Tăcerea asurzitoare a Blajului

Un alt aspect, dureros i-aş spune, al evenimentului petrecut la Timişoara este tăcerea asurzitoare a Blajului! În astfel de momente, când totul a degenerat oarecum, Blajul nu poate să tacă! Să privim sistematic acest aspect.
1. Gestul ÎPS Corneanu, deşi se încadrează într-o normalitate a panoramei confesionale din Timişoara, nu trebuia mediatizat de către noi catolicii, conferindu-i aburul apetisant al unei victorii de răsunet asupra BOR. De aceea, iniţiativa pr. Cristian Terheş de a da acel comunicat a fost puţin pripită, căci pe acela s-a bazat întreaga analiză, adesea neinspirată şi ignorantă, a presei româneşti si nu numai.

2. În momentul încare totul a căpătat o astfel de turnură, şi media românească a început să vuiască la conştientizarea acestui eveniment, a intrat în joc prestigiul, reputaţia, verticalitatea întregii BRU, drept pentru care aceasta avea obligaţia morală de a INFORMA cunsumatorii de informatii. Pornind de la ideea că acest eveniment intră doar în competenţa Episcopiei de Lugoj, şi BOR putea să gândească analogic, plasând acest eveniment în sfera Mitropoliei Banatului. Aceasta este o veritabilă "spălare a mâinilor" care nu face bine nimănui.

Poporul românesc s-a uitat mereu spre Blaj ca spre un izvor de lumină, un loc de unde veneau vorbele dătătoare de speranţă a idealurilor româneşti, un loc de unde se auzea mereu o voce blândă dar fermă. Iată, în zilele acestea, cânt probabil toţi greco-catolicii se uitau cu această aşteptare spre Blaj, de acolo nu s-a auzit decât această tăcere asurzitoare.

Dece împărtăşirea ÎPS Corneanu nu este o apostazie?

După cum se poate vedea prin ziare, aripa fundamentalistă a ortocşilor nu a ezitat să ia poziţie faţă de gestul Mitropolitului Corneanu, considerându-l desăvârşirea unei apostazii.

Iată propune câteva motive care demontează această teză, demonstrându-i îngustimea viziunilor şi lipsa de înţelegere a spiritului canoanelor, la care aceştia fac mai mereu aluzie.

Puşi în faţa acestui fapt, fundamentaliştii ortodocşi scot imediat arsenalul lor arma canonului 45 al Pidalionului, practic "codul canonic" dupa care se ghidează bisericile ortodoxe. Acesta spune că cei care se împărtăşesc cu ereticii (a se, contextual, catolicii) trebuie anatemizaţi. Toate bune şi frumoase, doar că BOR nu mai consieră BC o biserică eretică, ci o biserică soră care încă nu este în deplină comuniune cu BOR. Prin urmare există o nuanţă foarte importantă între "eretic" şi "biserică soră care nu este în deplină comuniune". A fi eretic inseamnă a fi detaşat în întregime de comuniunea cu cealaltă biserică. Prin urmare, BO si BC isi recunosc între ele succesiunea apostolică şi validitatea Sfintelor Taine, iar astfel, un ortodox care se împărtăşeşte la catolici nu mai poate fi anatemizat conform canonului 45 al Pidalionului. Prin urmare, nici gestul IPS Corneanu nu este o apostazie.

Un alt aspect extrem de important care nu a fost surprins niciunde in presă (de acest eveniment sau ocupat in generl jurnalistii copy-paste, a caror metoda de lucru o descrie insasi sintagma prin care i-am descris) este că Mitropolitul COrneanu nu a "concelebrat" cu catolicii, ci a asistat la Sfânta Liturghie ca un credincios normal şi s-a împărtăşit la momentul cuvenit, căci era sfânta zi de duminică. Dacă ar fi concelebrat, atunci totul ar fi căpătat o nuanţă mult mai problematică. Concelebrarea implică, din punct de vedere teologic, o acceptare totală a dogmelor celeilalte confesiuni, în timp ce simplă împărtăşanie nu este altceva decât un simplu gest de iubire şi de comuniune fraternă.

