Legenda fulgerului minunat

O dată la o mie de ani cerul prăvale asupra pământului un fulger minunat ce se înfruptă din întunericul nopţii şi din cele patru zări ale pământului, pentru a atinge o intensitate de nedescris şi o lumină feerică ce poate îmbăta numaidecât simţurile celui care îl priveşte visător. Dat fiind faptul că fulgerul se hrăneşte din din cele patru zări ale pământului, acesta poate fi văzu în acelaşi timp din orice loc al pământului, de la cel mai luminos oraş al mapamonudlui, până la cel mai întunecat ungher de peşteră; de la vârful cel mai înalt al muntelui până în adâncimea cea mai de temut a mării; de la zonele acoperite de un covor moale de zăpadă, până la nisipul cald al deşertului.

Cel mai interesant este că acest fulger apare neprevăzut chiar dacă cerul este senin şi nu este însoţit de un tunet asurzitor aşa cum ar trebui să fie. La lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Fulgerul devine săgeata lui Cupidon ce provoacă această îndrăgostire cosmică între prinţul luminii şi printesa întunericului, care, la disoluţia fulgerului sunt aruncaţi din nou în lumi diferite şi aştepată jelind să treacă din nou un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa din nou.

Acest fulger este de o frumuseţe inefabilă, greu de pictat în cuvinte, şi oricine i-ar face o descriere, nu trebuie pierdut din vedere că aceasta, oricât de iscusită ar fi, nu defineşte nici cât negru sub unghie adevărata frumuseţe şi esenţă a acelui fulger, întocmai cum tomurile de cuvinte rostite pana acum nu reusesc sa descrie nici cat un grăunte de muştar divinitatea. Acest fulger înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului. În acest fulger se întâlnesc înălţimile ce te lasă fără respiraţie ale celor mai înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Sub lumina fascinantă a acestui fulger, nordul şi sudul se contopesc şi devin un unic foc ce arde perpetuu pe altarul iubirii.

În miile de ani ce apasă spinarea pământului ce ne poartă nimeni nu a reuşit până acum să vadă acest fulger, iar ceea ce se ştie astăzi despre acesta sunt cunoştiinţe ce au fost transmise în timpuri străvechi unui om înţelept de către un tunet asurzitor, care pe mulţi oameni i-a lăsat fără auz. Tot de acolo ştim că dacă două persoane de sex opus văd deodată acest fulger minunat şi îşi dau seama de minunăţia acestuia, se îndrăgostesc numaidecât, indiferent că se află în aceeaşi încăpere sau în colţuri diferite ale pământului. În ochii celor ce văd acest fulger rămâne flacăra ce arde perpetuu pe altarul iubirii, şi în cugetul lor rămâne întipărită aminitrea acestei minunţii şi dacă vreodată ajung să se întâlnească se recunosc numaidecât. Dar din păcate, şi dacă două persoane ar vedea vreodată acest fulger, probabilitatea să se întâlnească este foarte scăzută, întrucât fulgerul hărăzeşte acestora aceeaşi soartă pe care o au soarele şi luna care, după cum s-a zis mai devreme, aşteaptă un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa.

Inceputul carierei de actor

Iată o imagine din filmul documentar Imperium der Päpste în care eu l-am jucat pe împăratul Carol V. Ieri am primit această imagine din film de la regizorul Jan Peter care m-a anunţat, spre surprinderea mea, că această poză va fi una dintre pozele principale de pe coperta dvd-ului.

Descrierea scenei

Împăratul Carol V stă pe tronul său în timp ce spre dânsul se îndreaptă un sol al regelui Frantei, unul florentin şi un trimis al Papei de la Vatican. În drumul lor spre tron, aceştia aproape se cearta incercând să îl convingă pe asprul împărat de veridicitatea propriului punct de vedere. Împăratul nu îi lasă să se apropei prea mult de tron. Plictisit şi ferm îi opreşte zicându-le să tacă din gură că ştie el mai bine ce are de făcut. Scena se termină cun un prim plan din profil pe împăratul Carol V. Sincer şi eu de abia aştept să văd cum arată toate acestea în film.

