Mutare

Începând de astăzi, "cel care strigă în pustie" se mută într-o altă locaţie "internatucă". Pe toti cititorii acestui umil blog îi invit cu căldură să mă "viziteze" în noua mea locaţie:

www.patrascudan.wordpress.com

Am ales aceasta noua locatie pentru exprimarea opiniilor mele dorind să ofer cititorilor o mai bună panoramă asupra ceea ce scriu pe blog. Acest lucru este posibil datorită faptului că pe noul blog pot organiza materialele scrise pe categorii, astfel incât fiecare poate ajunge să citească cu uşurinţă doar ceea ce îl intereseză.

Vă mulţumesc de îneţelegere şi vă aştept pe noul blog!

Castelul

Marea era liniştită. Glasurile oamenilor ce se bălăceau acopereau perseverent cântecul dulce din strunele mării şi călcau în picioarele profunzimile unui loc plin de mister. Soarele îşi începuse deja căderea spre culcuşul său din străfundurile mării. Tot apusul nu este altceva decât o cădere halucinantă filmată cu încetinitorul.

Mâinile sale gingaşe de copil au atins pentru prima dată nisipul umed şi cald în acelaşi timp. Ca o mângâiere catifelată, nisipul i se strecura printre degete invitându-l la joacă. Doar mintea curată a unui copil poate percepe invitaţia la joacă a nisipului umed.

Mâinile sale începură să modeleze abil nisipul, cel mai bun tovarăş de joacă.

-Voi face un castel frumos pentru Zâna Mării şi toţi locuitorii de sub apă.

Ca un veritabil artist, ochii săi scrutau cu atenţie fiecare bucăţică de nisip. Încetul cu încetul totul începea să prindă formă. Ceea ce la început fusese doar o grămadă de nisip acuma arăta din ce în ce mai mult cu un castel trainic: poarta de intrare era mare şi încăpătoare. Zidurile erau bine fortificate şi nu puteau lipsi meterezele. Un turn mai mare se ridica îndrăzneţ din zidurile nisipoase. Mâinile sale micuţe puteau modela fiecare detaliu fără ca nisipul să se strice. Cu degetele sale jucăuşe, începea acum să modeleze ferestrele castelului.

-Castelul zânei trebuie să fie foarte luminos, deci trebuie să fie plin de ferestre!

Nu după mult timp, castelul era prevăzut cu multe geamuri pentru ca lumina soarelui să poată intra in el. Avea tot ce îi trebuie unui castel. Se aşeză atunci pe nisip lângă castelul său sorbindu-l din ochi. O privire copilarească spre largul misterios era invitaţia locuitorilor mării de a veni să intre în castelul lor. O adiere zdravănă îl făcu să-şi întoarcă ochii spre castelul său chiar în momentul când un om mare nepăsător îă sfărâmă cetatea sub greutatea piciorului său. Îl privii pe copil batjocoritor şi plecă mai departe fără a spune nici măcar un cuvânt.

Marea era linistită.

Fundamentul cunoasterii

1. Cred ca fundamentul oricarui proces gnoseologic poate fi exprimat de formula delifca "cunoaste-te pe tine insati" (gr: gnothi seauton; lat. nosce te ipsum). Aceasta scurta afirmatie aforistica cred ca a reusit sa intuiasca cel mai bine baza oricarui proces de cunoastere. In epoca socratica, era careia ii apartine aceasta afirmatie, vroia de fapt sa explice conditia omului. Acesta, cunoscandu-se pe sine, a trebui sa-si dea seama ca nu este un zeu, prin urmare, trebuie sa-si recunoasca limitele oricarui demers speculativ al sau. Gandirea omeneasca, pe cat de evoluata ar fi, ramane gandire omeneasca, un fenomen ce nu poate transcende categoriile spatio-temporale (formula kantiana). Pentru Socrate aceasta cunoastere a proprilor limite este baza oricarei speculatii.

2. Aceeasi formula a fost preluata ulterior de Sfantul Augustin, care prin fraza "noverim me, noverim te" (trad. ma cunosc pe mine pentru a te cunoaste pe tine), deschide acest "cunoaste-te pe tine insati" spre noi orizonturi. In primul rand, Augustin remarca faptul ca orice cunoastere a sinelui nu este decat un moment propedeutic pentru cunoasterea alteritatii, a celuilalt. Prin urmare, orice cunoastere trebuie sa porneasca de la "sine" spre a-i cunoaste pe "ceilalti", inclusiv pe Dumnezeu. Iata ca astfel, cunoasterea lucrurilor cu care omul intra in contact proneste de la cunoasterea de sine.

Dar Augustin a facut un pas mai departe, consideran subiectivitatea umana drept sursa de cunoastere, iar acesta este un aspect cu totul inediat care a stat practic la bazele subiectivismului modern. Pentru a se cunoaste pe sine, omul exterior trebuie sa coboare in omul interior spre a descoperi adevarata cunoastere a sa. Ajuns in acesta interioritate, omul isi va da seama ca structura sa profunda este una trinitara as indrazni sa spun, formata din memorie-intelect-vointa. Plecand de la aceasta observatie, si de la informatiile revelate de Isus Cristos, Augustin propune acea celebra "analogie psihologica" confor careia aceasta tripartitie a omului interior este o analogie a Treimii. O data ce omul a reusit sa isi cunoasca aceasta esenta a sa, isi va da seama ca, prin insusi structura sa "trinitara", este o fiinta capaabila de a se deschide spre un orizont mult mai elevat decat simpla cunoastere a materiei, si anume spre cunoa;terea lui Dumnezeu.

3. In Evul mediu, sub influenta filosofiei tomiste, a luat nastere asa-numitul "socratism-crestin". Sfantul Toma d'Aquino noteaza ca primul obiect al cunoasterii umane este sinele. Atunci cand omul isi dobandeste uzul ratiunii, primul obiect al rationarii este sinele. De aceea, omul trebuie sa porneasca de la o cunoastere sistematica a sinelui pentru a reusi sa se deschida spre o cunoastere enciclopedica a intregului univers. Insa, acest socratism crestin are un aspect original ce il distinge de socratismul Greciei antice. In antichitatea greaca, acest "cunoaste-te pe tine insati" avea ca scop constientizarea faptului ca omul nu este Dumnezeu si, prin urmare, gandeste ca si om, nu ca si DUmnezeu. In socratismul crestin, dictonul delfic are ca scop descoperirea omului ca imagine a lui Dumnezeu, iar pe acest filon se va dezvolta intreaga mistica medievala al carei exponent de prim rang ar fi Meister Eckhart. Practic, acest filon a fost dezvoltat si de teologii moderni ai zilelor noastre. Ajunge sa ne gandim la teologia transcedentala a lui Karl Rahner care se dezvolta pe baza interpretarii crestine medievale a dictonului delfic.

4. Concluzia acestor cugetari ar fi ca omul, cunoscandu-se pe sine, isi va da seama ca este o fiinta "capax dei", capabila de Dumnezeu, iar acesta este motivul pentru care ateismul nu cred ca are vreo baza speculativa serioasa. De altfel, aceeasi idee este sustinuta si de alte ramuri ale stiintei, precum istoria religiilor. MIrcea Eliade, urmand o cut totul alta metodologie, a ajuns sa defineasca omul drept fiind un "homo religiosus", o fiinta religioasa prin excelenta.

Imperium der Papste si imparatul Carol V

După cum am relatat cu ceva timp în urmă, anul acesta am avut ocazia să colaborez la producţia unu film documentar, în cadrul căruia am avut şi posibilitatea de a jucar rolul împăratului Carol V. Filmul a fost difuzat pe postul german ZDF în luna mai, iar acum toate cele trei părţi ale documentariului pot fi vizionate pe internet.Pentru a vedea partea în care apar şi eu în postura împăratului, accesaţi link-ul de mai jos. Evident, cunoaşterea limbii germane vă va fi de folos, dar şi dacă nu ştiţi această limbă şi doriţi să vedeţi filmul, urmaţi instricţiunile ce le voi da în continuare şi veţi reuşi.

http://www.zdf.de/ZDFde/inhalt/20/0,1872,7236660,00.html?dr=1

În partea dreaptă a paginii ce vă va apărea pe ecran după accesarea linkului va apărea o secţiune "ZDF Mediathek". Acolo daţi clicl pe "Imperium der Păpste 3/3: Flammen uber Rom". Vi se va deschide o altă pagină pe fundal negru, iar pe aceasta va trebui să bifati tipul de player pe care îl doriţi (aveti de ales între MediaPlayer şi Quicktime) iar apoi tipul de conexiune de care beneficiaţi (acolo bifaţi DSL). După ce aţi bifat toate acestea în dreapta jos va apărea un buton "Ubernehmen". Apăsati pe acesta şi vi veţi începe vizualizarea documentarului.Partea în care apar şi eu începe la minutul 19 (putin inainte de jumătatea filmului) şi ţine aproximativ 2 minute.Vizionare plăcută!P.S. De curând a apărut pe www.catholica.ro un interviu cu mine ce are ca obiect tocmai aceasta experienta. Interviul a fost preluat din revista de tineret a Eparhiei de Lugoj, "Magnificat" şi poate fi citit la linkul următor:
http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=16031

Actiunea de la Timişoara

http://www.ziare.com/Miting_de_sustinere_pentru_Mitropolitul_Corneanu-332418.html

http://www.greco-catolica.org/a372-Sute-de-persoane-au-participat-in-Timisoara-la-un-miting-pentru-sustinerea-Mitropolitului-Nicolae-Corneanu.aspx


Dincolo de răutatea şi ura ce se revarsă abundent de sub peniţele unor "mari ziarişti" şi "distinşi teologi" in aceste zile timişorenii au arătat (pentru a câta oară?) că iubirea frăţească, respectul şi bunul simţ sunt mai presus decât urmarea habotnică a unor litere golite de spirit. Prin acţiunea tăcută, dar plină de profunzime a timişorenilor, aceştia au conferit o aură de hilaritate articolelor violente, pline de cuvinte meşteşugite ale "marilor teologi şi ziarişti", dar lipsite de profunzimea pe care doar iubirea sinceră o de Dumnezeu şi de aproape o poate insufla.

Dar mai ales, prin această acţiune, s-a arătat că simplii credincioşi uniţi în rugăciune se pot menţine pe calea unităţii, cale pe care mitropolitul Anania se chinuie din răsputeri să o denigreze. Iubirea uneşte, iar diavolul dezbină. Dacă mitropolitul Anania merge cu atâta încăpăţânare pe drumul dezbinării, dorind să creeze dezbinare chiar în propria sa biserică, de partea cui se află? Se face, fără să îşi dea seama (vreau să cred că realmente nu îşi dă seama), promotorul celui care doreşte să provoace doar dezbinare.

Dumnezeu lucrează însă mai mult prin oamenii simplii, care sunt mult mai dispuşi să trăiască în profunzime viaţa creştină decât marii cărturari, iar din această cauză cred că dorinţa lui Cristos "ca toţi să fie o singură turmă şi un singur păstor" nu este doar o utopie.

Interminabila poveste

Credeam cu naivitate că iubirea şi bunul simţ vor trece curând peste momentul frumos consumat la Timisoara, care l-a a vut ca protagonist pe mitropolitul Corneanu. Dar m-am înşelat, cum mă înşel de multe ori când plec de la premiza că oamenii sunt mai buni decât sunt de fapt. Am vrut, să nu mai scriu nimic despre această temă, dar iată că mă simt dator, din nou, să o fac.

