Un drum spre împlinire

Pierdut în plutirea unui fulg de zăpadă,
Mă regăsesc în urcuşul unui vapor de apă,
Dar mă sfarm din nou când ating înălţimi răcoroase
Şi mă pierd visător în lumini de fulgere joase!

Din lumina de fulger ce orbeşte subit noaptea,
Devin negura zorilor ce întunecă zarea
Şi apoi mă topesc în dulcele razei de soare,
Ca ceara la umbra focului de lumânare.

Iar mă transform în lumină, dar în lumină de soare,
Rătăcesc printre frunze, flori şi miresme de mare.
Deodată ating cu căldura-mi o piele de zână
Şi-mi găsesc împlinirea ţinându-o de mână!

Experienţe de pe platoul de filmare III

Cu această postare voi conclude seria articolelor dedicate acestei frumoase experienţe din lumea filmului, fie acesta şi doar un simplu documentar. Desigur aceste zile mi-au oferit binecuvântatul prilej de a cunoaşte oameni noi pentru mine, mai ales acotri români, unii despre care auzisem, alţii despre care, din prea marea mea ignoranţă, nu autisem încă, însă de la toţi am avut ceva de învăţat.

Unul dintre primii acotri cu care am intrat în contact a fost Constantin Diţă, pe care îl cunoşteam deja de la filmările precedente. În acest film l-a jucat pe Lorenzo dei Medici. Încă din prima zi de filmări a avut loc o întâmplare care acum mi se pare haioasă, deşi atunci am cam rămas toţi de pe platou fără respiraţie. Trebuia filmat asasinatul lui Giuliano dei Medici, fratele lui Lorenzo, în timp ce amândoi se aflau la slujba de Paşti. Scenariul era că amândoi au fost atacaţi dar după o scurtă luptă Lorenzo reuşeşte să scape de agresorul său şi să fugă. Cei care trebuiau să îi omoare pe amândoi, precum şi cel asasinat în cele din urmă, erau cascadori profesionişti. Totul a fost pregătit şi explicat în detaliu dar la prima probă, în încăierarea aceea, din greşeală Constantin Diţă l-a lovit de-a binelea cu cotul în faţă pe atacator şi fugind, i-a dat şi un uşor brănci. Rezultatul a fost că după câteva fracţiuni de secundă cascadorul zbura prin aer nestingherit. Regizorul a încercat să-l prindă, dar nu a izbutit aşa că nu după mult timp cascadorul zăcea pe podea. Totuşi, nu a fost nimic foarte grav, şi cu încă câteva probe, scena a putut fi filmată fără nici o problemă.

Apoi un alt actor pe care am avut plăcuta ocazie să-l revăd acum este Candid Stoica. Cu el mă aflu în contact încă de la ultima filmare şi ne mai scriem, ne trimitem ultimile creaţii personale pentru a le comenta si analiza împreună. Am aflat că în curând va apărea o carte ce îi poartă semnătura.

Alţi doi actori de la Teatrul Naţional din Bucureşti pe care i-am cunoscut cu prilejul acestui documentar sunt Alexandu Georgescu (zis Jhonny) şi Virgil Ogăşanu, profesor la Institutul de Teatru. Alexandru Georgescu este fascinant prin modul în care reuşeşte să comunice cu lumea în absolut orice limbă, chiar dacă nu o ştie. Până la urmă, reuşeşte să comunice cu toţi foarte bine, fie verbal, fie nonverbal. De cealaltă parte alături de Virgil Ogăşanu am stat foarte mult timp deoarece trebuia să filmeze în camere diferite ale Palatului Farnese şi translocarea aparaturii dintr-o încăpere în alta necesita mult timp, astfel încât filmările s-au terminat pe la ora 4. În tot acest timp, ne-a delectat pe toţi cu mici povestiri haioase din de exemplu despre Tamara Buciuceanu şimulte bancuri.

Dincolo de toate acestea, am întâlnit actori în mare parte consacraţi, sau tineri în plină ascensiune şi totuşi au fost atât de deschişi, atât de comunicativi, atât de receptivi la tot ceea ce vroiau să transmită cei din jurul lor. De multe ori noi îi vedem doar în filme, sau pe scenele teatrelor şi avem impresia că între noi şi ei se află o distanţă irecuperabilă, deşi această distanţă este mai mică decât ne-am putea imagina. După cum am mai spus şi acum vreo doi ani după ce îl cunoscusem pe Cristi Chivu, este cu totul alt lucru să cunoşti persoana ce se află întradevăr în spatele imaginii pe care o poţi vedea pe micul ecran.

