De ce sunt entuziasmat ca l-am cunoscut pe Chivu?

De ce sunt aşa de entuziasmat că am vorbit cu Cristi Chivu? Mulţi zic că nu ar trebui să fiu, pentru că şi el e om ca toţi oamenii, plus că „tu oricum deja ai mai multă scoală ca şi Chivu” cum mi-a spus un coleg. Totuşi eu îl respect pentru ce a făcut pentru sportul romanesc si pentru faptul că el totuşi reprezintă Romania într-un mod onorabil, cu capul sus. Şi acesta nu este puţin lucru având în vedere că aici în Italia cei care ne fac reclamă sunt de regulă criminali, violatori, prostituate şi alte „etnii”. El în fotbal este o valoare şi valorule trebuiesc respectate. Eu am ales alt drum şi nu sunt o valoare cum este el in fotbal. Aşadar nu trebuie să avem in vedere câtă şcoală are, ci faptul că în ceea ce a ales să facă este printre cei mai buni. Plus că mai e şi imaginea creată de mass-media, iar când am ocazia să văd persoana, nu imaginea, îmi dau seama că aceasta este extrem de umană. E ca şi cum după un lung timp ce ai văzut doar ceva virtual, deodată vezi acel ceva materializându-se. Nimeni nu cred că poate nega faptul că o asemenea întâlnire trezeşte ceva în oricine. Şi chiar dacă, cine ştie, peste ceva timp presa nu va mai zice nimic de „imaginea” Cristi Chivu şi mulţi nici nu vor şti că a existat, cu siguranţă eu nu voi uita niciodată că am cunoscut „persoana”.

In cautarea florii de colt

Iubirea adevărată este ca o floare de colţ! Nu toţi o găsesc, asta pentru că nu toţi pleacă în căutarea ei. Mulţi o gasesc din greseala şi nici nu îşi dau seama peste ce au dat şi o strivesc imediat crezând că au scăpat lumea de o buruiana nefolositoare. Însă mai există şi o mână de oameni care mai pleacă încă în căutarea ei cum odioara Ghilgames pleca în căutarea nemuririi, o găsesc şi o preţuiesc la adevărata ei valoare: o comoară inestimabilă ascunsă în misterul de nedescifrat al unei petale imaculate.

Un acord de pian

Azi am fost acaparat de muzică. Am ascultat piese ce le voi păstra întotdeauna în suflet şi ele m-au făcut să văd lumea putin mai profund. Un acord de pian este expresia cea mai nobilă a vibraţilor sufleteşti, demonstraţia cea mai concretă a nepermanenţei lumii acesteia. Într-un acord de pian se închid laolaltă existenţa şi non-existenţa; un acord se naşte creşte şi se pierde încetul cu încetul până ce mai rămâne doar în urechea noastră si apoi piere si de acolo; un acord îl prevesteşte pe cel ce va urma iar cel ce a urmat vorbeşte de cel ce l-a precedat. Într-un acord este astfel închis misterul omenirii si a fiecărei vieţi. Ne naştem, creştem, prevestim pe cel ce va veni dupa noi, iar acesta probabil va păstra amintirea noastră. Viaţa noastră este un acord de pian compus de cel mai desăvârşit compozitor întrucât noi hotărâm dacă vrem să fim un acord major sau unul minor, unul armonic sau unul dizarmonic. Şi la fel de repede ca şi acordul de pian, într-o clipă ce se contopeşte cu eternitatea, ne contopim şi noi în simfonia divină.

O altfel de cunoastere

Mă pierd în infinitatea sentimentelor din mine! Mă copleşesc şi raţiunea nu mă mai satisface deloc. Experienţele sufleteşti prin care tre ţin loc de cunoaştere chiar dacă sunt adesea contradictorii. De fapt, nu există experienţe contradictorii. O experienţă ia locul alteia, dar asta nu înseamnă că o contrazice. Logica aristotelică nu mai funcţionează pe acest tărâm. Cred că sacrosantul principiu occidental al non-contradicţiei ar trebui puţin temperat, iar astfel am ajunge la o cunoaştere mai profundă a lucrurilor, care nu este neapărat o cunoaştere intelectuală ci slavgardarea unei epifanii, vorbind în termeni heideggerieni.