Cred că foarte multă lume a auzit pe internet inregistrarea interventiei mitropolitului Corneanu in cadrul dezbaterii AZEC. Pe de o parte aveam nişte "teologi" plini de sine, îndoctrinaţi la şcoli ştim noi de care, iar pe de altă parte, o voce smerită, sinceră şi calmă. Unul dintre acei veritabili inchizitori, făcea mereu aluzie la Sfinţii Părinţi, precum Paisie Velicicovsky care asemuiau împărtăşirea cu catolicii unui act diavolesc. Mă întreb, de unde atâta îngustime? Cred că, în conformitate cu reglementările părinţilor menţionaţi, acel distins domn, mare teolog desigur, ar fi fost deja demult caterisit.
Să vedem lucrurile din punct de vedere ortodox. BOR recunoaşte oficial validitatea Sfintelor Taine catolice!!! În momentul când BOR recunoaşte aceasta, părerea contrară a oricărui episcop rus este nulă, pur şi simplu nu contează, pentru că BOR este o biserică autocefală. Prin urmare, atâta timp cât aceasta este linia oficială a BOR, toţi ortodocşii care susţin contrariul se autoexclud din BOR. În aceeaşi cheie de interpretare, mitropolitul Bartolomeu este cel care se autoexclude din clerul BOR şi nicidecum mitropolitul Corneanu.

Pe aceşti mari teologi ortodocşi care lovesc neîncetat într-un mitropolit (acest lucru fiind însăşi condamnabil, i-aş întreba dacă i-au citit pe Bulgakov, Uspensky, Florenski şi pe toti ceilalţi teologi ortodocşi din diaspora? Dar mai ales, plecând de la premiza ca i-au citit, i-aş întreba cu ce au rămas din acele lecturi?

Apariţie

Am deosebita plăcere să anunţ apariţia numărului 3/2008 al revistei electronice Credinta noastră, viaţa noastră . Acest număr abordează mai multe tematici ce consider că sunt de un real interes pentru preocupările oricărui creştin.

Contribuţia mea la acest număr este articolul Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine , articol pe care l-am propus spre lectură şi pe acest blog la sfârşitul lunii mai.

Revista poate fi accesată aici: http://www.credinta-noastra.cnet.ro/

Va doresc lectura placuta!

Filosofia lui Plotin

Plotin s-a nascut in apropierea Alexandriei in secolul 3. La acea vreme Alexandria era centrul cultural prin excelenta al lumii as spune. Traind acolo a frecventat scolile filosofice ale vremii, iar acest lucru poate fi observat cu claritate in edificiul sau conceptual. Definitorie pentru filosofia sa a fost intalnirea cu Ammoniu Saccas, un om despre care se stie atat de putine, dar care a exercitat o influenta enorma asupra gandirii de la acea vreme. Ammoniu Saccas era, cu siguranta, de provenienta orientala, prin urmare, invataturile sale erau impregnate de filosofia si mistica din acele parti. Discipolii sai cei mai de vaza au fost Plotin si Origen.

La un moment dat, Plotin pleaca la Roma unde isi deschide o scoala filosofica proprie, frecventata de mari intelepti ai vremii respective, de senatori, patricieni sau chiar de imparatul Galienus. Metoda scolii sale era una dialogica. Cei care se adunau aveau o profunda formare filosofica, astfel incat totul era o discutie deschisa asupra unor teme de interes comun. Discutiile purtate in cadrul acestor intalniri au fost apoi sintetizate in scrierile lui Plotin, mai cu seama in Enneadele.

Un lucru care trebuie clarificat din capul locului este faptul ca Plotin nu era nici gnostic, nici crestin, ci era filosof. Afirmatia conform careia Plotin ar oscila intre crestinism si gnosticism este eronata. Plotin nu oscila, avea o doctrina clara care isi avea fundamentul bine determinat in filosofia platonica, cea aristotelica si in mistica orientala.

Sistemul gandirii lui Plotin se baza pe distinctia dintre cele trei ipostaze fundamentale ale universului si pe teoria emanationista. Simplificand totul, conform lui Plotin, exista UNU (in greaca to hen) care poate fi asemuit lui DUmnezeu. Din acest unu se desprinde printr-o emanatie necesara urmatoarea ispostaza inteligibila, care este ratiunea (ho nous) . Din aceasta, se desprinde, de asemenea printr-o emenatie necesara, o a treia ipostaza inteligibila care este sufletul (he psyche). Lantul emanatilor continua astfel pana se ajunge la lumea sensibila. Din punct de vedere ierarhic, Unu este deasupra Ratiunii, iar Ratiunea deasupra Sufletului. Dupa cum vedem, in cadrul acestei teorii emanationiste, din fiecare stadiu, exista tendinta necesara de desprindere a unui stadiu inferior. De aceea, materia are tendinta de a se dezintegra prin miscari irationale si haotice, pentru a da nastere unui nou stadiu inferior. Aceasta tendinta spre dezintegrare, dizarmonie si irationalitate este de fapt Raul, care nu are o consistenta ontologica precum Binele, adica Unu, ci se defineste printr-o lipsa tot mai acuta a stadiilor superioare. DIn aceste motive, materia nu este considerata un rau in sine, si aici este principala diferenta intre Plotin si gnostici.

Doctrina gnostica se bazeaza pe principiul dualismului extrem. Realitatea se construieste pe fudamentul a mai multor binomuri antitetice: bine-rau; material-imaterial etc. In aceasta viziune, la fel ca in cea platonica, materia este vazuta ca fiind aspectul deomonic al realitatii. Materia este pentru gnostici un rau in sine si de aceea materia era dispretuita, inclusiv corpul omenesc. Mantuirea gnostica venea dintr-o cunoastere initiatica, accesibila doar unor anumitor predestinati de a iesi din inchisoarea materiei. Deci iata ca viziunea gnostica este cu totul diferita de cea plotiniana.

Pe de alta parte, in pofida ideii unei Idei unice, Unu, care ar putea fi asemuita Dumnezeului crestin, am putut observa ca Plotin nu este deloc atras de doctrina crestina. Aceasta nu se regaseste nicidecum in teoria sa emanationista si in teoria ipostazelor, teorii care au vadite inclinatii ne-crestine. Dogma treimica nu poate fi explicata prin teoria emanatiei, iar Unu plotinian este cu totul diferit fata de Dumnezeul biblic.

Din nou despre mitropolitul Corneanu - Comunicatul BRU

La o saptmana si o zi dupa impartasirea mitropolitului Corneanu la o celebrare liturgica greco-catolica, eveniiment ce a starnit valuri de discutii, adesea mai putin crestinesti, BGC a dat un comunicat oficial. Desigur, faptul ca acest comunicat a fost publicat astazi, 3 iunie 2008, este total ineficient din punct de vedere jurnalistic si mediatic, dar este un semn bun ca a venit. Pentru a da o explicatie coerenta acestui fapt, am putea folosi un cliseu devenit scuza prin excelenta a romanilor: mai bine mai tarziu decat niciodata. Totusi, sper ca in alte ocazii, BRU sa dovedeasca mai multa promptitudine si sa nu minimalizeze rolul mijloacelor de mass-media.

Iata comunicatul:

Comunicat

Suntem convinsi cã Spiritul Sfânt face sã se nascã si astãzi în poporul lui Dumnezeu o dorintã arzãtoare de unitate. Pe de altã parte, suntem constienti cã existãîncã divergente teologice care trebuie sã-si afle rezolvarea înainte de a se putea restabili deplina comuniune între Biserica Catolicã si Bisericile Ortodoxe. Aceastã comuniune, care din pãcate nu e încã realizatã, va fi manifestatã prin celebrarea la acelasi altar si împãrtãsirea din acelasi potir.Sfânta Euharistie este semnul unitãtii actualizate între Biserici în mod desãvârsit. Pentru acel timp, pecare numai Dumnezeu îl cunoaste, crestinii se roagã cu suspine negrãite. Cu toate acestea, pentru cazuri particulare, motivate de întemeiate dispozitii sufletesti Biserica Romanã Unitã cu Roma,Greco-Catolicã respectã libertatea fra'ilor ortodocside a se împãrtãsi la Sfintele Liturghiigreco-catolice.Mentionãm faptul cã orice altã pãrere exprimatã anterior asupra acestui subiect de persoane private sau institutii, nu reprezintã si punctul de vedere al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolicã .

Biroul de presã al Arhiepiscopiei Majore de Alba Iulia si Fãgãras,Blaj, 03.06.2008

Ganduri haotice dintr-o discutie internautica

E greu sa definesti un lucru care are o arie larga de manifestare, iar ratiunea se incadreaza in aceasta categorie. Desigur, definitia pe care ai dat-o tu ratiunii, si anume ai considerat-o drept fiin o functie cognitiva a creierului, este corecta, dar nesatisfacatoare.. Din punt de vedere medical, sigur e bine spus, doar ca ratiunea transcende cu mult medicina. Voi incerca sa prezint mai multe aspecte ale ratiunii:
1. Ratiunea nu este doar o cunoastere cognitiva. Asemenea tip de cunostere poate fi detectata chiar si la mai multe specii de animale mai evoluate. Ratiunea este, mai cu seama, capacitatea de a iesi din sine spre a te privi si analiza din afara. Pe scurt, ratiunea se defineste prin capacitatea autocunoastere. IN principiu, doar omul este capabil de acest proces, si aceasta il deosebeste de regnul animal. De aceea, indemnul oracolului delfic este poate cel mai profund cu putinta. A te cunoaste pe tine insati, inseamna a te realiza ca om, evdent, omul fiind privit ca o fiinta rationala prin excelenta.

2. In antichitatea greceasca, obiectul formal quod al ratiunii nu era constituit doar de lucrurile ce puteau fi demonstrate prin intermediul experimentului repetitiv. Acesta este un model gnoseologic elaborat incepand din Renastere. Pentru filosofii greci, ratiunea era cea mai nobila facultate umana, pentru ca ea iti permitea sa te ridici spre contemplarea divinului. De aceea, ratiunea era o indrazneala, o "a doua navigatie" dupa cum o defineste Platin in lucrarea sa Phaidon. Aceasta "a doua navigatie" este si cea mai obositoare pentru ca trebuie sa te implici cu toata fiinta ta. Asemuirea platonica vorbeste de acel moment cand pe mare vantul se opreste de tot, iar atunci trebuie sa navighezi vaslind cu fortele proprii. Iata, ratiunea este acest vaslit cu forte propriii spre cunoasterea necunoscutului. Astfel, obiectul ratiunii era metafizica, teologia, sondarea necunoscutului.

3. In epoca moderna, schema omului rational a fost mult redusa. Ceea ce este cel mai interesant, Umansimul, pe cat de mult exalteaza valorile umane, a redus omul la unul dintre cele mai simple lucruri cu putinta, si anume la redus la aspectul orizontal al vietii sale. Astfel, si ratiunea a fost privata sistematic de vectorul ei vertical, spre a se exercita doar la orizontala. Astfel, metafizica a devenit ceva extrarational, iar omul s/a inchis in cel mai restrans orizont cu putinta. Prin urmare, astazi suferim din plin sub influenta acestui reductionism al ratiunii doar la latura empirica a realitatii.

4. Si totusi, ratiunea umana este capabila sa-l cunoasca pe Dumnezeu, nu in totalitatea esentei sale, dar oricum sa-l cunoasca. O dovada in acest sens este insasi faptul ca filosofii greci au ajuns la concluzii foarte asemanatoare cu cele crestine. In general, din punct de vedere rational, omul il poate cunoaste pe Dumnezeu prin intermediul lucrarii sale divine. Intreaga creatie vorbeste de Creatorul ei. La fel cum un om care isi da silinta, recunoaste autorul unei picturi dupa insasti tabloul ce il are in fata, tot asa si Creatorul poate fi cunoscut prin intermediul creatie, daca exista buna vointa.
Cunoasterea rationala despre Dumnezeu este una analogica. Analogia este procedeul prin care i se pot atribui lui Dumnezeu anumite caracteristici, stiind in acelasi timp, ca DUmnezeu le poseda in mod infinit. Analogia este asemanare in neasemanare. De exemplu, principiul fiintei, poate fi atribuit unei pietre, unei plante, unui animal, omului si lui Dumnezeu. Toate exista, desi fiecare are un grad diferit de consistenta ontologica as spune.

