Fragmente dintr-o piesa de teatru

T: O Doamne, şi ce prost am fost când am crezut ce am citit! Nu îmi pot explica cum am putut crede asemenea cuvinte goale, care nu corespund câtuşi de puţin vieţii reale! Trăiesc în imaginar şi imaginarul s-a sălăşluit puternic în mine, astfel încât eu consider real ceea ce este imaginar şi imaginar ceea ce este real. O crudă inversiune, o capcană diabolică în care eu am căzut şi care a devenit propriul meu viciu, a cărui gheare se înfig adânc în mine provocându-mi o durere uriaşă. Mă pierd în labirintul dintre imaginar şi real, dorind s-o găsesc pe Ariadna care să mă scoată din el, dar nici măcar nu ştiu dacă această Ariadna este imaginară sau reală.


Iubirea.....da, iubirea, o floare frumoasă ce se veştejeşte la fel de repede cum un gând apune în tenebrele ignoranţei. Mai de folos ar fi însă o floare urâtă ce se veştejeşte agale!

T: Sunt ULTIMUL om de pe acest pământ. Nu valorez nimic pentru nimeni. Pentru cea care mă iubeşte (râzând isteric) în pragmaticul stil modern, momentan sunt alţii mai importanţi ca mine. Pentru familiea mea sunt alte lucruri mai importante de făcut, iar pseudo-prietenii mei îşi dau ochii peste cap numai când mă văd venind. Sunt ULTIMUL om şi de aceea trebuie să stau pe jos, pe acestă gresie rece. Patul? La ce îmi foloseşte. Patul este făcut doar pentru oamenii importanţi de pe toate locruile în afară de ultimul! Doar ei au dreptul să-şi întindă corupul destins pe o saltea moale şi să-şi pună capul pe perini de pluş, căci ei nu sunt ULTIMII oamenii, ci sunt mai în frunte. Ei chiar contează pentru cineva şi de aceea au dreptul să stea în pat. Eu?? (pufnind în râs) eu nu contez pentru nimeni, prin urmare locul meu este pe jos. Şi este aşa de bine pe gresia rece!! Simt cum răceala gresiei de sub mine se contopeşte armonic cu focul vinului din mine, formând o singură entitate: sufleteul ULTIMULUI om. Este prima dată când conştientizez acest privilegiu de a fi ULTIMUL, de a nu conta pentru nimeni. Ar trebui să mă bucur (se ridică în fund, stergânduşi lacrimile de la ochi şi din barbă) să exult, să petrec, căci nu am nici o responsibilitate faţă de nimeni.

NU sunt legat de nimeni. Şi totusi nu percep gustul acestei libertăţi frivole. Aceasta nu este libertate, este o sclavie, o sclavie a indiferenţei care i-a contaminat pe toţi din juurul meu, până la ultima persoană, care, desigur SUNT EU. Eu am privilegiul de a fi ULTIMUL prin definiţie

Fragment

M-am născut în epoca greşită! M-am născut cu cel puţin 200 de ani prea devreme! Am citit cărţile pe care învăţătoarea, profesorii şi părinţii mi le-au recomandat şi de care trebuia să nici nu mă ating. Ieşeam mult mai câştigat dacă, în loc să citesc, mă jucam fotabl, sau mergeam şi eu cu colegii mei mai năzdrăvani la furat de mere, pe care oricum nu le mâncam, dar aveam satisfacţia că nu am trăit degeaba. Însă eu am ales mereu partea inutilă! Am citit Cireşarii şi am văzut cum între Maria şi Dan se înfiripă o dragoste curată. Am citit Romeo şi Julieta, constatând cu admiraţie că dragostea este mereu pe primul loc în viaţa omului, înaintea onoarei, înaintea stupidelor prejudecăţi omeneşti şi înaintea vieţii însăşi. Am citit Tristan şi Isolda, şi am crezut că nimic nu este mai important decât dragostea şi că aceasta este unicul scop al vieţii care contează cu adevărat. Am citit şi am crezut! Am crezut ce am citit! Am crezut că ceea ce citesc sunt mărturii de viaţă şi nu doar simple invenţii! Trăiesc prin cărţi şi cărţile trăiesc prin mine, dar nici eu şi nici ele nu trăim cu adevărat, ci simulăm o viaţă care nu există nici pentru mine şi nici pentru ele