Puţină politică

Acum două zile, miniştrii de externe ai ţărilor din cadrul Uniunii Europene au supus la vot recunoaşterea independenţei provinciei Kossovo, până nu demult parte integrantă a Iugoslaviei, iar, mai apoi, a Serbiei. În cele din urmă votul a fost în favoarea independenţei şi, în mod evident, această decizie a avut ecouri diferite pe mapamond. Preşedintele Bush, aflat în Tanzania, nu a ezitat să salute această hotărâre a Uniunii Europene. În mod evident, două zile după acest vot, Parlamentul Serbiei a declarat nul votul Uniunii Europene, retrăgându-şi apoi ambasadorul Serbiei din Statele Unite. Să vedem cine a votat pentru şi cine împotriva independenţei Kossovo. Ei bine, în favoarea independenţei au votat Italia, Germania, Anglia şi Franţa (am menţionat doar ţările cele mai importante), în timp ce împotriva independeţei au votat, printre alte ţări, Spania şi ROMÂNIA. Oare de ce aceste două ţări au votat împotrivă? Motivul este cât se poate de logic: atât în Spania cât şi la noi există revendicări asemănătoare cu cele ale albanezilor din Kossovo. În Spania avem mişcările separatiste basce, în timp ce la noi suntem toţi familiarizaţi cu cererile anumitor partide sau organizaţii care, cred ele, îi reprezintă pe maghiari. Evident votul în favoarea independenţei ridică un semnal de alarmă, atât pentru Spania cât şi pentru ţara noastră, iar astfel devine clar că, pentru a evita o decizie asemănătoare referitoare la provincile locuite de maghiari, această problemă trebuie să fie luată foarte în serios de conducătorii noştri.

Dar dincolo de această decizie cu toate implicaţiile ei, mă gândesc şi la un aspect mai uman. Am un prieten bun din Serbia, cu care mă văd aproape zilnic la Roma şi el încerca să îmi explice cât de îndreptăţită este Serbia să nu accepte independenţă Kossovo. Punea în explicaţile sale atâta pasiune, atâta convingere, atâta durere încât nu puteam să nu consimt şi să fiu de acord cu el.
Pe de altă parte am cunoscut anumite persoane din ce locuiau în Kossovo. Cu aceeaşi pasiune am îmi explicau cât de îndreptăţiţi sunt ei să îşi dorească independenţa şi din nou, nu puteam să nu fiu de acord că au şi ei dreptate.

La o primă vedere probabil veţi vedea în atitudinea mea o lipsă de vertebralitate sau un viciu de logică, însă vă asigur că nu este nici una nici cealaltă. Atât sârbii cât şi kossovarii iubesc acea regiune şi nutresc un patriotism rar întâlnit. Din nou, atât sârbii cât şi kossovarii doresc binele acelei regiuni chiar dacă Kossvo, ca nou stat, nu va fi în stare să-şi făurească binele în următorii 10 ani, şi chiar dacă modul sârbilor de a se raporta la acea regiune nu a fost mereu corect. Prin urmare, amândouă părţi au dreptate întrucât doresc "binele". Atunci unde e problema? Foarte simplu, problema rezidă în mijloacele cu care aceste două părţi urmăresc acest "bine". Chiar dacă de la Macchiavelli încoace "scopul scuză mijloacele" miile de conflicte arată că nu este deloc aşa, dar omenirea se încăpăţâneze să nu înveţe nimic din asta. Un scop bun nu poate fi atins prin mijloace rele, distrugătoare, căci atunci însuşi binele din acel scop se viciază. Astfel se ajunge la conflict. Problema Kossovo vs Serbia a fost tranşată! Problema româno-maghiară rămâne încă actuală şi depinde doar de mijloacele pe care fiecare parte le alege cum va sfârşi această problemă. Eu sper că vom avea cu toţii înţelepciunea să adoptăm mijloacele dialogului, a respectului, a iubirii de aproape si astfel să evităm momentul în care celelalte state decid pentru noi

Despre puterea pierdută a cuvântului

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.

Pe drumul iubirii

În ultima vreme s-a aşezat liniştea profundă a examenelor pe blogul acesta şi a devenit un adevărat deşert, fără strop de apă şi lipsit de viaţă. Dar cu forţe noi mă pregătesc să strig din nou în această pustie şi să îi dau viaţă, sperând să o transform într-o oază de bucurie şi relaxare pentru cei care intră să guste din ea. De asemenea vă îndemn să lăsaţi comentarii penru că după ele pot să îmi fac o părere cam ceea ce face plăcere oamenilor să citească. Pentru început o poezie.

Pe drumul iubirii


Suntem hoinari pe drumul iubirii
Şi escaladăm pante abrupte,
Ne pierdem în desişul pădurii
Ce-şi jeleşte crengile rupte.


Ascultăm sursurul pârâului
Care iute la vale goneşte
Şi pornim pe marginea hăului
Spre vârful iubirii celeste


Suntem purtaţi pe aripi de înger
Spre locuri ce sunt doar ale noastre
Ne-adăpăm cu lumină de fulger
Şi cu vinul din magice astre.

Drumul spre piscul iubirii e greu
Dar frumos ca paradisul pierdut
Căci taina iubirii ce arde mereu
E osteneala drumului străbătut.