Experienţe de pe platoul de filmare II

De multă vreme, chiar de când eram mai mic, mă întrebam oare cum o fi să fi actor şi să filmezi un film şi iată că, pe nepregătite, la aceste întrebări am primit un răspun cât se poate de direct: am jucat într-un film documentar!! E drept că nu este o mare producţie hollywood-iană şi că nici rolul ce l-am jucat nu a fost nu ştiu ce mare provocare, dar totuşi am putut vedea cam cum este să fii în pielea unui actor.

În ultima zi de filmări mi-a venit şi mie rândul să intru la garderobă, să îmi pun costumul de împărat şi apoi să-mi aştept şi mie rândul la machiaj, ştiind că cea care avea să-mi pună nişte fire de barbă artificiale cu ceva vreme în urmă făcuse machiajele celor de la Rammstain pentru videoclipul piesei Ohne dich şi la vreo alte 4 filme germane. Apoi, cu multă emoţie a ajuns şi clipa când am păşit din nou pe platoul de filmare, de data aceasta nu ca traducător, ci ca actor, având misiunea de a interpreta rolul împăratului Carol V.

Iniţial pe planul de filmare erau trecute 2 scene, una filmata din 2 perspective, iar cealaltă din 3. La prima probă eram foarte emoţionat de frică să nu fac ceva greşit, deşi era doar o probă, însă totul a ieşit bine. Am primit laude de la regizor aşa că am pornit cu multă încredere atunci când pentru prima dată s-a auzit "action".

Nu este deloc floare la ureche să fi actor de film. O dificultate pe care eu o resimţeam mereu era aceea de a nu privi niciodată camera, care se afla la 10 cm de faţa mea şi se tot mişca, pe o şină, în stânga şi ăn dreapta. În cele din urmă totul este un exerciţiu de concentrare şi autocontrol. Totul se pare că a ieşit bine, întrucât regizorul a hotărât să mai filmeze o scenă cu mine care nu era trecută în plan plus câteva prim-planuri.

După vreo 2 ore şi jumătate în pielea împăratului Carol V a căzut şi ultimul "cut" pentru actorul din mine şi am fost nevoit să las în urmă realitatea unui personaj în a cărui piele începea să îmi placă să fiu, iar ziua a continuat încă multe ore, reluându-mi activitatea iniţială de traducător. Dar peste toate acestea, orcât de neimportantă ar fi fost, aceasta este prima mea experienţă în lumea actoriei, o experienţă pe care cu greu aş putea-o uita dar care, destul de probabil, se va continua peste ceva vreme cu un mic rol într-un documentar despre împărăteasa Sissi!

VA URMA

Experienţe de pe platoul de filmare I

Zilele trecute au fost atât de intense încât cu greu am mai găsit timp să îmi pornesc calculatorul, dar a meritat tot efortul, tot stress-ul şi toată oboseala. După scurta experienţă din octombrie, de data aceasta am avut ocazia să particip, ca traducător şi actor, la 5 zile de filmare pentru un documentar ce va fi difuzat de ZDF. AM avut ocazia să văd că lumea filmului nu este o lume plină de fascinaţie dar şi de muncă extenuantă, chiar şi câte 14, 16 ore pe zi.

Într-o zi obişnuită de filmări, cea mai uşoară muncă o au actorii care au de filmat doar câteva scene pe zi, în schimb toată echipa tehnică este de compătimit. Pentru tehnicienii ziua de lucru începe cam cu 2 ore înaintea ca aparatul de filmat să aprindă pentru prima dată beculeţul său roşu şi se termină cu aprox. 2 ore după ce cortina a căzut şi ultimul actor e deja demult în pat. Munca este atât de istovitoare încât la un moment dat intri într-un fel de transă şi totul se mişcă în mod automat. Doar când pe întreg setul de filmare se lasă liniştea nopţii târzii îţi dai seama de oboseală, de dureri, de coşmarul că mâine va fi o zi poate şi mai lungă.