Ceva interesant

Astăzi s-a întâmplat să îmi cadă în mână un volum de Mircea Eliade „Mitul reintegrării”, volum care mi-a plăcut la nebunie. Nu este unul dinte studiile importante ale sale ci un volum apărut în 1942 la editura Vremea. Acesta cuprinde 2 eseuri diverse dar care sunt legate cumva de o temă comnună: integrarea fiinţei umane în fiinţa cosmosului.
Încă de la prima pagină atenţia mi-a fost captată de un comentariu asupra dramei „Faust” de Goethe. Eliade se opreşte de fapt asupra primei părţi, „Prolog im Himmel” concentrându-şi atentenţia asupra relaţiei dintre Mefisto şi Dumnezeu şi practic de la acest comentariu îşi începe tezele.
În ansamblu se poate zice că Eliade elaborează aici o dizertaţie metafizică originală întrucât foloseşte ca argumente şi dovezi religiile orientale, mai cu seamă, anumite aspecte din aceste religii. Din punct de vedere filosofic concluzia la care Eliade ajunge ar fi aceea că între viaţă şi moarte conflictul este aparent, la fel cum aparent este conflictul dintre Bine şi Rău. Şi viaţa şi moartea, şi Binele şi Răul sunt doar aspecte consecutive ale aceleiaşi realităţi unice, inaccesibile experienţei umane.
Ideea nu este neapărat nouă întrucât ea ajunge la Eliade de la Nicolaus Cussanus care a fost artizanul celebrului concept coincidentia oppositorum. Eliade elaborează mult mai exact această teorie decât marele renascentist şi o îmbogăţeşte cu nenumărate exemple din mitologiile orientale.
Cartea vorbeşte apoi în cea de a doua parte despre diferitele infăţişări ale mitului androginului din epoca moderna, dar pe mine m-a impresionat mai mult prima parte, care din punctul meu de vedere ar putea sta la baza elaborării unui nou mod de a concepe metafizica recurgând la mitologie, întrucât având în vedere că metafizica este căutarea principiului prim, aceasta se intersectează cu mitologia, sau, mai bine zis, cu fenomenologia religiilor.

Religiozitatea la americani

Citeam azi plictisit si fara chef niste materiale propuse pentru cursul de filosofia religiei. Dar, ca prin minune, atentia mi s-a oprit asupra unui mic detaliu. Prin secolul I d.c. traia la Roma un anumit jurist numit Varon care spunea ca exista 3 forme de religie: religia mitica bazată pe poemele mitologice; religia rationala, nimic altceva decat teodicea adica cugetarea rationala despre dumnezeu; si religio civilis, prezenta in Roma si care avea un profund caracter institutional. Si e adevarat. Romanii nu aveau teste sacre si nici devotiuni foarte serioase. In schimb religia era folosita in interesul statului roman care să îi ţină pe oameni sub control. Tot ceea ce se facea era facut pentru ca zeii o cereau si de aici rezultă că această formă de religie servea statul, divina istituta urbe.

Nu pare nimic interesant dar mie mi se pare că această formă de religie este astăzi specifică pentru americani. În nici o tară europeana aparţinând UE religia nu mai joaca unrol deloc important, ba chiar nu mai joaca nici un rol. În America e divers. Acolo toţi sunt educaţi în spiritul unei religio civilis în care religia este lipsită de consistenţa spirituală, ritualică morală, în schimb ea este folosită pentru legitimarea actiunilor statale. De aceea si numeroasele aluzii la Dumnezeu din discursurile "ilustrului" preşedinte american.

Chiar azi am citit în presa de profil cultural un articol referitor la Paolo Coelho şi m-am gândit să scriu şi eu câteva rânduri tot despre el.

Prima carte semnnată de el care mi-a picat în mână a fost, binenţeles, "Alchimistul" care cred că a fost un absolut best-seller in România. NU a fost o carte care să mă fascineze. MI se părea un simplu roman de aventură care nu zicea parcă nimic nou. Au urmat multe altele dintre care cel mai mult m-a impresionat "Diavolul şi domnişoara Prym". Dar începeam să devin din ce ăn ce mai sceptic dandu-mi seama ca ceea ce promovează Coelho este de fapt un New Age bine mascat, care conduce la un relativism religios periculos.

