Totul a inceput cu un zambet

Stiu ca e plictisitor dar va rog sa cititi tot :)

Acum un an şi jumătate, un zâmbet inocent şi nişte ochi jucăuşi m-au determinat să construiesc o casă. Vroiam să fie o casă frumoasă, nici prea mare, dar nici prea mică, o casă a mea, o casă care să mă facă fericit, o casă care pentru mine ar fi urmat să devină centrul pământului, un centru plin de căldură, de iubire, de dăruire necondiţionată, de siguranţă; un vis pe cale de a deveni realitate.
Cu mult entuziasm, iubire şi dăruire am început să construiesc încetul cu încetul, punând cărămidă peste cărămidă, speranţă peste speranţă, vis peste vis. Construiam cu mâinile mele şi deveneam din ce în ce mai fericit. Zâmbetul ce m-a determinat să încep această construcţie sufeltească nu a încetat să îmi aducă aminte mereu motivul pentru care construiesc. Deseori mă simţeam istovit, dar nu m-am lăsat; deseori am simţit că lupt cu morile de vânt dar nu am contenit această luptă. Toţi îmi ziceau cu o siguranţp debordantă că nu ştiu să construiesc, că această construcţie nu are sorţi de izbândă, dar eu nu am ascultat acesto voci şi nu regret deloc, deşi probabil aveau dreptate, atâta timp cât aceasta era prima mea casă pe care o construiam. Mâinile mi se impleticeau, greşeam măsurile, scăpam cărămizi pe jos. Şi nici măcar această stângăcie a mea nu mă făcea să mă las, pentru că mă simţeam atras de această casă, o vedeam ca pe o capodoperă a vieţii mele, pe care vroiam să o pun pe altarul acelui zâmbet.
Cu toate greutăţile, casa mea a început să ia proporţii, începea să aibe o formă bine definită, părea din ce în ce mai frumoasă, că doar era casa mea. Şi împotriva predicţilor tuturor, casa stătea în picioare şi părea că stă bine de tot astfel încât nici cel mai crunt cutremur nu ar fi dărâmat-o. Curând era aproape gata şi mă simţeam împlinit!
Dar în noaptea sufletelor omeneşti la un moment dat, toată casa a început să tremure, de parcă dansa sub lumina lunii, un dans infernal; un vârtej format din timp, amintiri, sentimente lupte şi vise se forma înfricoşător în mine, iar eu am căzut pradă unei anxietăţi teribile: CASA MEA!!!! SĂ NU CADĂ CASA MEA! Cum putea să cadă când am construit la ea cu atâta iubire, perseverenţă, răbdare, înţelegere, fidelitate, sinceritate, seriozitate?????? Şi totuşi într-o clipă lipsită de timp şi spaţiu........casa....s-a......prăbuşit!
Acum vârtejul a trecut, cerul e din nou senin deasupra mea şi înorat în sufletul meu, iar eu stau căţărat pe molozul casei mele cu capul în mâini. Izvorul lacrimilor mele a secat demult iar în jurul meu este numai dezolare. Stau şi privesc ruinele! Acum puţină vreme erau o casă frumoasă, călduroasă, zămbitoare şi ospitalieră. Acum este doar moloz lipsit de viaţă şi culoare. Următorul pas ar fi să debarasez terenul de molozul amintirilor unei case fermecate, o muncă de o mie de ori mai grea decât contruirea în sine. Şi totuşi nu îmi pot explica cum s-a întâmplat, când TOTUL A ÎNCEPUT DE LA UN ZÂMBET!