Tăcerea asurzitoare a Blajului

Un alt aspect, dureros i-aş spune, al evenimentului petrecut la Timişoara este tăcerea asurzitoare a Blajului! În astfel de momente, când totul a degenerat oarecum, Blajul nu poate să tacă! Să privim sistematic acest aspect.
1. Gestul ÎPS Corneanu, deşi se încadrează într-o normalitate a panoramei confesionale din Timişoara, nu trebuia mediatizat de către noi catolicii, conferindu-i aburul apetisant al unei victorii de răsunet asupra BOR. De aceea, iniţiativa pr. Cristian Terheş de a da acel comunicat a fost puţin pripită, căci pe acela s-a bazat întreaga analiză, adesea neinspirată şi ignorantă, a presei româneşti si nu numai.

2. În momentul încare totul a căpătat o astfel de turnură, şi media românească a început să vuiască la conştientizarea acestui eveniment, a intrat în joc prestigiul, reputaţia, verticalitatea întregii BRU, drept pentru care aceasta avea obligaţia morală de a INFORMA cunsumatorii de informatii. Pornind de la ideea că acest eveniment intră doar în competenţa Episcopiei de Lugoj, şi BOR putea să gândească analogic, plasând acest eveniment în sfera Mitropoliei Banatului. Aceasta este o veritabilă "spălare a mâinilor" care nu face bine nimănui.

Poporul românesc s-a uitat mereu spre Blaj ca spre un izvor de lumină, un loc de unde veneau vorbele dătătoare de speranţă a idealurilor româneşti, un loc de unde se auzea mereu o voce blândă dar fermă. Iată, în zilele acestea, cânt probabil toţi greco-catolicii se uitau cu această aşteptare spre Blaj, de acolo nu s-a auzit decât această tăcere asurzitoare.

Dece împărtăşirea ÎPS Corneanu nu este o apostazie?

După cum se poate vedea prin ziare, aripa fundamentalistă a ortocşilor nu a ezitat să ia poziţie faţă de gestul Mitropolitului Corneanu, considerându-l desăvârşirea unei apostazii.

Iată propune câteva motive care demontează această teză, demonstrându-i îngustimea viziunilor şi lipsa de înţelegere a spiritului canoanelor, la care aceştia fac mai mereu aluzie.

Puşi în faţa acestui fapt, fundamentaliştii ortodocşi scot imediat arsenalul lor arma canonului 45 al Pidalionului, practic "codul canonic" dupa care se ghidează bisericile ortodoxe. Acesta spune că cei care se împărtăşesc cu ereticii (a se, contextual, catolicii) trebuie anatemizaţi. Toate bune şi frumoase, doar că BOR nu mai consieră BC o biserică eretică, ci o biserică soră care încă nu este în deplină comuniune cu BOR. Prin urmare există o nuanţă foarte importantă între "eretic" şi "biserică soră care nu este în deplină comuniune". A fi eretic inseamnă a fi detaşat în întregime de comuniunea cu cealaltă biserică. Prin urmare, BO si BC isi recunosc între ele succesiunea apostolică şi validitatea Sfintelor Taine, iar astfel, un ortodox care se împărtăşeşte la catolici nu mai poate fi anatemizat conform canonului 45 al Pidalionului. Prin urmare, nici gestul IPS Corneanu nu este o apostazie.

Un alt aspect extrem de important care nu a fost surprins niciunde in presă (de acest eveniment sau ocupat in generl jurnalistii copy-paste, a caror metoda de lucru o descrie insasi sintagma prin care i-am descris) este că Mitropolitul COrneanu nu a "concelebrat" cu catolicii, ci a asistat la Sfânta Liturghie ca un credincios normal şi s-a împărtăşit la momentul cuvenit, căci era sfânta zi de duminică. Dacă ar fi concelebrat, atunci totul ar fi căpătat o nuanţă mult mai problematică. Concelebrarea implică, din punct de vedere teologic, o acceptare totală a dogmelor celeilalte confesiuni, în timp ce simplă împărtăşanie nu este altceva decât un simplu gest de iubire şi de comuniune fraternă.

Va urma!

Gestul IPS Corneanu

Începutul de săptămână a fost foarte tumultuos din punct de vedere al peisajului confesional din Romania. Mitropolitul Banatului, IPS Nicolae Corneanu, participând la slujba de sfinţire a bisericii greco-catolice "Sfânta Maria Regina Păcii", a cerut permisiunea PS. Alexandru Mesian de a se împărtăşi. Atât episcopul greco-catolic, cât şi Nunţiul Apostolic au aprobat această cerere astfel încât, ÎPS Corneanu s-a împărtăşit alături de ceilalţi episcopi catolici.

Gestul său, cu siguranţă va fi un punct de referinţă pentru dinamica problemelor confesionale din România. Pe de o parte, ar putea fi un punct de răscurce, care să încadreze relaţile dintre BOR şi BGC pe un făgaş bun, dar pe de altă parte, probabil acest gest va duce spre o ură vehementă faţă de BGC a laturii fundamentaliste (deloc neglijabile) din BOR.

Eu consider acest gest drept fiind unul profetic, izvorât dintr-o iubire care trece dincolo de barierele mândriei confesionale şi reuşeşte să pună în practică un ecumensim mult relativizat si politicizat la nivelul dialogului instituţionalizat dintre BC şi BO.

Pe de altă parte, probabil celor mai mulţi oameni, acest gest li se pare unul exotic aş spune, inimaginabil şi de necrezut. Şi totuşi, eu cred că pentru caracteristicile confesionale ale Banatului, acest gest a fost unul extrem de firesc, previzibil, ce nu iese cu mult din graniţele unui "normal" care în Banat are alta morfologie.

BOR a luat poziţie faţă de acest "incident" printr-un comunicat ce poate fi gasit pe site+ul http://www.patriarh ia.ro/Site/ Stiri/2008/ 127.html . Deocamdata atat. Revin cu noutati!

Notă explicativă

Observ cu oarecare perplexitate ca anumite afirmatii din articolul meu "Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine" au fost înţelese într-un mod eronat de terţe persoane. Mai cu seamă, a fost înţeles total pe dos conceptul de "purificare a memoriei" care nu este o creaţie a subsemnatului ci unul amplu explicat şi pus în practică de către Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru a evita echivocurile, iată o notă explicativă de care trebuie să ţină cont cititorii care doresc să înţeleagă în întregime ceea ce am vrut eu să transmit.

Notă: Conceptul de „purificare a memoriei” a fost adus in discuţie şi pus în practică de Papa Ioan Paul al II-lea. Acesta nu presupune „ştergerea cu buretele” a trecutului, cu toate rănile pe care acesta le implică, ci reevaluarea sa la lumina iubirii lui Dumnezeu şi al planului său mântuitor, trecând dincolo de revolta imediată faţă de nedreptăţile comise. Consecinţa morală a acestei „purificări a memoriei” este virtutea iertării, din care izvorăşte capacitatea de a crea ceva constructiv pe fundamentul unui trecut ce este utilizat adesea în mod deconstructiv.

Solilocvii IV: Experienţa potopului

Povestea potopului din Cartea Facerii (Geneză) cred că este binecunoscută tuturor, devenind mai cu seamă un loc comun al spiritului uman, decât o realitate asumată în mod conştient de minţile noastre însetate de "idei clare şi distincte". Dincolo de norii negrii ce s-au adunat asupra lumii, dincolo de stropii perseverenţi de ploaie, dincolo de apa ce a curăţat pământul, potopul este o stare spirituală!!

Norii cei negrii sunt oglinda conştiinţei înegrite de fumul păcatului ce a ars asemănarea lui Dumnezeu în oameni; stropii de ploaie sunt diamantele ce incearca sa stearga negreala din noi; întinderea nemărginită de apă este dezolarea unui suflet ce nu se regăseşte în trăirea celui ce îl posedă.

Potopul nu este o realitate protoistorică asupra căreia ne putem da cu părerea, ci este o realitate cotidiană pe care cu toţii o trăim zi de zi, adesea fără se ne dăm seama. Şi mă întreb, de apele câtor potopuri avem nevoie până să ne dăm seama că putem construi o barcă?

În cheia interpretării mele vă las pe voi să descoperiţi ce este barca! Succes!

Biserica Greco-Catolica si Europa de maine

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărată asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.
Pornind de la această premiză, aş dori să creionez succint o eventuală posibilitate de transcendere a acestei dureri, având convingerea că Dumnezeu a chemat BGC să-şi aducă aportul său la construirea unei Europe unite, chiar dacă acest proiect se revelă a fi actualmente în impas, semănând mai mult cu o utopie platonică, maturizată la şcolile renascentiste şi definitivată în atelierele modernităţii, decât cu un proiect viabil. În spatele acestor convingeri nu se află o dorinţă megalomanică de afirmare a propriei identităţi, ci conştientizarea faptului că Biserica este chemată să-şi pună amprenta asupra societăţii în care vieţuieşte, or, BGC peregrinează la marginea unei societăţi europene ce tinde, ce e drept timid, spre idealul unei uniri în cuget, căci unirea politico-teritorială s-a realizat într-o oarecare măsură. Posibilul itinerariu pentru realizarea acestei chemări este unul circular, ce proneşte de la stadiul actual al societăţii europene, se îndreaptă spre noul impuls pe care ţările nou integrate îl pot da acesteia şi se întoarce apoi spre miezul Europei.

Europa şi creştinismul

Proiectul Constituţiei Europene a generat un val întreg de discuţii, datorită faptului că acest proiect legislativ refuza să menţioneze pe cale explicită rolul pe care creştinismul l-a jucat în dezvoltarea Europei. Bisericile creştine din Europa au contestat vehement proiectul constituţional european, în timp ce anumiţi guvernanţi ai ţărilor europene s-au înrădăcinat pe baricada opusă, promovând cu o vehemenţă, adesea intolerantă, politica „statului laic”. Orice luare de poziţie a bisericilor era contestată de aceştia, fiind considerată o formă de ingerenţă a Bisericii in sfera politicului şi, prin urmare, un lucru de neconceput.
Totuşi, blocarea ultradefensivă pe poziţiile „statului laic” se dovedeşte a fi nefondată şi inutilă pentru societatea europeană de astăzi. Dincolo de o oarecare unitate teritorială, politică şi economică ce a fost realizată destul de forţat, lipseşte ceea ce eu aş numi „unirea în cuget” a europenilor, fără de care unitatea materială deja realizată nu poate fi mai mult decât un sistem bolnav în prag de colaps.
Toate acestea ne arată, cu o claritate indubitabilă, că Europa are nevoie de un suflet, adică, după cum remarca şi Teodor Baconsky, de un sistem de valori comune, de o tradiţie vie, de un punct comun spre care să conveargă toate liniile de forţă ale spiritului uman. Or, religia este singura capabilă să confere proiectului european sufletul de care are nevoie. Acest „suflet”, veritabil principiu de viaţă şi metaforă structurantă a metafizicii tradiţionale, nu se va putea hrăni din seva instabilă a propunerilor legislative, nici din atitudinea politically correct a discuţilor politice, ci doar din setea de absolut care poate fi reperată, într-un mod mai mult sau mai puţin camuflat, în toate sufletele omeneşti. „Sufletul” Europei presupune capacitatea europenilor de a opera cu simboluri comune, creaţia de bunuri intangibile general acceptate sau, mai pe scurt: „contactul cu o transcendenţă care închide istoria, descizând simultan perspectiva eshatologică a unui <> integrator”. (Teodor Baconsky în Pentru un creştinism al noii Europe, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15).
Într-un context în care europenii operează încă cu distincţii halucinante, întinzând adevărate prăpăstii culturale între diferitele naţiuni europene, singura şansă pentru recuperarea acestui „suflet” va fi anamneza trecutului, descoperind că Europa modernă s-a născut sub amprentele creştinismului.
Desigur, la prima vedere acesta ar părea un itinerariu anevoios şi irealizabil iar, din păcate, noi creştinii avem darul de a ne lăsa foarte repede păgubaşi. De regulă, avem tendinţa de a absolutiza viziunea conform căreia suntem victimile unei Europe moderne secularizate din ghearele căreia cu greu putem scăpa. Puţini sunt însă aceea care îşi dau seama că nu doar creştinismul se află în această postură ingrată ci şi sistemul politic însăşi. De regulă putem porni de la premiza că modernitatea a însemnat demitizarea valorilor tradiţionale, dar, în acest context, ultramodernitatea presupune demitizarea modernităţii însăşi, după cum remarcă şi Radu Carp. Pentru a susţine aceast postulat, ajunge să ne gândim doar la criza de credibilitate prin care trec instituţiile guvernamentale şi legislative din toate ţările Europei.
Prin urmare, Europa, considerată de această dată drept totalitatea cetăţenilor europeni, nu se pune doar împotriva Bisericii, ci şi împotriva unui sistem politic măcinat de scandaluri, de corupţie şi de nepăsare. În acest context, creştinismul trebuie doar să aibe diligenţa necesară pentru a îmbrăca mesajul său într-un limbaj accesibil Europei de astăzi, dar mai ales Europei de mâine.