Nici din punct de vedere literar nu mi se pare ceva foarte ieşit din comun Coelho. E un autor asemenea lui Dan Brown care nu impresionează prion forţă descrit sau printr-o profunzime ieşită din comun. Din punctul meu de vedere MArio Vargas Llosa este cu mult mai iscusit decât cei doi sus amintiţi. Concluzia mea finală este deci că numărul cărţilor vândute nu este deloc direct proporţional cu talentul de scriitor şi că literatura a devenit mai mult o problemă de advartising decât o artă

Cartea tibetană a morţii şi a vieţii

Nu de mult timp am terminat de citit "Cartea tibetanş a vieţii şi a morţii" scrisă de maestrul budist Sogyal Rinpoche. Această carte a apărut în 1992 cu binecuvântarea lui Dalai Lama şi a devenit foarte rapid una dintre cărţile de bază a budismului şi nu numai. Cartea se vrea a fi o completare a anticului codice budist "Cartea tibetană a morţii", una dintre cărţile fundamentale ale budismului tibetan. Codicele antic vorbeşte despre viaţa sufletului după moarte, în timp ce maestrul budist actual o completează printr-o perspectivă morală actuală: cum trebuie să ne trăim viaţa în perspectiva morţii iminente.Practic cartea debutează cu o radiografie a stării de spirit a oamenilor de astăzi care în tinereţe se gândesc că vor trăi veşnic şi spre sfârşit o anxietate groaznică pune stăpânire pe ei. Autorul ne sfătuieşte pe toţi să ne trăim viaţa şi în perspectiva vieţii ce va urma, întrucât modul in care ne comportăm în viaţă este determinant pentru sufletul nostru după moarte.
Foarte mult m-a frapat viziunea foarte deschisă a maestrului budist care aş zice că se apropie de un ecumenism corect. Deseori face aluzie la învăţătura creştină comparându-o cu cea budistă şi evidenţiând faptul că amândouă religii pun un mare accent pe viaţa de apoi şi pe cum trebuie să trăieşti viaţa aceasta. Am descoperit şi alte nenumărate lucruri comune care m-au făcut să îmi dau seama, încă o dată, că conceptul de "logos spermatikos" vehiculat in evul mediu timpuriu de unii Sfinti Părinţi nu este eronat deloc. Pentru mai multe detalii, vă recomand tuturor să citiţi această carte.

Pagini de jurnal

Poate tot legat de tema timpului asupra căreia mi se concentrează toată fiinţa dar care rămâne încă un mare mister pentru mine, zilele acestea m-am gândit mai mult ca oricând la anii de liceu. M-am gândit cu melancolie şi cu lacrimi în ochi deseori la o perioadă a vieţii mele asupra căreia îmi vine greu să leg câteva cuvinte, întrucât nu ştiu să mânuiesc cuvintele aşa de bine încât ele să exprime tot ce simt.
Pentru unii perioada liceului este o perioadă oarecare, fără prea mare importanţă. Alţii poate păstrează o amintire extrem de neplăcută despre liceu încadrându-se în linia bacoviană. Pentru mine însă anii de liceu au fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Trăiam atunci parcă într-un spaţiu securizat în care nu intra nici un intrus şi în care timpul avea răbdare cu noi. El curgea ca întotdeauna, însă nimeni nu îl băga în seamă. Noi trăiam viaţa noastră în afara oricărui timp fizic, într-o lume în care responsabilităţile erau mai mici şi în care fără să ne dăm seama ne prelungeam anii copilăriei. Problemele, frământările, durerile nu lipseau însă rezolvarea lor parcă era mai uşoară.
Păstrez vie în memorie amintirea clasei mele şi a tuturor colegilor. Fără mari eforturi reuşesc să îmi amintesc fiecare poză de pe perete, fiecare zgârietura din zid, fiecare pată de pe geam. Când închid ochii aud forfota ce o cream noi toţi şi retrăiesc din plin o zi de şcoală.
Îmi amintesc toate momentele frumoase şi chiar pe cele mai puţin frumoase, dar care acum mi se par de o frumuseţe inefabilă. Îmi amintesc de prima iubire şi de micile idile ce mi-au alinat dar şi măcinat mult. Îmi amintesc de rând pe rând de toţi, îi simt aproape în aceste momente de parcă i-aş putea atinge. Le aud chiar vocile şi râsul. În sufletul meu toţi sunt mai tangibili ca oricând. Îmi amintesc de excursile din liceu, excursii ce m-au purtat în locuri pe care eu acum le consider sacre şi pe care aş vrea să le revăd cât mai curând. Îmi amintesc în fine de banchetul de final, banchet la finalul căruia toţi am început să plângem ca nişte nou născuţi la primul contact cu lumea exterioară. Şi de ce plângeam noi atunci? Cu cei mai apropiaţi dintre colegi ştiam că voi păstra un contact foarte strâns şi aşa este. Atunci de ce plângeam? Eu cred că plângeam cu toţii deoarece subconştientul nostru ştia că o dată cu acel moment am pierdut o dată pentru totdeauna paradisul adolescenţei în care totul era la locul lui; îl pierdeam cu toţii intrând in vâltoarea vieţii care ne aştepta pe toţi cu lovituri puternice. Era plânsul unui nou născut care ieşind din uterul matern ia contact cu lumea şi plânge, plânge pentru că îi este frică, nu se mai simte în siguranţă. Am ieşit cu toţii dintr-o lume în care totul era stabil şi am intrat într-o lume plină de instabilitate; am ieşit dintr-o lume fără timp şi am intrat într-o lume în care timpul ne goneşte mereu. Am ieşit dintr-o lume pe care noi ne-am creat-o şi am intrat într-o lume a nimănui, în care eu cel puţin mă simt străin. Aş da orice să mai pot retrăi, măcar pentru o clipă, o zi de liceu!!