Va urma!

Gestul IPS Corneanu

Începutul de săptămână a fost foarte tumultuos din punct de vedere al peisajului confesional din Romania. Mitropolitul Banatului, IPS Nicolae Corneanu, participând la slujba de sfinţire a bisericii greco-catolice "Sfânta Maria Regina Păcii", a cerut permisiunea PS. Alexandru Mesian de a se împărtăşi. Atât episcopul greco-catolic, cât şi Nunţiul Apostolic au aprobat această cerere astfel încât, ÎPS Corneanu s-a împărtăşit alături de ceilalţi episcopi catolici.

Gestul său, cu siguranţă va fi un punct de referinţă pentru dinamica problemelor confesionale din România. Pe de o parte, ar putea fi un punct de răscurce, care să încadreze relaţile dintre BOR şi BGC pe un făgaş bun, dar pe de altă parte, probabil acest gest va duce spre o ură vehementă faţă de BGC a laturii fundamentaliste (deloc neglijabile) din BOR.

Eu consider acest gest drept fiind unul profetic, izvorât dintr-o iubire care trece dincolo de barierele mândriei confesionale şi reuşeşte să pună în practică un ecumensim mult relativizat si politicizat la nivelul dialogului instituţionalizat dintre BC şi BO.

Pe de altă parte, probabil celor mai mulţi oameni, acest gest li se pare unul exotic aş spune, inimaginabil şi de necrezut. Şi totuşi, eu cred că pentru caracteristicile confesionale ale Banatului, acest gest a fost unul extrem de firesc, previzibil, ce nu iese cu mult din graniţele unui "normal" care în Banat are alta morfologie.

BOR a luat poziţie faţă de acest "incident" printr-un comunicat ce poate fi gasit pe site+ul http://www.patriarh ia.ro/Site/ Stiri/2008/ 127.html . Deocamdata atat. Revin cu noutati!

Notă explicativă

Observ cu oarecare perplexitate ca anumite afirmatii din articolul meu "Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine" au fost înţelese într-un mod eronat de terţe persoane. Mai cu seamă, a fost înţeles total pe dos conceptul de "purificare a memoriei" care nu este o creaţie a subsemnatului ci unul amplu explicat şi pus în practică de către Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru a evita echivocurile, iată o notă explicativă de care trebuie să ţină cont cititorii care doresc să înţeleagă în întregime ceea ce am vrut eu să transmit.

Notă: Conceptul de „purificare a memoriei” a fost adus in discuţie şi pus în practică de Papa Ioan Paul al II-lea. Acesta nu presupune „ştergerea cu buretele” a trecutului, cu toate rănile pe care acesta le implică, ci reevaluarea sa la lumina iubirii lui Dumnezeu şi al planului său mântuitor, trecând dincolo de revolta imediată faţă de nedreptăţile comise. Consecinţa morală a acestei „purificări a memoriei” este virtutea iertării, din care izvorăşte capacitatea de a crea ceva constructiv pe fundamentul unui trecut ce este utilizat adesea în mod deconstructiv.

Solilocvii IV: Experienţa potopului

Povestea potopului din Cartea Facerii (Geneză) cred că este binecunoscută tuturor, devenind mai cu seamă un loc comun al spiritului uman, decât o realitate asumată în mod conştient de minţile noastre însetate de "idei clare şi distincte". Dincolo de norii negrii ce s-au adunat asupra lumii, dincolo de stropii perseverenţi de ploaie, dincolo de apa ce a curăţat pământul, potopul este o stare spirituală!!

Norii cei negrii sunt oglinda conştiinţei înegrite de fumul păcatului ce a ars asemănarea lui Dumnezeu în oameni; stropii de ploaie sunt diamantele ce incearca sa stearga negreala din noi; întinderea nemărginită de apă este dezolarea unui suflet ce nu se regăseşte în trăirea celui ce îl posedă.