Contribuţia României la panorama religioasă a Europei

Acest punct al itinerariului nostru are drept obiect contribuţia evidentă pe care România o aduce panoramei religioase a Europei. Din acest punct de vedere, aderarea României la Uniunea Europeană cred că este un moment de răscurce pentru reevaluarea şi reelaborarea proiectului european.
Până la aderarea României, confesiunile creştine prezente în mod hotărâtor pe eşafodajul european erau catolicismul şi protestantismul. O dată cu aderarea României şi a Bulgariei la UE, confesiunea ortodoxă a devenit o voce deloc neglijabilă pe scena europeană. Astfel, din punct de vedere al „însufleţirii” Europei, discursul religios a trebuit schimbat da capo a fine, întrucât prin aderarea acestor două ţări la organismul europen, plămânul oriental al Europei a fost repus din nou în deplină funcţiune, iar Europa trebuie să înveţe din nou să respire prin utilizarea armonică a amânduror plămâni.
La o primă vedere, am fi tentaţi să credem că acest fenomen pune în pericol cuceririle făcute până acum pe drumul înspre „însufleţirea” Europei, însă, consider că, în aceeaşi măsură, reactivarea plămânului oriental al Europei, înseamnă un salt înainte pentru acest proces, întrucât lumea orientală degajează actualmente o fascinaţie ce atrage sufeltele occidentale spre contemplaţie şi spre deschiderea orizontului lor cultural. Spiritualitatea orientală este un ferment nou, exotic aş spune, ce trebuie folosit cu chibzuinţă în vederea construirii unui edificiu axiologic comun tuturor europenilor.

BGC şi Europa

Desigur, reactivarea plămânului oriental al Europei nu se petrece de la sine şi fără complicaţiile post-operatorii aferente. Reuşita oricărui transplant medical nu stă atâta în transplantarea unui organ dintr-un organism în altul, ci în lupta post-operatorie de acceptare a noului organ de către organismul în cauză.
În această luptă de acceptare a plămânului oriental de către organismul european, BGC poate avea un rol cheie, fiind o sinteză, aş zice reuşită, între spiritul apusean şi cel răsăritean. Prin urmare, acesta ar fi momentul propice pe care BGC ar trebui să-l fructifice la maxim pentru a-şi descoperi adevărata chemare, dincolo de durerile istorice.
Pentru „însufleţirea” Europei, impasul dialogului catolic-ortodox nu poate avea urmări îmbucurătoare. Dincolo de revolta ortodoxă faţă existenţa „uniaţilor” şi de ezitările romano-catolice faţă de aceştia (vezi Conferinţa de la Balamand), BGC este o realitate călită sub lumina a 300 de ani de istorie şi, prin urmare, trebuie percepută ca atare. Datoria BGC este însă aceea de a arăta tuturor că din experienţa sa avem cu toţii de câştigat şi de a se propune ca un punct de plecare (şi nu o linie de sosire!!!!) în vederea stabilirii unei ecleziologii ce ar putea împăca bisericile.
După cum remarca şi teologul ortodox Ioan I Ică Jr., problema fundamentală ce distinge ecleziologia ortodoxă de cea catolică este modul de înţelegere a raportului universal-local. Acum 300 de ani, acest raport a fost rezolvat prin intermediul apariţiei BGC. Desigur, condiţiile istorice de astăzi sunt cu totul diferite faţă de contextul istoric de atunci. Consecinţa logică a acestei observaţii este aceea că rezolvarea de atunci nu poate fi valabilă în zilele noastre, întrucât, însăşi Biserica Catolică şi-a schimbat viziunea sa ecleziologică. Totuşi, existenţa BGC poate constitui premiza pentru elaborarea unui nou mod de exercitare a primatului papal şi al „conducerii conciliare”, propunând un model viabil de integrare a „localului” în „universal” şi al „universalului” în „local”.

Din tabloul creionat timid prin intermediul acestor rânduri reiese importanţa rolului mediator pe care BGC şi-l poate asuma, însă doar ieşind de sub norul umbros al disputelor patrimoniale care ancorează spiritul într-o viaţă medicoră, lipsită de conştiinţa unei chemări ce transcende trecutul, prezentul, viitorul, orgoliul şi sensibilităţile. BGC poate porni pe acest drum anevoios, dar specific doar pentru ea, începând de la, deja menţionata, „purificare a memoriei”, concept nu doar teoretizat, ci şi pus în practică, de Papa Ioan Paul al II-lea. Căci trecutul per se este lipsit de orice valoare dacă nu este trăit în prezent şi proiectat în viitor spre edificarea spiritului uman însetat de absolut şi flămând de sacralitate.

Solilocvii III

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărata asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.

Adaptarea unei parabole

Familia cobora de la Ierusalim la Ierihon pe străzile întortocheate ale istoriei când se întâlnii cu modernitatea. Aceasta se năpustii asupra familiei: îi fură credinţa pe care, mai mult sau mai puţin o păstrase până în acel moment; apoi îi luă fidelitatea şi unitatea, serenitatea discuţilor familiare, solidaritatea şi ospitalitatea.
Pe acel drum trecu un sociolog. Văzând familia rănită zăcând pe marginea străzii, acesta spuse:
-E moartă! şi îşi continuă drumul.
De asemenea, pe acel drum trecu un psiholog şi spuse:
-Era o structură opresivă. Mai bine că s-a terminat cu ea.
Apoi, o întâlnii în cale un preot care începu să strige la ea:
-De ce nu ai rezistat? Poate că erai de acord cu cei ce te-au atacat!
În cele din urmă, pe acel drum trecu înuşi Domnul care o privii cu compasiune aplecându-se asupra ei şi o spălându-o cu uleiul duioşiei şi cu vinul iubirii sale. O luă în spate şi o duse la Biserică, încredinţândui-o acesteia zicând:
-Am plătit deja pentru ea tot ceea ce era de plătit. Am răscumpărat-o prin sângele meu. Nu o mai lăsa pe stradă în ghearele timpului. Revigorează-o cu Cuvântul meu şi cu pâiniea mea. La plinirea timpurilor îţi voi cere socoteală despre ea.

Scurta meditatie de Pasti

Fără îndoială, pasiunea, moartea şi învierea lui Hristos constituiesc evenimentul central al creştinismului şi, totodată raţiunea sa de a exista. Încercând un exerciţiu de imaginaţie, consider că dacă acestea nu ar fi avut loc, întreaga propovîduire a Mântuitorului s-ar fi pierdut în negura istoriei şi pe cugetele oamenilor s-ar fi aşezat praful uitării. Prin sângele Mântuitorului am fost răscumpăraţi şi de la acel moment mântuirea depinde doar de noi înşine.
Cu toate acestea, mântuirea a ajuns la îndemâna noastră prin cea mai celebră şi crudă condamnare la moarte din istoria omenirii şi, urmărind cu ochii sufletului filmul lui Mel Gibson The Passion of Christ, nu cred să existe vreun tânăr care să nu se fi întrebat „cine este totuşi responsabil pentru o asemenea judecată strâmbă şi o asemenea moarte crudă”? Să fie vina evreilor? Sau poate este, totuşi, vina cotropitorilor romani?
Răspunsul la această problemă nu este nici pe de parte atât de simplu precum ar fi unii tentaţi să creadă. Dacă am reuşit să învăţăm ceva bun din istoriografia modernă, aceasta ar fi faptul că asupra unor evenimente petrecute acum 2000 de ani nu se poate da un verdict fără echivoc. Răspunsul la întrebările puse mai sus nu face excepţie. În primul rând, trebuie menţionat că nu există deloc o siguranţă referitoare la legislaţia romană şi iudaică din acea vreme.
În creştinismul timpuriu exista tendinţa clară de a da întreaa vină pe autorităţile evreieşti de la Ierusalim. În 1 Tesal 2,14 acestea sunt indicate drept singurele responsabile pentru moartea Mântuitorului, în timp ce contribuţia romană la aceasta nu este menţionată nici de departe. În Evanghelia după Matei, soţia lui Pilat declară în repetate rânduri inocenţa lui Hristos, iar Pilat se spală pe mâini în semn că nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru moartea unui om drept. În Evanghelia după Luca, Pilat însăşi declară de trei ori inocenţa lui Isus. Desigur, din această panoramă nu poate lipsi celebrul blestem pe care evreii şi-l iau asupra lor şi care a fost obiectul unor discuţii aprinse, mai ales în anii ce au urmat crimelor naziste: „Sângele acestui drept asupra noastră şi asupra urmaşilor, urmaşilor nostri!”
Această tendinţă clară a primilor creştini de a da vina exclusiv pe Sinedriul evreiesc poate fi pe de altă parte explicată prin dorinţa creştinilor de a deveni o religie legitimă, iar pentru aceasta au atenuat din responsabilitatea autorităţilor romane, de la care aşteptau o favoare.....o favoare care însă a venit doar cu 300 de ani mai târziu!
Teologia modernă pe de altă parte, însufleţită în mod clar de idealul unui dialog fratern cât mai sincer între creştini şi evrei şi profitând de nepermanenţa în istorie a Imperiului Roman, au întreprins exact mişcarea inversă: responsabilizarea autorităţilor romane şi evidenţierea neimplicării evreieşti. Ca şi argument ştiinţific în favoarea aceste ipoteze, adepţii acestei teorii s-au bazat pe ipoteza conform căreia evreii nu ar fi avut nici un drept să îl judece pe Hristos şi, mai ales, că metoda crucificării nu exista în sistemul punitiv evreiesc. Şi totuşi istoricul Flavius Iosephus, menţionează în scrierile sale că un rege evreu care a trăit înaintea lui Hristos şi-a crucificat 800 dintre adevrsarii săi, pentru a-şi putea consolida puterea regală. Mai mult, descperirile de la Qumran au adus elemente ce nu susţin foarte bine teoria despre care vrobeam: în grota cu numărul 11 a fost găsită o bucată de pergamenă dintr-un codice evreiesc, iar pe aceasta sunt trecute delictele care sunt pedepsite prin crucificare. Evident şi în jurul acestei pergamene se poate discuta mult, dar nu cred că are vreun rost să poposim mai îndelung pe această problematică.
Dincolo de tendinţa atribuirii unei responsabilităţi mai mici sau mai mari romanilor, respectiv evreilor, cred că responsabili de această condamnare sunt oameni, de fapt, totalitatea oamenilor care au trăit, trăiesc şi vor trăi până la cea de a doua venire. Responsabilă pentru această condamnare este slăbiciuna umană şi tendinţa de a păcătui, care de cele mai multe ori se concretizează prin păcat. De aceea cred că, într-o formă simbolică, implicarea romanilor şi a evreilor în această condamnare nu este fortuită. Romanii, prin universalitatea lor reprezintă întreaga omenire care nu doreşte să-l condamne pe Hristos, dar prin viaţa lor îl răstignesc zi de zi. Pe de altă parte, implicarea evreilor, consider că este un semn pentru faptul că nici oamenii aleşi să-i slujească lui Dumnezeu (evreii=poprul ales) nu sunt scutiţi de această implicare activă în răstignirea Mântuitorului. Pirn urmare, implicare romanilor şi a evreilor este un semn al implicării întregii omeniri în această răstignire, fie preoţi sau laici, papi sau patriarhi, albi sau negri, tineri şi bătrâni. Cu toţii ridicăm, zi de zi, degetul împotriva Divinităţii şi strigăm, fie chiar şi numai cu jumătate de gură: „Să se răstignească!”