Fragment

Andrei se opri atunci din povestit cu o oarecare tristeţe în glas, semn că zise povestea din tot sufletul. Câteva clipe nimeni nu zise nimic, căci însăşi părinţii lui erau surprinşi de tot ce auziseră. Totuşi după câteva clipe, Andrei o strânse pe mama lui în braţe, iar tatăl spuse:
-Foarte frumoasă poveste. Chiar ne-a fascinat şi pe noi. Cred că ar trebui să citim mai des poveşti. Dar cine ţi-a spus-o?
La auzul acestei întrebări Andrei se întristă mai mult, dar zise apoi zâmbind:
-Chiar nu este o poveste. Numai ca voi oamenii mari nu puteţi vedea lucrurile acestea frumoase care ne înconjoară.
Ridicându-se vioi, Andrei merse la malul lacului şi se aplecă spre apă. Îşi plimbă mâna prin apă puţin şi se întoarse la părinţii lui cu pumnul strâns. Ajuns lângă ei deschise palma iar în palmă avea o perlă minunată, foarte strălucitoare. Părinţii rămăseseră năuciţi de acest fapt. Şi apoi Andrei zise din nou cu melancolie:
-Într-un fel îmi pare rău că si eu voi ajunge mare. Parcă nu aş vrea să mai cresc, fiindcă voi deveni şi eu incapabil de a mai vedea lumea frumoasă de dincolo de ape!

Frunzele cad şi la Roma

Sub vântul ce suflă
Din inimi îngheţate
Şi suflete împietrite,
Frunzele cad şi la Roma

Printre razele reci
Ca vantul ce bate
Peste suflete împietrite,
Frunzele cad şi şa Roma

Printre ramuri de palmieri
Ce se miscă molatic
În bătăile vântului rece,
Frunzele cad şi la Roma

Printre ruine somptuase
Şi cupole măreţe
Cu cruci împietrite,
Frunzele cad şi la Roma.

La cumpăna evanescentă
Dintre visul verii ce-a fost
Şi prezentul toamnei ce este,
Frunezele cad şi la Roma.

Însemnări

Să nu uităm că timpul nu este etern şi că eternitatea nu este temporală! Ieşirea din timp coincide cu intrarea în eternitate. Omul va fi etern doar în măsura în care este capabil să realizeze lucruri ce pot ieşi din barierele timpului. Prin urmare, eternitatea omului nu este o caracteristică intrinsecă a individualităţii sale, ci o consecinţă firească a lucrării sale personale. Astfel, omul se naşte cu potenţialitatea de a fi etern, dar cei mai mulţi nu reuşesc să o actualizeze, preferând să se cantoneze în efemeritatea materiei, ratând astfel adevărata frumuseţe a vieţii, care se ascunde, învelită în petale de flori, în spatele vizibilului epidermic al materiei.
Fundamentul atitudinii venerative a anumitor oameni în ceea ce îi priveşte pe defuncţii familiei este tocmai această eternitate personală prin operă a defuncţilor. Mormintele defuncţilor devin, dacă acest tip de eternitate există, simbolul unei comunicări profunde între două nivele diferite a realităţii. Simbolul, pornind de la etimologia grecească a acestui cuvânt, are menirea de a pune la un loc două realităţi. Mormântul devine un simbol puternic pentru că face conjuncţia între planul temporar linear şi continuu a celor în viaţă şi planul vertical, etern şi discontinuu al sufletelor fără corp.
De menţionat că această conitnuitate a planului temporar linear nu este neapărat o virtute. Înţeleg termenul în sensul în care Mircea Eliade îl înţelege în Sacru şi profan, unde continuitatea timpului profan are deficienţa că momentele trecute nu pot fi recuperate şi retrăite, în timp ce timpul sacru, prin discontinuitatea sa, face posibilă perpetua retrăire a oricărui moment. Astfel, prin conjuncţia mormântului, cei din planul temporar linear şi discontinuu pot intra în legaătură cu planul etern şi discontinuu, pentru a retrăi orice moment din opera personală prin intermediul căreia persoana iubită a devenit eternă.