Potopul nu este o realitate protoistorică asupra căreia ne putem da cu părerea, ci este o realitate cotidiană pe care cu toţii o trăim zi de zi, adesea fără se ne dăm seama. Şi mă întreb, de apele câtor potopuri avem nevoie până să ne dăm seama că putem construi o barcă?

În cheia interpretării mele vă las pe voi să descoperiţi ce este barca! Succes!

Biserica Greco-Catolica si Europa de maine

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărată asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.
Pornind de la această premiză, aş dori să creionez succint o eventuală posibilitate de transcendere a acestei dureri, având convingerea că Dumnezeu a chemat BGC să-şi aducă aportul său la construirea unei Europe unite, chiar dacă acest proiect se revelă a fi actualmente în impas, semănând mai mult cu o utopie platonică, maturizată la şcolile renascentiste şi definitivată în atelierele modernităţii, decât cu un proiect viabil. În spatele acestor convingeri nu se află o dorinţă megalomanică de afirmare a propriei identităţi, ci conştientizarea faptului că Biserica este chemată să-şi pună amprenta asupra societăţii în care vieţuieşte, or, BGC peregrinează la marginea unei societăţi europene ce tinde, ce e drept timid, spre idealul unei uniri în cuget, căci unirea politico-teritorială s-a realizat într-o oarecare măsură. Posibilul itinerariu pentru realizarea acestei chemări este unul circular, ce proneşte de la stadiul actual al societăţii europene, se îndreaptă spre noul impuls pe care ţările nou integrate îl pot da acesteia şi se întoarce apoi spre miezul Europei.

Europa şi creştinismul

Proiectul Constituţiei Europene a generat un val întreg de discuţii, datorită faptului că acest proiect legislativ refuza să menţioneze pe cale explicită rolul pe care creştinismul l-a jucat în dezvoltarea Europei. Bisericile creştine din Europa au contestat vehement proiectul constituţional european, în timp ce anumiţi guvernanţi ai ţărilor europene s-au înrădăcinat pe baricada opusă, promovând cu o vehemenţă, adesea intolerantă, politica „statului laic”. Orice luare de poziţie a bisericilor era contestată de aceştia, fiind considerată o formă de ingerenţă a Bisericii in sfera politicului şi, prin urmare, un lucru de neconceput.
Totuşi, blocarea ultradefensivă pe poziţiile „statului laic” se dovedeşte a fi nefondată şi inutilă pentru societatea europeană de astăzi. Dincolo de o oarecare unitate teritorială, politică şi economică ce a fost realizată destul de forţat, lipseşte ceea ce eu aş numi „unirea în cuget” a europenilor, fără de care unitatea materială deja realizată nu poate fi mai mult decât un sistem bolnav în prag de colaps.
Toate acestea ne arată, cu o claritate indubitabilă, că Europa are nevoie de un suflet, adică, după cum remarca şi Teodor Baconsky, de un sistem de valori comune, de o tradiţie vie, de un punct comun spre care să conveargă toate liniile de forţă ale spiritului uman. Or, religia este singura capabilă să confere proiectului european sufletul de care are nevoie. Acest „suflet”, veritabil principiu de viaţă şi metaforă structurantă a metafizicii tradiţionale, nu se va putea hrăni din seva instabilă a propunerilor legislative, nici din atitudinea politically correct a discuţilor politice, ci doar din setea de absolut care poate fi reperată, într-un mod mai mult sau mai puţin camuflat, în toate sufletele omeneşti. „Sufletul” Europei presupune capacitatea europenilor de a opera cu simboluri comune, creaţia de bunuri intangibile general acceptate sau, mai pe scurt: „contactul cu o transcendenţă care închide istoria, descizând simultan perspectiva eshatologică a unui <> integrator”. (Teodor Baconsky în Pentru un creştinism al noii Europe, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15).
Într-un context în care europenii operează încă cu distincţii halucinante, întinzând adevărate prăpăstii culturale între diferitele naţiuni europene, singura şansă pentru recuperarea acestui „suflet” va fi anamneza trecutului, descoperind că Europa modernă s-a născut sub amprentele creştinismului.
Desigur, la prima vedere acesta ar părea un itinerariu anevoios şi irealizabil iar, din păcate, noi creştinii avem darul de a ne lăsa foarte repede păgubaşi. De regulă, avem tendinţa de a absolutiza viziunea conform căreia suntem victimile unei Europe moderne secularizate din ghearele căreia cu greu putem scăpa. Puţini sunt însă aceea care îşi dau seama că nu doar creştinismul se află în această postură ingrată ci şi sistemul politic însăşi. De regulă putem porni de la premiza că modernitatea a însemnat demitizarea valorilor tradiţionale, dar, în acest context, ultramodernitatea presupune demitizarea modernităţii însăşi, după cum remarcă şi Radu Carp. Pentru a susţine aceast postulat, ajunge să ne gândim doar la criza de credibilitate prin care trec instituţiile guvernamentale şi legislative din toate ţările Europei.
Prin urmare, Europa, considerată de această dată drept totalitatea cetăţenilor europeni, nu se pune doar împotriva Bisericii, ci şi împotriva unui sistem politic măcinat de scandaluri, de corupţie şi de nepăsare. În acest context, creştinismul trebuie doar să aibe diligenţa necesară pentru a îmbrăca mesajul său într-un limbaj accesibil Europei de astăzi, dar mai ales Europei de mâine.