Dan Pătraşcu

Fragment

Beţia înălţimilor înălbite de haina alburie a zăpezii coboară pe pantele munţilor şi se dizolvă în valurile mării. Departe de nordul friguros se află deşerturile nesfârşite ce se termină subit în mare. Linia de demarcţie dintre mare şi deşert este, probabil, lucrul cel mai misterios dn lume. Oare cum poate deşertul, care a secat atâtea ape şi speranţe, să se termine atât de brusc tocmai într-o mare? Probabil că apele înghiţite de căldura deşertului şi-au unit forţele pentru a pune capăt acelei nesfârşite întinderi de nisip fierbinte, iar cel mai crunt destin al deşertului este acela de a se înneca, fără de veste, într-o mare liniştită, o mare pe care nu o poate birui cu căldura sa.
Pentru mulţi oameni, locurile unde deşertul se îmbină cu marea sunt cele mai prielnice pentru solilocvii nocturne. Deşertul în sine sugerează locul unde fiecare om este doar cu el însuşi, locul unde totul este in plus, locul unde omul este confruntat cu condiţia sa primordială, iar astfel îşi poate da seama cât de mult s-a îndepărtat de aceasta. Pe de altă parte, glasul mării este mereu prezent în singurătatea îndrăgostiţilor, povestind misterele corăbiilor a căror catarge nu au mai văzut uscatul, pierind o dată cu speranţele celor de pe mal. Visătorii se pot lăsa duşi de infinitele cărări ale mării spre idealurile demult uitate de freamătul lumii moderne, iar astfel îşi pot da seama că visul nu este doar o iluzie, ci doar o realitate care dă consistenţă realităţii. Realitatea fără vise nu ar putea exista, pentru că se hrăneşte din ele, la fel cum visele se hrănesc din realitate. Iată, din aceste motive, locurile unde deşertul se înâlneşte cu marea este mediul propice oamenilor care pleacă în descoperirea profunzimilor pentru a explica suprafeţele.
Soarele cobora deja portocaliu şi obosit spre marea liniştită pentru a-i da sărutul de noapte bună şi a se ascunde în spatele întunericului pentru a lumina alte deşerturi la fel de călduroase. Valurile line se unduiau în adierea vântului umed care venea dinspre mare. Nisipul fin, dar nespus de fierbinte foşnea precum zăpada sub picioarele ei micuţe, gâdilându-i jucăuş tălpile înfierbântate. Ultimile raze ale soarelui îi atingeau fără vlagă pielea ei maronie, dându-i o nunţă portocalie, ca cea a nisipului pe care călca. Glasul valurilor ce brăzdau nisipul îi îndulcea auzul cu o cântare eternă. Ochii ei negrii ca smoala scrutau atent îndepărtările acvatice, încercând să surprindă exact momentul sărutului dintre soare şi mare, alături de un pescăruş ce zbura spre soare, rugând-l să- ia cu el acolo unde soarele nu apune niciodată.
-Şi noi suntem precum păsările, se gândea ea, destinaţi spre a zbura mereu spre lumină. Noi oamenii, în tot ceea ce facem, ne jucăm cu lumina. Întreaga realitate este un joc de lumină.

Die stille Sehnsucht

Atăzi la Goethe Institut în Roma a fost proiecat un film de producţie germană, apărut în anul 2006. Titlul original al acestuia este Die stille Sehnsucht, iar traducerea în engleză Warchild. Chiar dacă nu ar trebui să încurajez pirateria, sfătuiesc pe toţi cititorii interesaţi să intre în posesia acestui film, pentru că merită văzut.

Pe scurt despre subiectul filmului: în timpul războiului din Bosnia, Senada a fost răpită de soldaţii sârbi şi în timpul lipsei ei, fetiţa sa a fost luată de Crucea Roşie şi dusă în siguranţă. Apoi, fata a fost înfiată de o familie germană, fără ştirea mamei, aceasta crezând că fata sa murise. Datorită unor circumstanţe favorabile, Senada îşi dă seama că fiica ei trăieşte şi pleacă pe urma ei. Trecând clandestin graniţa, ajunge în cele din urmă în Germania şi găseşte famila adoptivă a propriei fetiţe. În cele din urmă, reuşeşte să-şi privească fetiţa în faţă, dar trebuie să reununţe la visul de a-şi reintra în drepturile părinteşti.

Filmul este extrem de realist şi tragic, prezentând foarte bine dezumanizarea provocată de război şi josnicia de care sunt capabili oamenii. Legătura primordială dintre mamă şi copilul ei nu poate fi însă sufocată de circumstanţele răutăţii omeneşti şi dau chiar unei simple femei, puteri nebănuite.

Pe de altă parte, filmul surprinde extrem de bine tipologiile umane: tipologia balcanică pe de o parte, şi cea germană de cealaltă parte. Privind acest mi-am dat seama că, chiar dacă trăim cu toţii într-o Europă teoretci unită şi globalizată, există culturi care trăiesc în lumi paralele iar comunicarea dintre ele este doar aparentă. De aici se naşte un conflict puternic, în primul rând intrior, pe care trebuie să-l înfrunte orice om al Europei de Est care este pe cale să se integreze.

Vorba lungă, sărăcia omului! Sugerez tuturor să vadă filmul şi apoi poate putem începe un dialog prin intermediul comment-urilor.

O legendă din Maroc

Atunci când micuţii copilaşi marocani priviră pentru prima dată imensa întindere de nisip ce formează deşertul Sahara, bunicii lor le povestiră această legendă.
Chiar dacă credeţi sau nu, la începutul lumii, tot pământul era verde ca o frunză fragedă. În acea vreme existau nişte copaci minunaţi în care creşteau laolaltă smochine, portocale, curmale şi multe alte fructe. Lei se jucau cu oile păstorilor şi triburile de indieni trăiau în pace unul cu celălalt, neştiind ce este răul.
O dată, la începuturile timpului, Dumnezeu ar fi zis oamenilor:
-Această grădină înflorită este numai a voastră. Dar fiţi atenţi, căci pentru orice faptă răutăcioasă ce o veţi săvârşi, voi lăsa să cadă pe pământ un firicel de nisip şi într-o zi ar putea dispărea toţi pomii verzi şi izvoarele cristaline.
Vreme îndelungată, oamenii luară în serios această ameninţare, până ce într-o zi doi beduini se certau pentro posesia unei cămile şi, la primul cuvânt urât pe care unul îl rosti, Dumnezeu aruncă pe pământ un firicel de nisip; un firicel atât de minuscul încât nimeni nu îşi dădu seama.
Evident, după cuvintele urâte, faptele nu întârziară să apară şi multe alte firicele de nisip căzură pe pământ până ce, într-un loc se formă, o grămăjoară de nisip care creştea însă pe zi ce trece. Atunci oamenii se opriră şi întrebară curioşi:
-Dumnezeule al tuturor triburilor, care este semnificaţia acestei grămezi de nisip? Îl întrebară pe Allah.
Acesta răspunse:
-Fructul răutăţii voastre. Pentru fiecare faptă necinstită pe care o faceţi, de fiecare dată când veţi ridica mâna împotriva vreunui frate de-al vostru, de fiecare dată când veţi minţi sau înşela pe cineva, un firicel de nisip se va adăuga aceste grămezi şi, cine ştie, poate într-o zi tot pământul va fi acoperit de nisip.
Dar oamenii începură să râdă în hohote zicând:
-Chiar dacă am fi cei mai răi dintre cei răi, nu ar fi de ajuns câteva milioane de ani pentru ca tot pământul să fie înghiţit de nisip. Şi apoi, puţin nisip nu strică nimănui!
Astfel, oamenii începură din nou să se înşele reciproc, triburile să se războiască, până ce nisipul îngropă câmpiile verzi, uscă cursul pârâiaşelo, iar animalele plecară în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi procura hrana.
Astfel a luat naştere deşertul, iar de atunci triburile au început să peregrineze prin deşert cu gândul câmpiilor verzi pe care le pierduseră. Din aceast cauză, atunci când se plimbă prin deşert, văd adesea lucruri care nu există: lacuri albastre şi copaci înfloriţi. Dar toate acestea nu sunt decât nişte simple iluzii care se evaporă într-o clipă, iar oamenii le numesc miraje.
Doar în locurile unde oameni au ascultat cuvintele lui Allah mai există palmieri verzi şi izvoare curate, iar nisipul nu le va putea distruge niciodată, ci le va înconjura de jur împrejur, la fel cum insulele sunt înconjurate de mare. Calătorii numesc aceste locuri oaze şi, în drumul lor, când ajung la ele se opresc pentru a-şi găsi odihna, amintindu-şi mereu şi mereu cuvintele lui Allah: „NU transformaţi lumea ce verde într-un deşert infinit”
Iată din aceste cauze, chiar şi în zilele noastre, pe pământ deşerturile continuă să se extindă.

O mică poveste

Era o dată un copac care îndrăgea foarte mult un copil. Acel copii venea zilnic să îl viziteze. Strângea frunzele copacului pentru a-şi face din ele o coroană şi a se declara regele pădurii. Se căţăra în copac şi se legăna agăţat de crengile acestuia. Mânca din fructele sale, apoi copilul şi copacul se jucau împreună. Când era obosit, copilul dormea la umbra acelui copac, în timp ce freamătul frunzelor îi erau cântecul său de leagăn. Copilul îndrăgea acel copac din toată micuţa sa inimă, iar copacul era fericit.
Dar timpul trecea şi copilul crescu mare. Acum, când copilul era mai mare, copacul rămânea adesea singur.