Scriu aceste randuri in amintirea colegilor de liceu pe care ii asigur ca le voi pastra mereu o amintire vie in sufletul meu.

Probleme tehnice

Din cauza unor probleme tehnice nu am mai putut posta nimic pe acest blog de ceva timp. Astazi s-au rezolvat toate si voi incepe sa postez din nou. Imi cer scuze celor care au intrat pe blogul meu crezand ca vor gasi ceva nou.

Dorinţă de mai sus

Dorinţă de mai sus


Demult am vrut să urc mai sus,
Pe culmi înalte, însorite,
Pe muntele ce Dumnezeu l-a pus,
Tocmai ca să-l urc, tot înainte.

Şi-am urcat odată culmea,
Care demult am vrut să-o urc
Şi mi-a părut că a mea e lumea
Cu tot cu văi şi ape care curg.

Dar totuşi trist am fost atunci,
Căci sus eu nu puteam rămâne,
Din cauza nopţii foarte reci
Şi-a fiarelor care erau stăpâne.

Şi-atunci am coborât iar jos,
Am coborât din nou în lume,
Dar totul îmi părea mai primejdios
Decât acolo sus pe munte.

Dar o sperantă mi-a rămas
Într-o lume aproape moartă:
Că voi urca un munte mai înalt
Şi simt că muntele m-aşteaptă!



Această poezie am scris-o in 2001 după ce am hoinărit prin munţii Retezat.

O familie fericită

Vizită în paradis

Timp de 10 zile am reusit sa evadez si eu undeva unde parca am fost mai aproape de Dumnezeu. Liniste si numai liniste. Doar ciripitul păsărelelor si clipocitul apei se auzeau de undeva. Chiar si norii de deasupra noastră parcă nu mai aveau importanţă. Crestele muntilor erau la fel de frumoase si pe soare si pe ploaie. Un vânt rece bătea necontenit de parcă vroia sa îmi poarte fiecare bătaie de inimă spre zări îndepărtate. Când sunt acolo sus, mi se pare că vântul este respiraţia lui Dumnezeu întrucât, chiar dacă este rece, parcă mă încălzeşte foarte tare. Razele coborâte printre nori nu a putut decât să desăvârşească acest peisaj minunat si să îmi mângâie sufletul şi mai tare. În acest peisaj m-am simţit ca acasă. Pentru câteva clipe am fost parcă în paradis. Am luat o gura de aer apoi m-am întors la lucruri mult mai neînsemnate.