Contribuţia României la panorama religioasă a Europei

Acest punct al itinerariului nostru are drept obiect contribuţia evidentă pe care România o aduce panoramei religioase a Europei. Din acest punct de vedere, aderarea României la Uniunea Europeană cred că este un moment de răscurce pentru reevaluarea şi reelaborarea proiectului european.
Până la aderarea României, confesiunile creştine prezente în mod hotărâtor pe eşafodajul european erau catolicismul şi protestantismul. O dată cu aderarea României şi a Bulgariei la UE, confesiunea ortodoxă a devenit o voce deloc neglijabilă pe scena europeană. Astfel, din punct de vedere al „însufleţirii” Europei, discursul religios a trebuit schimbat da capo a fine, întrucât prin aderarea acestor două ţări la organismul europen, plămânul oriental al Europei a fost repus din nou în deplină funcţiune, iar Europa trebuie să înveţe din nou să respire prin utilizarea armonică a amânduror plămâni.
La o primă vedere, am fi tentaţi să credem că acest fenomen pune în pericol cuceririle făcute până acum pe drumul înspre „însufleţirea” Europei, însă, consider că, în aceeaşi măsură, reactivarea plămânului oriental al Europei, înseamnă un salt înainte pentru acest proces, întrucât lumea orientală degajează actualmente o fascinaţie ce atrage sufeltele occidentale spre contemplaţie şi spre deschiderea orizontului lor cultural. Spiritualitatea orientală este un ferment nou, exotic aş spune, ce trebuie folosit cu chibzuinţă în vederea construirii unui edificiu axiologic comun tuturor europenilor.