„Am nevoie bani”

Într-o zi, când era deja mare, copilul se întoarse să viziteze copacul, iar acesta îi spuse:
-Apropie-te, copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu şi leagănă-te pe crengile mele. Mănâncă din fructele mele, joacă-te la umbramea şi fii fericit!
-Sunt prea mare ca să mă mai caţăr în copaci, spuse copilul. Eu vreau să-mi cumpăr tot felul de lucruri ca să mă distrez. Am nevoie de bani! Îmi poţi da bani?
-Îmi pare rău, răspunse copacul. Eu nu am bani, am doar frunze şi fructe. Culege-mi toate fructele, copilaşul meu, du-te şi vinde-le în oraş. Astfel vei avea bani şi vei fi fericit.
Atunci, copilul se căţără în copac şi îi culesese toate fructele, iar copacul era fericit!
Dar trecu mult timp iar copilul nu se mai întorcea şi copacul se întristă....
Apoi, într-o zi copilul se întoarse la copac, iar acesta tremură de bucurie şi spuse:
-Apropie-te copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te pe crengile mele şi fii fericit!
-Am foarte multe de făcut şi nu am timp să mă caţăr în copaci, răspunse copilul care era deja om în toată firea. Vreau o casă pentru a mă adăposti, vreau o soţie şi copii. Prin urmare am nevoie de o casă. Îmi poţi da o casă?
-Nu am aşa ceva, răspunse copacul. Casa mea este pădurea, dar tu dacă vrei îmi poţi tăia crengile şi din ele îţi poţi construi o casă, iar atunci vei fi fericit!
Copilul tăie jos toate crengile copacului şi din ele îşi construi o casă, iar copacul era fericit!

„Am nevoie de o barcă, să fug departe”

Pentru mult timp copilul nu mai venii la copac. Dar când copilul venii din nou la el, copacul era aşa de bucuros încât cu greu reuşii să scoată câteva cuvinte.
-Apropie-te copilaşul meu! Vino să te joci.
-Sunt prea bătrân şi prea trist ca să mă pot juca, spuse copilul. Vreau o barcă, să pot fugi departe. Îmi poţi da o barcă?
-Taie-mi trunchiul! Din el îţi vei putea construi o barcă şi să pleci departe, iar astfel vei fi fericit!
Atunci copilul tăie trunchiul şi îşi făcu din el o barcă, iar copacul era fericit....dar nu de tot.
Cu mult, mult timp după aceea, copilul se întoarse la copac.
-Îmi pare rău, copilaşul meu, dar nu mai am nimic să îţi dau....Nu mai am fructe.
-Dinţii mei sunt mult prea şubrezi ca să pot mânca fructe, răspunse copilul.
-Nu mai am crengi ca să te poţi legăna.
-Sunt mult prea bătrân ca să mă mai leagăn.
-NU mai am nici trunchi ca să te poţi căţăra.
-Sunt mult prea obosit ca să mă mai caţăr.
-Sunt dezolat, suspină copacul. Aş vrea atât de mult să îţi dăruiesc ceva, dar nu mai am nimic. Din mine a mai rămas doar un butuc bătrân.
-În aceste momente nu am nevoie de prea multe, ci doar de un loc liniştit unde să mă pot aşeza şi odihni. Sunt un om foarte obosit!
-Atunci, spuse copacul bucuros, un butuc bătrân cred că este exact ceea ce tu ai nevoie pentru a te putea aşeza şi odihni. Aprope-te copilaşul meu! Aşează-te! Aşează-te şi odihneşte-te!
Copilul făcu întocmai, iar copacul era foarte fericit!

Rezultatul muncii

Astăzi m-am întâlnit la Roma cu regizolrul Jan Peter, cu care am colaborat la filmările filmului documentar despre care am mai vorbit. Mi-a dat un DVD cu partea a doua a filmului. Din păcate, părţile unde am jucat şi eu nu sunt incluse în partea a doua, ci în a treia, care are alt producător şi, prin urmare, o voi putea primi doar după ce va fi difuzată la televizor.

Chiar şi în aceste condiţii, a fost un moment foarte emoţionant să văd acest film, rezultatul finit al unei munci ce a durat aproape doi ani. În spatele imaginilor nu se vede tot stresul, toata tensiunea, tot sufletul pus în ele de o întreagă echipă, de la regizor până la ultimul suntetist şi la contribuţia mea, probabil cea mai neimportantă decât toate. Nopţi nedormite, frig, de multe ori debusolare! Şi doar acuma mi-am dat seama că în spatele oricărui film, există aceste sacrificii care dau viaţă filmului şi care, în definitiv îl fac să placă.

Newman

Consider că după postările mai mult poetice, care se află în totală asonanţă cu primăvara ce a pus stăpânire pe lume, şi deci inclusiv pe modul meu de a vedea şi simţi lucrurile, a venit vremea pentru o postare de o consistenţă intelectuală mai evidentă.

Consider că una dintre problemele de bază cu care se confruntă orice formă de religiozitate în aceste vremuri post-moderne izvorăsc dintr-o viziune distorsionată asupra raportului credinţă-raţiune. De aceea, responsabilitatea de bază a oricărei religii veritabile este aceea de a aduce lumină în ceea ce priveşte acest aspect şi de a-l explica într-un mod prin care lumea să-l poată percepe ca atare.

UN posibil punct de plecare poate fi cel propus acum mai bine de un secol de către John Henry Newman. (În mod intenţionat nu voi da nici un amănunt asupra biografiei acestui teolog pentru a încuraja micile cercetări personale a fiecărui cititor). Acesta, în cartea sa The Grammar of Assense stabileşte două feluri total diferite, dar la fel de importante, prin care fiinţele umane îşi pot da asentimentul referitor la ceva. În primul rând, ar fi acel asentiment (sau consimţământ, cum preferaţi) raţional, ca rezultat al unui calcul matematic, a unei observţii ştiinţifice sau a unul silogism impecabil. ALături de acesta, mai există asentimentul real, iar prin real, Newman se referă la afectiv. Dacă ne gândim bine, majoritatea asentimentelor pe care le dăm în viaţa noastră sunt cele afective.

Unul dintre acestea ar putea fi credinţa. Acesteia se poate da doar acest asemtiment afectiv....cel raţional ar fi doar o autoilizionare. ATENŢIE: Aceasta nu presupune minimalizarea raţiunii în ceea ce priveşte actul de credinţă! Diferenţa e că raţiunea are doar un rol premergător. Raţiunea pregâteşte terenul pentru sămânţa credinţei pe care fiecare om trebuie să o sădească în acel teren prin intermediul asentimentului afectiv.

MI-ar plăcea să văd părerile voastre referitoare la această posibilă cheie de a rezolva într-un mod accesibil lumii moderne acest raport dintre credinţă şi raţiune.

Solilocvii II

Soarele începe să-şi recapete vigoarea estivală! Ultravioletele cresc şi hainele de pe trupurile oamenilor se împuţinează. În lumea feminină revine în forţă aceeaşi modă: cât mai multă piele la vedere!! Este şi acesta un mod de a atrage atenţa atunci când nu mai ai alte atuuri!

Vantul nu mai deranjează prin răceala sa, ci este chiar binevenit. Aduce cu el mirolul mării, iar acesta îmi gâdilă jucăuş nările încă pline de mirosul zăpezii ce se poate vedea pe crestele din depărtare. Aici e cald....acolo e încă zăpadă. Ciudat! Cu cat urci mai sus şi te apropi de soare, cu atât este mai frig! De ce oare?

O amorţeală generală a pus stăpânire peste oraş, amorţeală sabotată doar de gălăgia turiştilor care cred că oraşul e numai al lor. Mă întreb unde a rămas bunul simt? Undeva departe! Departe de educaţia oamenilor de azi care se cred mai civilizaţi ca oricând.

Cumpăna dintre trecut şi prezent

Dincolo de visul trecutului
Tânjesc plinătatea prezentului
Şi fericirea clipelor ce-au fost,
Aş vrea să dea prezentului un rost!

Rostul acesta e greu de văzut,
Prezentul trăieşte la timpul trecut,
Aştept să devină trecutul prezent,
Prezentul fără ea să fie absent!

Absenţa icoanei chipului ei
Nu poate umple al vieţii temei.
NU vreau să-accept un prezent fără ea,
Visez la trecutul din inima mea!

Clipele ce-au fost le import în prezent
Şi le retrăiesc timid şi atent
Până când un nou prezent ia fiinţă,
Plin doar de iubire şi dorinţă.

Solilocvii I

De ceva vreme (totuşi nu foarte multă) lucrez la o carte. NU vreau să spun prea multe despre aceasta, căci dacă aş face-o, aş rămâne fără cititori (asta în cazul că va fi publicată vreodată). Oricum va fi un roman de dragoste în parte, dar totuşi nu vreau să fie o abordare telenuvelistică a unui lucru atât de frumos, dar atât de complex: dragostea. Am trimis unor cunoscuţi ceea ce am scris până acuma spre a primi un feedback constructiv. Cred că critica preponderentă a fost că aş scrie prea greu, prea filosofic, încerc să spun totul de la început (deşi aici nu pot să nu notez că în ceea ce au citit aceşti cunoscuţi nu prezint nici măcar 0,00001 % din ceea ce vreau să zic de fapt) şi totul devine greoi. Nu neg aceasta! Dar îmi dau seama totodată că nu vreau să scriu siropării lipsite de consistenţă. Dacă aş vrea să spun lucruri banale, la îndemâna tuturor, nu m-aş fi apucat de scris. Dacă eu vreau să transmit ceva, vreau să transmit profunzime, desigur în măsura în care sunt eu capabil de ea. NU pot scrie mai profund decât sunt! Dar în măsura în care sunt, aş vrea ca ceea ce scriu să fie un îndemn la profunzime adresat tuturor. În cele din urmă cred că profunzimea este o chestiune de voinţă din partea cititorului.

De fapt, defectul pe care eu îl găsesc la literatura rusă este exact această cădere spre simplu, banal, prozaic. De regulă într-un roman rus, chiar şi în cele mai cunoscute, la fiecare pagina de lucruri profunde se adauga altele 100 de episoade telenuvelistice de bon ton probabil. Din punctul meu de vedere şi din ceea ce am citit până acuma cred că există o singură excepţie care întăreşte regula de care vorbeam: Pasternak - Doctor Jivago. Acolo nici o pagină nu mi se pare în plus, pusă doar să dea bine şi să facă mai accesibil romanul. Desigur acestea sunt părerile mele, si le dau spre deconstructia critica a acelora care le citesc si se incumetă să mai dea câte un "comment" (şi din păcate sunt foarte puţini).


P.S. 1 De azi voi scrie zilnic pe blog. Probabil voi scrie seara, spre noapte si puteti citi în fiecare dimineaţă.

P.S.2 Încurajez pe toţi cititorii să folosească de "commenturi" pentru a face adnotari la ceea ce scriu. Commenturile sunt de un mare folos pentru mine si pentru ceilalti cititori. Desigur, cei care se incumetă să lase commenturi sunt rugaţi să nu se ascundă sub protecţia iluzorie a anonimatului.

Fragment

Se lăsase deja un frig năprasnic, de se auzeau şi stâncile trosnind, în timp ce vântul şuiera prin zări, ducând mirosul zăpezii în depărtări albăstrite de negura speranţei şi încinse de fierbinţeala soarelui.

Franturi

Soarele se dosise deja în spatele unui munte pleşuv îngreunat de zăpada ce căzuse abundent în ultima noapte, ştergând numeroasele urme de schiuri ce se întretăiau halucinant la fiecare metru şi, o dată cu ele, şi urmele de schiuri rămase întipărite adânc în inima lui care învăţa să bată într-un piept mult prea tânăr, la fel cum o pasăre învaţă să zboare la vârstă fragedă. De fapt, urmele nu erau şterse ci doar acoperite de zăpada virgină ce se aşeza dansând, poleită cu lumina stelelor pe care fulgii de nea o poartă în sine, bine ascunsă în spatele unei aparenţe fragede.
Mirosul zăpezii este cu totul diferit atunci când soarele se ascunde în spatele unui munte. Este un miros specific, îmbătător, atrăgător, dulce şi sărat în acelaşi timp, subtil dar omniprezent, ca şi cum omătului nu i-ar mai fii fircă de razele călduţe ce l-ar putea topi. Sunetul schiurilor în această zăpadă de un miros specific este mult mai puternic, dar blând şi prietenos.