Topit de caldura

Topit de canicula ma zvarcolesc si eu prin casa si prin orasul infierbantat. Astept momentul in care sa evadez putin din oras, sa respir aer curat si sa aud si altceva in afara de galagia urbana. Pe aceatsa caldura si mintea parca sta pe loc. Caldura parca topeste fiecare litera imediat dupa ce ai scris-o. Oricum, planuiesc sa evadez peste vreo 4 zile si cand ma intorc sper sa redevin mai energic.

Noaptea sufeltului

Iubirea din lumea aceasta s-a dus,
O dată cu soarele ea a apus,
Însă soarele din nou a răsărit,
Dar şi el de iubire părăsit.

Oamenii azi nu mai ştiu să iubească,
Sprijin altora să dăruiască,
Cu toţii devin din ce în ce mai reci,
Vorbind adesea doar cuvinte seci.

Flacăra din inimile lor s-a stins,
Pe sufletele lor parcă a nins,
Sentimentele în ei au îngheţat
Şi peste dânşii noaptea s-a lăsat.

Noaptea i-a cuprins încet, încet pe toţi
Şi este cea mai neagră dintre nopţi,
Iar dacă iubirea nu va reveni,
De-a pururea n-o să mai fie zi.

Oamenilor! Încercaţi să vă treziţi
Şi învăţaţi din nou să vă iubiţi!
Căci precum stelele-aduc tainic noaptea,
Lipsa de iubire-aduce moartea!

30 octombrie 2003

Despre rădăcini si dezrădăcinaţi

Cred că trăim cu toţii într-o lume de dezrădăcinaţi!! Nu ştiu exact de când a început acest proces, dar astăzi cred că este chiar dramatic. Trăind la Roma 9 luni pe an îmi dau seama ca a avea rădăcini este o condiţie sine qua non a unei formari intelectuale, dar mai ales spirituale. Trebuie să ne modelăm continuu propriul caracter, dar pe ce bază? Avem nevoie de rădăcini, de o bază de la care să pornim. Eu cred ca o condiţie esenţială a zborului este să ai picioarele bine înfipte în pământ. Altfel ar putea apărea probleme la aterizare şi cine ştie unde ajungem.
Văd lângă mine un om care suferă şi suferă tocmai din această cauza, a rădăcinilor pierdute. Mirajul perfid al occidentului i-a retezat rădăcinile iar acum persoana nu îşi mai găseşte locul. Niciunde nu se simte acasă. Siguranţa lipseşte şi totul se destramă încet dar sigur. Încerc să ajut cum pot, dar mi-e teamă ca rădăcinile, o dată pierdute, nu prea mai pot fi recuperate. Sper să greşesc!

Semanatorii de razboi!

Daca este vreun oras din lume in care nu ma trage inimia sa ma duc, acela este cu siguranta Londra. Dupa cum stim ieri a fost din nou pus la cale un atentat, dar se pare ca a fost dejucat de autoritati. Oricum panica si frica au ramas si vor ramane pe o perioada indefinita la Londra.
Toata presa mondiala a condamnat aceste atentate cu cuvite foarte grele. Dar daca ma gandesc bine, mi se pare ca aceste actiuni nu sunt mai atroce decat cele intreprinse de englezi si americani in Afghanistan si Irak si cine stie ce tara va urma, pentru ca e sigur: nu se vor opri doar aici.
Noi europenii, asa-zis "civilizati" mergem (zice-se) sa ii civilizam pe altii. Dar prin aceasta noi ne-am facut si ne facem in continuare semanatori de razboi. Si daca semanam razboi oare ce vom culege??? Este clar ca fructele a ceea ce am semanat deja de cativa ani ies la iveala. Si ies peste tot in lume!
De ce sunt teroristii musulmani asa porniti impotriva noastra? Sa ne gandim putin: noi am mers peste ei, i-am omorat si am incercat sa le impunem un regim democratic care nu are nimic in comun cu cultura lor. Stam in tarile lor, cica sa facem pace, le luam titeiul sau orice gasim pe acolo. Si peste toate astea noi ne aseteptam ca ei sa stea linistiti si sa nu faca nimic!
Eu cred ca noi cei civiliziati suntem mai vinovati ca ei musulmanii. Noi am inceput primii acest joc murdar, aceasta samantare cu razboi. Ei sunt doar roadele. Cred ca ar trebui sa fim mandri de ceea ce am realizat! Suntem geniali, nu-i asa?