Conquest of paradise

When I’m with you,
Nothing seems to be important anymore!
Nothing’s greater than your presence
Nor more pleasant than your touch.
Nothing’s sweeter than your smile,
Nor more melodic than your voice.
Noting’s more bluer than your eyes,
Nor more reder than your lips.

So I close my eyes
An listen to the silence arround me.
I see only the sky in your eyes,
Red wine on your lips
And the black velvet of your hair.
I hear only the melody of your words,
The strong beat of your heart
And your sweet respiration.

For a while, I feel I’m in paradise!
Together we won back what we lost a long time ago.

O vară care....nu e vară

Roma şi-a dat silinţa să mă întâmpine regeşte, dar nu a făcut decât să mă mâhnească şi mai mult! Iubesc vara! Nu atât pentru soare şi căldură, ci pentru că vara este pentru mine simbolul reîntoarcerii la cuibul meu unde toate lucrurile se măsoară altfel.
Când am ajuns la Roma, încă de la ieşirea mea şovăielnică pe treptele păsării metalice obosite după atâta drum, care m-a smuls nemilos din mijlocul celei mai frumoase reverii, m-au întâmpinat razele îndrăzneţe ale unui soare călduţ, care parcă nu ştia nimic de ceaţa, ploaia şi frigul de acasă. Frunzele palmierilor se unduiau alene, mişcate de mirosul mării. Oriunde priveam, vedeam doar palmieri exotici, câmpuri verzi, copaci în deplinătatea forţelor şi auzeam mereu melodia zburdalnică a părărelelor. Ce vară frumoasă!!
Şi totuşi, toţi palmierii, toată verdeaţa, toate păsărelele, cerul albastru şi razele soarelui, nu au nici măcar valoarea unei frânturi microscopice din frunza galbenă care, în plutirea sa buimacă spre pământ, mi-a mângâiat tandru vârful nasului. Mirosul toameni din acea frunză persistă şi acum în nasul meu. Vreau toamna înapoi! Vara de aici....nu e vară, ci, parafrazândul pe Schopenhauer, copia infidelă a unui prototip... (de data asta) realizabil!

Deasupra norilor

De sus toţi norii par albi şi pufoşi ca nişte perinuţe imense de pluş! Aş dori să mă pot cufunda în moliciunea norilor şi în albeaţa lor ireală, ca într-o mare tihnită de ciocolată albă. Şi totuşi, aceste caracterisitci nu sunt decât o iluzie izvorâtă din fantezia nealterată a fiinţei umane şi din credinţa nătângă, dar sublimă, că basmele nu sunt doar nişte simple scorneli.
Norii sunt frumoşi prin evanescenţa lor! Prin urmare, mă aflu suspendat artificial undeva între divinitate şi evanescenţă, între perfecţiune şi ceea ce este considerat de mulţi imperfecţiune, între cel mereu egal cu sine însuşi şi norii care nu sunt niciodata la fel. Amândouă prezenţe sunt la fel de reale şi copleşitoare în felul lor.
Aristotel definea virtutea drept fiind calitatea lucrurilor de a-şi realiza pe deplin esenţa lor. Iată că norii sunt „fiinţări” extrem de virtuoase, întrucât îşi realizează din plin prorpia esenţă: sunt evanescenţi şi dau puterea de a crede în basme.