BGC şi Europa

Desigur, reactivarea plămânului oriental al Europei nu se petrece de la sine şi fără complicaţiile post-operatorii aferente. Reuşita oricărui transplant medical nu stă atâta în transplantarea unui organ dintr-un organism în altul, ci în lupta post-operatorie de acceptare a noului organ de către organismul în cauză.
În această luptă de acceptare a plămânului oriental de către organismul european, BGC poate avea un rol cheie, fiind o sinteză, aş zice reuşită, între spiritul apusean şi cel răsăritean. Prin urmare, acesta ar fi momentul propice pe care BGC ar trebui să-l fructifice la maxim pentru a-şi descoperi adevărata chemare, dincolo de durerile istorice.
Pentru „însufleţirea” Europei, impasul dialogului catolic-ortodox nu poate avea urmări îmbucurătoare. Dincolo de revolta ortodoxă faţă existenţa „uniaţilor” şi de ezitările romano-catolice faţă de aceştia (vezi Conferinţa de la Balamand), BGC este o realitate călită sub lumina a 300 de ani de istorie şi, prin urmare, trebuie percepută ca atare. Datoria BGC este însă aceea de a arăta tuturor că din experienţa sa avem cu toţii de câştigat şi de a se propune ca un punct de plecare (şi nu o linie de sosire!!!!) în vederea stabilirii unei ecleziologii ce ar putea împăca bisericile.
După cum remarca şi teologul ortodox Ioan I Ică Jr., problema fundamentală ce distinge ecleziologia ortodoxă de cea catolică este modul de înţelegere a raportului universal-local. Acum 300 de ani, acest raport a fost rezolvat prin intermediul apariţiei BGC. Desigur, condiţiile istorice de astăzi sunt cu totul diferite faţă de contextul istoric de atunci. Consecinţa logică a acestei observaţii este aceea că rezolvarea de atunci nu poate fi valabilă în zilele noastre, întrucât, însăşi Biserica Catolică şi-a schimbat viziunea sa ecleziologică. Totuşi, existenţa BGC poate constitui premiza pentru elaborarea unui nou mod de exercitare a primatului papal şi al „conducerii conciliare”, propunând un model viabil de integrare a „localului” în „universal” şi al „universalului” în „local”.

Din tabloul creionat timid prin intermediul acestor rânduri reiese importanţa rolului mediator pe care BGC şi-l poate asuma, însă doar ieşind de sub norul umbros al disputelor patrimoniale care ancorează spiritul într-o viaţă medicoră, lipsită de conştiinţa unei chemări ce transcende trecutul, prezentul, viitorul, orgoliul şi sensibilităţile. BGC poate porni pe acest drum anevoios, dar specific doar pentru ea, începând de la, deja menţionata, „purificare a memoriei”, concept nu doar teoretizat, ci şi pus în practică, de Papa Ioan Paul al II-lea. Căci trecutul per se este lipsit de orice valoare dacă nu este trăit în prezent şi proiectat în viitor spre edificarea spiritului uman însetat de absolut şi flămând de sacralitate.

Solilocvii III

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărata asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.

Adaptarea unei parabole

Familia cobora de la Ierusalim la Ierihon pe străzile întortocheate ale istoriei când se întâlnii cu modernitatea. Aceasta se năpustii asupra familiei: îi fură credinţa pe care, mai mult sau mai puţin o păstrase până în acel moment; apoi îi luă fidelitatea şi unitatea, serenitatea discuţilor familiare, solidaritatea şi ospitalitatea.
Pe acel drum trecu un sociolog. Văzând familia rănită zăcând pe marginea străzii, acesta spuse:
-E moartă! şi îşi continuă drumul.
De asemenea, pe acel drum trecu un psiholog şi spuse:
-Era o structură opresivă. Mai bine că s-a terminat cu ea.
Apoi, o întâlnii în cale un preot care începu să strige la ea:
-De ce nu ai rezistat? Poate că erai de acord cu cei ce te-au atacat!
În cele din urmă, pe acel drum trecu înuşi Domnul care o privii cu compasiune aplecându-se asupra ei şi o spălându-o cu uleiul duioşiei şi cu vinul iubirii sale. O luă în spate şi o duse la Biserică, încredinţândui-o acesteia zicând:
-Am plătit deja pentru ea tot ceea ce era de plătit. Am răscumpărat-o prin sângele meu. Nu o mai lăsa pe stradă în ghearele timpului. Revigorează-o cu Cuvântul meu şi cu pâiniea mea. La plinirea timpurilor îţi voi cere socoteală despre ea.