor. În cele din urmă cred că profunzimea este o chestiune de voinţă din partea cititorului.

De fapt, defectul pe care eu îl găsesc la literatura rusă este exact această cădere spre simplu, banal, prozaic. De regulă într-un roman rus, chiar şi în cele mai cunoscute, la fiecare pagina de lucruri profunde se adauga altele 100 de episoade telenuvelistice de bon ton probabil. Din punctul meu de vedere şi din ceea ce am citit până acuma cred că există o singură excepţie care întăreşte regula de care vorbeam: Pasternak - Doctor Jivago. Acolo nici o pagină nu mi se pare în plus, pusă doar să dea bine şi să facă mai accesibil romanul. Desigur acestea sunt părerile mele, si le dau spre deconstructia critica a acelora care le citesc si se incumetă să mai dea câte un "comment" (şi din păcate sunt foarte puţini).


P.S. 1 De azi voi scrie zilnic pe blog. Probabil voi scrie seara, spre noapte si puteti citi în fiecare dimineaţă.

P.S.2 Încurajez pe toţi cititorii să folosească de "commenturi" pentru a face adnotari la ceea ce scriu. Commenturile sunt de un mare folos pentru mine si pentru ceilalti cititori. Desigur, cei care se incumetă să lase commenturi sunt rugaţi să nu se ascundă sub protecţia iluzorie a anonimatului.

Fragment

Se lăsase deja un frig năprasnic, de se auzeau şi stâncile trosnind, în timp ce vântul şuiera prin zări, ducând mirosul zăpezii în depărtări albăstrite de negura speranţei şi încinse de fierbinţeala soarelui.

Franturi

Soarele se dosise deja în spatele unui munte pleşuv îngreunat de zăpada ce căzuse abundent în ultima noapte, ştergând numeroasele urme de schiuri ce se întretăiau halucinant la fiecare metru şi, o dată cu ele, şi urmele de schiuri rămase întipărite adânc în inima lui care învăţa să bată într-un piept mult prea tânăr, la fel cum o pasăre învaţă să zboare la vârstă fragedă. De fapt, urmele nu erau şterse ci doar acoperite de zăpada virgină ce se aşeza dansând, poleită cu lumina stelelor pe care fulgii de nea o poartă în sine, bine ascunsă în spatele unei aparenţe fragede.
Mirosul zăpezii este cu totul diferit atunci când soarele se ascunde în spatele unui munte. Este un miros specific, îmbătător, atrăgător, dulce şi sărat în acelaşi timp, subtil dar omniprezent, ca şi cum omătului nu i-ar mai fii fircă de razele călduţe ce l-ar putea topi. Sunetul schiurilor în această zăpadă de un miros specific este mult mai puternic, dar blând şi prietenos.