Revoltă

Zilele trecute am fost din nou la San Giovanni Rotondo unde nu cu mulţi ani în urmă a trăit un om sfânt. Nu doresc acum să fac biografia acelui mare om. Cine doreşte un asemenea lucru poate da o căutare pe bara google din stânga blogului şi va afla tot ce doreşte. Ceea ce vreau să mărturisesc este că de fiecare dată când am vizitat acel loc am fost cuprins de revoltă devenită chiar silă când văd ceea ce a devenit acel loc şi cum banul a pus stăpânire pe cel mai mic detaliu, inclusiv al vieţii din mănăstirea în care Padre Pio a trăit. Poezia ce urmează este rodul acestei revlte interioare pe care o simt şi sper să nu fie interpretată în mod eronat de terţe persoane.

Mântuirea se vinde la tarabe

Tărâmul locuit o dată de sfinţi
Umili purtători a Domnului semne,
Răsună azi sub zgomote de-arginţi
Ce pun un preţ şi dragostei eterne!

Mântuirea se vinde la tarabe,
De parcă-ar fi la-îndemâna tuturor,
Sfinţenia poţi să-o cumperi şi in rate,
Tocmindu-te cu orice negustor.

Sfinţenia unui om de rugăciune,
Pentru mulţi e doar o bună reclamă,
Se pierde rostul faptelor bune
Sub a banului furie calmă.

Trădăm din nou a Domnului dragoste,
Şi-l răstignim pentru-o pungă de-arginţi,
Să scăpăm de a banului pacoste,
Să se-ascundă toţi oamenii sfinţi!

Eu, cerul si marea

Din nou eu, cerul şi marea! La linia imaginară unde cerul cu marea se unesc contopindu-se în acelaşi albastru puţin spălăcit, realitatea şi visul se întretaie halucinant. Un glas de pescăruş zugrvăşte chipul ei pe valurile liniştite ale marii, iar vântul îl poartă spre mine cu viteza gândului. Închid ochii şi mă pierd în această clipă eternă în care singurul zgomot perceptibil este şuieratul vântului care se loveşte de stânci bătrâne şi copaci înfloriţi. O petală dintr-o floare de măr îmi atinge buzele foarte fin şi tresar. Să fie oare un sărut din partea chipului pictat de glasul pescăruşului pe valurle line ale mării? Deschid ochii şi văd cum acel chip este purtat de unda mării înapoi spre punctul unde cerul şi marea se îmbrăţişează ca doi îndrăgostiţi. Cu siguranţă ea mi-a trimis o sărutare! Din nou eu, cerul şi marea!

Schimbarea la fata a Romei

Simpla prezenţă a unei persoane deosebite poate provoca schimbarea la faţă a unui întreg oraş! Ruinele somptuase din Roma dau mărturie despre un trecut învelit într-o aură de glorie dar ascund praful, gunoiul şi haosul Romei moderne unde totul se vinde pe tarabe....chiar şi iluzia mântuirii. Un oraş întreg devenit muzeu fără suflet; biserici mari....dar credinţă puţină, oameni mulţi....dar puţină umanitate.

Toate aceste aspecte negative ce ale Cetăţii Eterne care mă frământă de aproape patru ani încoace iată că au fost eclipsate pentru câteva zile prin simpla prezenţă a unei persoane deosebite, care, chiar dacă pentru prima oară la Roma, a ştiut să-mi arate o faţă a Romei pe care eu nu o cunoşteam. Ea a adus zâmbetul uitat pe buzele oraşului şi fiecare loc pe care l-am văzut acum îmi părea altfel. Chiar şi Colosseumul văzut dintr-un anumit punct al oraşului îmi dădea impresia că se află în mijlocul unei păduri de un uşor iz tropical şi nicidecum în inima unui oraş haotic. Parcă desprins dintr-o pictură impresionistă, se înălţa majestatic în zarea albastră umbrită de nori, aştepându-ne doar pe noi doi să îi descoperim misterele.

Ca un vis s-a evaporat totul o dată cu plecarea acelei persoane! Zâmbetul oraşului a dispărut din nou, haosul a repus stăpânire pe fiecare cotlon al oraşului şi gunoiul este ridicat de vânt şi purtat pe străzile Romei sub privirea nepăsătoare a turiştilor care tocmaii ies din Basilica San Pietro mulţumiţi că au văzut un muzeu frumos.

P.S. Acum ştiu de ce îmi place Timişoara: pentru că în acel oraş acea prezenţă a persoanei deosebite este perpetuă şi astfel oraşul îmi zâmbeşte mereu!

Legenda fulgerului minunat

O dată la o mie de ani cerul prăvale asupra pământului un fulger minunat ce se înfruptă din întunericul nopţii şi din cele patru zări ale pământului, pentru a atinge o intensitate de nedescris şi o lumină feerică ce poate îmbăta numaidecât simţurile celui care îl priveşte visător. Dat fiind faptul că fulgerul se hrăneşte din din cele patru zări ale pământului, acesta poate fi văzu în acelaşi timp din orice loc al pământului, de la cel mai luminos oraş al mapamonudlui, până la cel mai întunecat ungher de peşteră; de la vârful cel mai înalt al muntelui până în adâncimea cea mai de temut a mării; de la zonele acoperite de un covor moale de zăpadă, până la nisipul cald al deşertului.

Cel mai interesant este că acest fulger apare neprevăzut chiar dacă cerul este senin şi nu este însoţit de un tunet asurzitor aşa cum ar trebui să fie. La lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Fulgerul devine săgeata lui Cupidon ce provoacă această îndrăgostire cosmică între prinţul luminii şi printesa întunericului, care, la disoluţia fulgerului sunt aruncaţi din nou în lumi diferite şi aştepată jelind să treacă din nou un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa din nou.

Acest fulger este de o frumuseţe inefabilă, greu de pictat în cuvinte, şi oricine i-ar face o descriere, nu trebuie pierdut din vedere că aceasta, oricât de iscusită ar fi, nu defineşte nici cât negru sub unghie adevărata frumuseţe şi esenţă a acelui fulger, întocmai cum tomurile de cuvinte rostite pana acum nu reusesc sa descrie nici cat un grăunte de muştar divinitatea. Acest fulger înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului. În acest fulger se întâlnesc înălţimile ce te lasă fără respiraţie ale celor mai înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Sub lumina fascinantă a acestui fulger, nordul şi sudul se contopesc şi devin un unic foc ce arde perpetuu pe altarul iubirii.

În miile de ani ce apasă spinarea pământului ce ne poartă nimeni nu a reuşit până acum să vadă acest fulger, iar ceea ce se ştie astăzi despre acesta sunt cunoştiinţe ce au fost transmise în timpuri străvechi unui om înţelept de către un tunet asurzitor, care pe mulţi oameni i-a lăsat fără auz. Tot de acolo ştim că dacă două persoane de sex opus văd deodată acest fulger minunat şi îşi dau seama de minunăţia acestuia, se îndrăgostesc numaidecât, indiferent că se află în aceeaşi încăpere sau în colţuri diferite ale pământului. În ochii celor ce văd acest fulger rămâne flacăra ce arde perpetuu pe altarul iubirii, şi în cugetul lor rămâne întipărită aminitrea acestei minunţii şi dacă vreodată ajung să se întâlnească se recunosc numaidecât. Dar din păcate, şi dacă două persoane ar vedea vreodată acest fulger, probabilitatea să se întâlnească este foarte scăzută, întrucât fulgerul hărăzeşte acestora aceeaşi soartă pe care o au soarele şi luna care, după cum s-a zis mai devreme, aşteaptă un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa.

Inceputul carierei de actor

Iată o imagine din filmul documentar Imperium der Päpste în care eu l-am jucat pe împăratul Carol V. Ieri am primit această imagine din film de la regizorul Jan Peter care m-a anunţat, spre surprinderea mea, că această poză va fi una dintre pozele principale de pe coperta dvd-ului.

Descrierea scenei

Împăratul Carol V stă pe tronul său în timp ce spre dânsul se îndreaptă un sol al regelui Frantei, unul florentin şi un trimis al Papei de la Vatican. În drumul lor spre tron, aceştia aproape se cearta incercând să îl convingă pe asprul împărat de veridicitatea propriului punct de vedere. Împăratul nu îi lasă să se apropei prea mult de tron. Plictisit şi ferm îi opreşte zicându-le să tacă din gură că ştie el mai bine ce are de făcut. Scena se termină cun un prim plan din profil pe împăratul Carol V. Sincer şi eu de abia aştept să văd cum arată toate acestea în film.

Puţină politică

Acum două zile, miniştrii de externe ai ţărilor din cadrul Uniunii Europene au supus la vot recunoaşterea independenţei provinciei Kossovo, până nu demult parte integrantă a Iugoslaviei, iar, mai apoi, a Serbiei. În cele din urmă votul a fost în favoarea independenţei şi, în mod evident, această decizie a avut ecouri diferite pe mapamond. Preşedintele Bush, aflat în Tanzania, nu a ezitat să salute această hotărâre a Uniunii Europene. În mod evident, două zile după acest vot, Parlamentul Serbiei a declarat nul votul Uniunii Europene, retrăgându-şi apoi ambasadorul Serbiei din Statele Unite. Să vedem cine a votat pentru şi cine împotriva independenţei Kossovo. Ei bine, în favoarea independenţei au votat Italia, Germania, Anglia şi Franţa (am menţionat doar ţările cele mai importante), în timp ce împotriva independeţei au votat, printre alte ţări, Spania şi ROMÂNIA. Oare de ce aceste două ţări au votat împotrivă? Motivul este cât se poate de logic: atât în Spania cât şi la noi există revendicări asemănătoare cu cele ale albanezilor din Kossovo. În Spania avem mişcările separatiste basce, în timp ce la noi suntem toţi familiarizaţi cu cererile anumitor partide sau organizaţii care, cred ele, îi reprezintă pe maghiari. Evident votul în favoarea independenţei ridică un semnal de alarmă, atât pentru Spania cât şi pentru ţara noastră, iar astfel devine clar că, pentru a evita o decizie asemănătoare referitoare la provincile locuite de maghiari, această problemă trebuie să fie luată foarte în serios de conducătorii noştri.

Dar dincolo de această decizie cu toate implicaţiile ei, mă gândesc şi la un aspect mai uman. Am un prieten bun din Serbia, cu care mă văd aproape zilnic la Roma şi el încerca să îmi explice cât de îndreptăţită este Serbia să nu accepte independenţă Kossovo. Punea în explicaţile sale atâta pasiune, atâta convingere, atâta durere încât nu puteam să nu consimt şi să fiu de acord cu el.
Pe de altă parte am cunoscut anumite persoane din ce locuiau în Kossovo. Cu aceeaşi pasiune am îmi explicau cât de îndreptăţiţi sunt ei să îşi dorească independenţa şi din nou, nu puteam să nu fiu de acord că au şi ei dreptate.