Un vis......aproape real.

Acum 2 zile incercam sa savurez intr-un parc micile bucurii pe care viata ni le ofera si pe care foarte putini oameni le mai pretuiesc. In stanga mea o frumoasa prezenta feminina ma ajuta sa savurez si mai mult aceste clipe. Visam amandoi cu ochii deschisi. In aceasta stare in care totul parea armonios si pasnic, in care fiecare copac era un univers fantastic, in care cativa mici copii se jucau fara griji prin iarba mai verde ca oricand, o alta imagine venea sa intregeasca aceasta splendida visare: in stanga mea, departe pe alee se vedeau venind doi oameni. Inca de la prima vedere mi-am dat seama ca erau 2 preoti, intrucat aveau amandoi sutane. Apropiindu-se incetul cu incetul de banca pe care visam eu, pentru o clipa m-am simtit crestin (crestin pur si simplu, fara extensia unei confesiuni anume). Unul era calugar ortodox, cu o barba alba si lunga pana la piept dar aranjata bine si cu o camilafca greceasca de toata splendoarea. Celalalt era calugar catolic imbracat intr-o haina gri. Acesti doi calugari vorbeau foarte linisitit in limba maghiara!

Astazi la nivel inalt se incearca a se crea asa numitul "ecumenism", pe care eu incep sa nu il mai inteleg. Este insa un ecumenism artificial, diplomat, cu zambete perfide si ganduri ascunse. Ceea ce eu am vazut in acel parc a fost adevaratul ecumenism. Cu siguranta cand aceste imagini vor fi ceva obisnuit in toata lumea, atunci cred ca Biserica va putea fi din nou UNA.

Dupa trecerea celor 2 calugari, un claxon brutal m-a scos din visare si au aparut din nou gandurile de fiecare zi, problemele ce asteptau sa fie rezolvate si grijile ce ne manaca incet dar sigur.

Astept acum ca acest vis sa devina realitate.....

De ce un blog??

Iata, deschid si eu blogul meu personal, fiind direct impulsionat de anumiti oameni din preajma mea. Pentru inceput am postat o poza cu mine si o poezie deoarece cred ca poeziile mele ma reprezinta cel mai fidel. Autocaracterizarile nu cred ca pot fi concludente, intrucat acestea se bazeaza mult pe lucruri externe, care, deseori, se schimba chiar mai repede decat vremea. In poeziile mele raman insa mereu acelasi si acum si peste 10 ani, iar ele vorebsc despre sentimente, nu despre diplome, vorbesc despre ceea ce se afla in spatele "omului" care de unii este laudat, de altii criticat; de unii este vazut revolutionar, de altii linistit; de unii este vazut influentabil, iar de altii de neinduplecat. Imi place la nebunie distinctia augustiniana intre omul exterior si interior. Din punctul meu de vedere omul exterior merita trecut cu vederea, in timp ce omul interior trebuie inteles. Eu nadajduiesc sa vi-l prezint pe Dan Patrascu din toate perspectivele.

Nebunul cu ochii inchisi

Coboară pe trepte şi iese din scară,
La dreapta pe-o stradă porneşte,
Să-si cumpere hrană să-şi bage în gură,
Şi din când în când se opreşte.

Şi-atunci într-o clipă el spune ceva,
Ceva ce nu se prea-nţelege,
Nu mult şi-şi pleacă capul şi-o ia
Mai departe prin aerul rece.

Când îl vede, lumea începe sa râdă
De omul ce singur vorbeşte,
Dar el se întoarce, la ei nu se uită
Şi tăcând umil, mai departe păşeşte.

Copiii de-l văd aruncă cu pietre
Şi-adesea îl iau în bătaie de joc,
Iar el îi roagă frumos să îl ierte,
Căci el, sărmanul, n-are vină deloc.

Atunci el, smerit, capul şi-l pleacă,
Ochii-şi închide şi-i lasă închişi
Şi lasă vorba pe lângă el să-i treacă,
Acesta-i nebunul cu ochii închişi!


noiembrie 1999

Dan