Consideratii

Parcurgând rândurile indicate de profesorul care conduce seminarul despre teologia lui Joseph Ratzinger, cred că am descoperit un lucru destul de interesant. De fapt, nu este o descoperire ca atare, ci mai mult de o “intuitţie filosofico-ştiinţifică” ce trebuie aprofundată, studiată şi, doar apoi, trasă o concluzie.
În cartea sa Introduzione al Cristianesimo, Ratzinger vorbeşte la un moment dat despre numele atribuite lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Desigur, accentul cade pe discutarea pasajului din Cartea Exodului unde, la cererea lui Moise, Dumnezeu îşi revelă numele: “Eu sunt cel ce sunt!” Totuşi, acutalul Papă se oprea atunci şi asupra numelui El pe care poporul ales îl folosea pentru denumirea lui Dumnezeu, la început sub această formă, ulterior sub forma de Elohim, construcţie gramaticală ce indică o pluralitate în unitate, fiind una dintre prefigurările Sfintei Treimi din Vechiul Testament.
Să revenim însă la numele El. Exact acelaşi nume îl putem întâlni şi în mitologia canaaneeană. În această mitologie, destul de necunoscută până la descoperirile de la Ras Shamra şi oricum destul de lacunară, El este zeul suprem primordial. O dată cu apariţia tânărului zeu Baal (poate de inspiraţie egipteană??), între aceştia se instaurează o relaţie de concurenţă, care culminează, cu lupta mitologică dintre aceştia. Baal iese învingător, iar El este exilat la “marginile lumii” pentru totdeauna. Totuşi, El, nu poate renunţa atât de uşor la suveranitatea sa, astfel încât se aliază cu un alt zeu tânăr, pe nume Yam căruia îi promite ereditatea suveranităţii dacă intră în luptă cu Baal. Yam, desigur tentat de această perspectivă, porneşte lupta împoriva lui Baal ajutat fiind de două buzdugane magice, dar este, la rândul său, înfrânt de puternicul Baal, care astfel îşi consolidează suveranitatea sa, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi zei din Orientul apropiat.
Desigur, în mod logic ne punem următoarea întrebare: de ce El este un nume utilizat atât de evrei cât şi de canaaneeni? Acesta este de fapt câmpul ce trebuie săpat în adâncime pentru a găsi un răspuns cât mai exact şi aceasta este şi intuiţia de care vorbeam. Ca un punct de plecare, aş tinde să cred că acest nume este o ereditate semitică comună ambelor popoare. Desigur, cu timpul El a devenit pentru evrei un Dumnezeu personal, unic şi atotputernic. Pentru a-şi arăta supremaţia asupra evreilor, canaanenii au plăsmuit această luptă dintre El şi Baal, terminată desigur cu înfrângerea lui El, iar acest lucru ar arăta, din punct de vedere canaanean, supremaţia lui Baal asupra Dumnezeului evreilor.

Focul de pe cer

Eram pe drumul de întoarcere spre locaşul meu după o zi obositoare. Stăteam bine dosit pe scaunul tare al autobuzului, cu mâinile îngheţate şi cu pleoapele tot mai grele pe măsură ce înaintam agale, legănat de gropile din asfalt şi suspensia stricată a autobuzului. Afară, ploaia purificase aerul incadescent şi greu respirabil al Romei, deja de vreo 2 zile, iar acum contenise de puţină vreme, făcând loc pe scena lumii şi unor firave raze a unui soare obosit ce se îndreaptă grăbit spre apus. În jurul meu...o atmosferă numai bună de dormit, de aceea nu am putut să nu cad pradă unor aţipeli fugare.
La un moment dat, am ridicat capul să mai arunc o privire plictisită prin geamul murdar, deşi încă ud de la ploaie, şi într-o clipă m-am trezit puţin speriat când am văzut că cerul Romei luase foc. Norii care mai rămăseseră, au fost aprinşi de roşeaţa razelor de soare, devenind nişte flăcări imense ce ardeau fără a se mistui şi fără a se mişca. Parcă era un foc uriaş filmat cu încetinitorul pentru a putea concede fiecărei flăcărui un moment de glorie. Era un foc care speram că arde în tăcere răutăţile omenşti, un foc care purifică lumea de ură, un foc care se aprinde în inimile tuturor pentru a le face mai blânde.
M-am uitat în jurul meu, dar nimeni în afară de mine nu avea ochii să vadă ceea ce eu vedeam. În dreapta mea, o doamnă mai în vârstă cu faţa ridată şi foarte plictisită! Dorind să împărtăşesc celorlalţi minunea care m-a trezit din letargie, îi atrag atenţia cu bunătate: „Doamnă, uitaţi ce frumos arde cerul!” După ce a scrutat cu colţul ochiului stâng focul de pe cer mi-a zis: „Nu mi se pare nimic deosebit!” şi a căzut mai departe în plictiseala ei, desigur mult mai specială.
Câteva staţii mai departe, s-a urcat o doamnă asiatică şi, în învălmăşeala din autobuz, şi-a găsit un loc, tot lângă o doamnă italiancă ce îşi savura plictiseala. „Pleacă de lângă mine, străino. Voi aţi venit să ne furaţi ţara.......” şi discursul a continuat cu multe alte invective. M-am uitat din nou afară, dar focul pierise!

Plouă

Plouă necontenit! Plouă atât de mult, încât s-au udat şi aripile îngerilor, devenind prea grele pentru a-i purta pe aceştia deasupra norilor, iar astfel îngerii se îndreaptă plutind spre pământ. Chiar şi atunci când ţi-ai luat zborul, poţi plonja în vârtejuri întortocheate spre locuri nedesluşite, dincolo de negura realităţii. Totuşi, îngerii mai jos de pământ nu pot cădea! EA este un înger ajuns, ca prin minune, pe pământ, cu aripile îmbibate până la refuz în lichidul transparent al proprilor lacrimi şi mi-a promis că, atunci când aripile i se vor usca, mă va lua cu EA dincolo de nori, îmi va da şi mie aripi, iar astfel vom putea zbura îmbrăţişaţi şi cu ochii închişi spre misterul unei iubiri adevărate. Datoria mea este să evit prelingerea altor lacrimi din ochii ei jucăuşi, lacrimi ce i-ar îngreuna şi mai mult aripile! Îmi dau silinţa şi aştept......momentul înălţării noastre definitive spre văzduhul azuriu al iubirii.....aştept să trecem împreună de la contemplarea iubirii la deplina trăire a acesteia, contopindu-e într-o unică flacără ce va arde pururi pe altarul istoriei noastre comune.