La o primă vedere probabil veţi vedea în atitudinea mea o lipsă de vertebralitate sau un viciu de logică, însă vă asigur că nu este nici una nici cealaltă. Atât sârbii cât şi kossovarii iubesc acea regiune şi nutresc un patriotism rar întâlnit. Din nou, atât sârbii cât şi kossovarii doresc binele acelei regiuni chiar dacă Kossvo, ca nou stat, nu va fi în stare să-şi făurească binele în următorii 10 ani, şi chiar dacă modul sârbilor de a se raporta la acea regiune nu a fost mereu corect. Prin urmare, amândouă părţi au dreptate întrucât doresc "binele". Atunci unde e problema? Foarte simplu, problema rezidă în mijloacele cu care aceste două părţi urmăresc acest "bine". Chiar dacă de la Macchiavelli încoace "scopul scuză mijloacele" miile de conflicte arată că nu este deloc aşa, dar omenirea se încăpăţâneze să nu înveţe nimic din asta. Un scop bun nu poate fi atins prin mijloace rele, distrugătoare, căci atunci însuşi binele din acel scop se viciază. Astfel se ajunge la conflict. Problema Kossovo vs Serbia a fost tranşată! Problema româno-maghiară rămâne încă actuală şi depinde doar de mijloacele pe care fiecare parte le alege cum va sfârşi această problemă. Eu sper că vom avea cu toţii înţelepciunea să adoptăm mijloacele dialogului, a respectului, a iubirii de aproape si astfel să evităm momentul în care celelalte state decid pentru noi

Despre puterea pierdută a cuvântului

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.

Pe drumul iubirii

În ultima vreme s-a aşezat liniştea profundă a examenelor pe blogul acesta şi a devenit un adevărat deşert, fără strop de apă şi lipsit de viaţă. Dar cu forţe noi mă pregătesc să strig din nou în această pustie şi să îi dau viaţă, sperând să o transform într-o oază de bucurie şi relaxare pentru cei care intră să guste din ea. De asemenea vă îndemn să lăsaţi comentarii penru că după ele pot să îmi fac o părere cam ceea ce face plăcere oamenilor să citească. Pentru început o poezie.

Pe drumul iubirii


Suntem hoinari pe drumul iubirii
Şi escaladăm pante abrupte,
Ne pierdem în desişul pădurii
Ce-şi jeleşte crengile rupte.


Ascultăm sursurul pârâului
Care iute la vale goneşte
Şi pornim pe marginea hăului
Spre vârful iubirii celeste


Suntem purtaţi pe aripi de înger
Spre locuri ce sunt doar ale noastre
Ne-adăpăm cu lumină de fulger
Şi cu vinul din magice astre.

Drumul spre piscul iubirii e greu
Dar frumos ca paradisul pierdut
Căci taina iubirii ce arde mereu
E osteneala drumului străbătut.

Un drum spre împlinire

Pierdut în plutirea unui fulg de zăpadă,
Mă regăsesc în urcuşul unui vapor de apă,
Dar mă sfarm din nou când ating înălţimi răcoroase
Şi mă pierd visător în lumini de fulgere joase!

Din lumina de fulger ce orbeşte subit noaptea,
Devin negura zorilor ce întunecă zarea
Şi apoi mă topesc în dulcele razei de soare,
Ca ceara la umbra focului de lumânare.

Iar mă transform în lumină, dar în lumină de soare,
Rătăcesc printre frunze, flori şi miresme de mare.
Deodată ating cu căldura-mi o piele de zână
Şi-mi găsesc împlinirea ţinându-o de mână!

Experienţe de pe platoul de filmare III

Cu această postare voi conclude seria articolelor dedicate acestei frumoase experienţe din lumea filmului, fie acesta şi doar un simplu documentar. Desigur aceste zile mi-au oferit binecuvântatul prilej de a cunoaşte oameni noi pentru mine, mai ales acotri români, unii despre care auzisem, alţii despre care, din prea marea mea ignoranţă, nu autisem încă, însă de la toţi am avut ceva de învăţat.

Unul dintre primii acotri cu care am intrat în contact a fost Constantin Diţă, pe care îl cunoşteam deja de la filmările precedente. În acest film l-a jucat pe Lorenzo dei Medici. Încă din prima zi de filmări a avut loc o întâmplare care acum mi se pare haioasă, deşi atunci am cam rămas toţi de pe platou fără respiraţie. Trebuia filmat asasinatul lui Giuliano dei Medici, fratele lui Lorenzo, în timp ce amândoi se aflau la slujba de Paşti. Scenariul era că amândoi au fost atacaţi dar după o scurtă luptă Lorenzo reuşeşte să scape de agresorul său şi să fugă. Cei care trebuiau să îi omoare pe amândoi, precum şi cel asasinat în cele din urmă, erau cascadori profesionişti. Totul a fost pregătit şi explicat în detaliu dar la prima probă, în încăierarea aceea, din greşeală Constantin Diţă l-a lovit de-a binelea cu cotul în faţă pe atacator şi fugind, i-a dat şi un uşor brănci. Rezultatul a fost că după câteva fracţiuni de secundă cascadorul zbura prin aer nestingherit. Regizorul a încercat să-l prindă, dar nu a izbutit aşa că nu după mult timp cascadorul zăcea pe podea. Totuşi, nu a fost nimic foarte grav, şi cu încă câteva probe, scena a putut fi filmată fără nici o problemă.

Apoi un alt actor pe care am avut plăcuta ocazie să-l revăd acum este Candid Stoica. Cu el mă aflu în contact încă de la ultima filmare şi ne mai scriem, ne trimitem ultimile creaţii personale pentru a le comenta si analiza împreună. Am aflat că în curând va apărea o carte ce îi poartă semnătura.

Alţi doi actori de la Teatrul Naţional din Bucureşti pe care i-am cunoscut cu prilejul acestui documentar sunt Alexandu Georgescu (zis Jhonny) şi Virgil Ogăşanu, profesor la Institutul de Teatru. Alexandru Georgescu este fascinant prin modul în care reuşeşte să comunice cu lumea în absolut orice limbă, chiar dacă nu o ştie. Până la urmă, reuşeşte să comunice cu toţi foarte bine, fie verbal, fie nonverbal. De cealaltă parte alături de Virgil Ogăşanu am stat foarte mult timp deoarece trebuia să filmeze în camere diferite ale Palatului Farnese şi translocarea aparaturii dintr-o încăpere în alta necesita mult timp, astfel încât filmările s-au terminat pe la ora 4. În tot acest timp, ne-a delectat pe toţi cu mici povestiri haioase din de exemplu despre Tamara Buciuceanu şimulte bancuri.

Dincolo de toate acestea, am întâlnit actori în mare parte consacraţi, sau tineri în plină ascensiune şi totuşi au fost atât de deschişi, atât de comunicativi, atât de receptivi la tot ceea ce vroiau să transmită cei din jurul lor. De multe ori noi îi vedem doar în filme, sau pe scenele teatrelor şi avem impresia că între noi şi ei se află o distanţă irecuperabilă, deşi această distanţă este mai mică decât ne-am putea imagina. După cum am mai spus şi acum vreo doi ani după ce îl cunoscusem pe Cristi Chivu, este cu totul alt lucru să cunoşti persoana ce se află întradevăr în spatele imaginii pe care o poţi vedea pe micul ecran.

Experienţe de pe platoul de filmare II

De multă vreme, chiar de când eram mai mic, mă întrebam oare cum o fi să fi actor şi să filmezi un film şi iată că, pe nepregătite, la aceste întrebări am primit un răspun cât se poate de direct: am jucat într-un film documentar!! E drept că nu este o mare producţie hollywood-iană şi că nici rolul ce l-am jucat nu a fost nu ştiu ce mare provocare, dar totuşi am putut vedea cam cum este să fii în pielea unui actor.

În ultima zi de filmări mi-a venit şi mie rândul să intru la garderobă, să îmi pun costumul de împărat şi apoi să-mi aştept şi mie rândul la machiaj, ştiind că cea care avea să-mi pună nişte fire de barbă artificiale cu ceva vreme în urmă făcuse machiajele celor de la Rammstain pentru videoclipul piesei Ohne dich şi la vreo alte 4 filme germane. Apoi, cu multă emoţie a ajuns şi clipa când am păşit din nou pe platoul de filmare, de data aceasta nu ca traducător, ci ca actor, având misiunea de a interpreta rolul împăratului Carol V.

Iniţial pe planul de filmare erau trecute 2 scene, una filmata din 2 perspective, iar cealaltă din 3. La prima probă eram foarte emoţionat de frică să nu fac ceva greşit, deşi era doar o probă, însă totul a ieşit bine. Am primit laude de la regizor aşa că am pornit cu multă încredere atunci când pentru prima dată s-a auzit "action".

Nu este deloc floare la ureche să fi actor de film. O dificultate pe care eu o resimţeam mereu era aceea de a nu privi niciodată camera, care se afla la 10 cm de faţa mea şi se tot mişca, pe o şină, în stânga şi ăn dreapta. În cele din urmă totul este un exerciţiu de concentrare şi autocontrol. Totul se pare că a ieşit bine, întrucât regizorul a hotărât să mai filmeze o scenă cu mine care nu era trecută în plan plus câteva prim-planuri.

După vreo 2 ore şi jumătate în pielea împăratului Carol V a căzut şi ultimul "cut" pentru actorul din mine şi am fost nevoit să las în urmă realitatea unui personaj în a cărui piele începea să îmi placă să fiu, iar ziua a continuat încă multe ore, reluându-mi activitatea iniţială de traducător. Dar peste toate acestea, orcât de neimportantă ar fi fost, aceasta este prima mea experienţă în lumea actoriei, o experienţă pe care cu greu aş putea-o uita dar care, destul de probabil, se va continua peste ceva vreme cu un mic rol într-un documentar despre împărăteasa Sissi!

VA URMA

Experienţe de pe platoul de filmare I

Zilele trecute au fost atât de intense încât cu greu am mai găsit timp să îmi pornesc calculatorul, dar a meritat tot efortul, tot stress-ul şi toată oboseala. După scurta experienţă din octombrie, de data aceasta am avut ocazia să particip, ca traducător şi actor, la 5 zile de filmare pentru un documentar ce va fi difuzat de ZDF. AM avut ocazia să văd că lumea filmului nu este o lume plină de fascinaţie dar şi de muncă extenuantă, chiar şi câte 14, 16 ore pe zi.

Într-o zi obişnuită de filmări, cea mai uşoară muncă o au actorii care au de filmat doar câteva scene pe zi, în schimb toată echipa tehnică este de compătimit. Pentru tehnicienii ziua de lucru începe cam cu 2 ore înaintea ca aparatul de filmat să aprindă pentru prima dată beculeţul său roşu şi se termină cu aprox. 2 ore după ce cortina a căzut şi ultimul actor e deja demult în pat. Munca este atât de istovitoare încât la un moment dat intri într-un fel de transă şi totul se mişcă în mod automat. Doar când pe întreg setul de filmare se lasă liniştea nopţii târzii îţi dai seama de oboseală, de dureri, de coşmarul că mâine va fi o zi poate şi mai lungă.

Pentru mine, ca traducător, ziua de lucru începea când primul actor ajungea la machiaj! Aceasta era partea uşoară şi frumoasă a ceea ce aveam de făcut. Când acesta era gata, plecam cu el pe set-ul de filmare şi totul începea. Teoretic, munca mea era doar să facilitez comunicarea dintre actor şi regizor, însă....ba alt actor nu venea de la machiaj, ba trebuia discutat ceva cu administratia palatului unde filmam, ba trebuia facut cutare si cutare lucru. Astfel pentru scurte clipe am fost şi asistent de regie, şi asistent al cameramanului, rechizitor, pe scurt: cam tot ce era nevoie. Astfel cantitatea de muncă pentru mine s-a mărit considerabil. Cea mai scurtă zi de filmare a fost până la ora 00:00, pentru că la ultima scenă nu era nici un acotr român iar eu trebuia sa mă ocup de cazarea unui actor român ce tocmai venise şi am scăpat mai ieftin. Cea mai lungă în schimb a fost ultima, când ultimul "cut" a căzut la ora 3:14.

Partea frumoasă este că am cunoscut mai mulţi actori români destul de cunoscuţi, dar despre toate acestea....

VA URMA