Pentru mine, ca traducător, ziua de lucru începea când primul actor ajungea la machiaj! Aceasta era partea uşoară şi frumoasă a ceea ce aveam de făcut. Când acesta era gata, plecam cu el pe set-ul de filmare şi totul începea. Teoretic, munca mea era doar să facilitez comunicarea dintre actor şi regizor, însă....ba alt actor nu venea de la machiaj, ba trebuia discutat ceva cu administratia palatului unde filmam, ba trebuia facut cutare si cutare lucru. Astfel pentru scurte clipe am fost şi asistent de regie, şi asistent al cameramanului, rechizitor, pe scurt: cam tot ce era nevoie. Astfel cantitatea de muncă pentru mine s-a mărit considerabil. Cea mai scurtă zi de filmare a fost până la ora 00:00, pentru că la ultima scenă nu era nici un acotr român iar eu trebuia sa mă ocup de cazarea unui actor român ce tocmai venise şi am scăpat mai ieftin. Cea mai lungă în schimb a fost ultima, când ultimul "cut" a căzut la ora 3:14.

Partea frumoasă este că am cunoscut mai mulţi actori români destul de cunoscuţi, dar despre toate acestea....

VA URMA

Continuare

Aş dor să continui postarea recedentă artătând cum, la începuturile creştinismului, tocmai această unitate indisolubilă dintre credinţă şi raţiune a asigurat creştinismului o răspândirea atât de rapidă şi eficientă, devenind singura religie din spaţiul occidental care a dăinuit până astăzi.

Creştinismul a avut neşansa de a se naşte intr-o epocă în care demitizarea religilor mitice era la faza finală. Practic religia în acea vreme nu mai avea nici o raţiune de a fi, unica formă de religiozitate persistentă fiind cea civilă, adică săvârşirea normelor cultuale pe care orice cetăţean trebuia să le împlinească pentru a nu fi considerat ateu şi, eventual, condamnat la moarte.

În acest context, creştinismul trebuia să facă o alegere rapidă a locului unde vroia să se încadreze. În cele din urmă, bazându-se pe experienşa ebraică în luptă cu religile monoteiste (subiect în care voi intra cu o altă ocazie) şi pe cuceririle filosofiei greceşti, creştinismul a ales să se situeze de partea raţiunii şi împotriva religiilor mitice. Spun acest lucru bazându-mă pe mai multe mărturii. De exemplu Iustin Martirul, studiase toate şcolile filosofice a acelor vremuri şi totuşi doar cunoscând creştinismul a găsit adevărata filosofie. Iustin considera creştinismul drept fiind adevărata filosofie şi credea că doar devenind creştin se poate împlini ca filosof.

Pe de altă parte Sfântul Augustin nu ezită să încadreze creştinismul în cadrul acelei teologia naturalis din cadrul triadei varoniene. Toate acestea denotă faptul că posibilitatea creştinismului de a-şi explica credinţa într-un limbaj accesibil tutoror i-a deschizi largi orizonturi. Practic în cadrul creştinismului gândirea raţională, trăirea interioară şi cultul exterior erau o unitate indisolubilă ce reuşea să unească toate dimensiunile fiinţei umane. La scurt timp religiile mitice au dispărut, filosofia a decăzut, dar creştinismul a rămas la aceeaşi vigoare până în secolul al XVII-lea.

Un ultim aspect ar fi acela că creştinismul declara mereu despre sine că este religia cea adevărată. După scepticismul iniţial, oamenii au început din ce în ce mai mult să creadă că această pretenţie a creştinilor era fondată, tocmai pentru căm pe lângă posibilitatea exprimării raţionale a credinţei, creştinismul propunea şi o morală, o morală trită intens şi în cel mai mic detaliu de fiecare membru al comunităţii creştine, dar şi de comunitatea creştină ca atare. Până atunci, filosofia propusese mai multe sisteme etice, dar acestea rămâneau doar simple teorii. Prin urmare, această unitate dintre raţiune, credinţă şi viaţă a putut susţine pretenţia de adevăr a creştinismului.

Fără doar şi poate, pentru ca creştinismul să-şi recapete vigoarea este necesar ca această unitate în 3 aspecte să fie din nou refăcută. Realitatea este însă cu totul alta: una gândim, alta credem şi altfel ne purtăm. Prin urmare, creştinismul însăşi prin gânditorii săi, nu trebuie să caute la celelalte religii, în relativism şi modernism temeiul crizei sale, căci acesta se află în însăşi interiorul său.

Credinţă şi raţiune

După mai multe postări mai artistice, este timpul să revenim şi la alte lucrui mai "ştiinţifice"!

Din nou am ajuns să îmi pun întrebări şi să caut răspunsuri referitoare la raportul dintre credinţă şi raţiune. O tematică pe cât de vastă, pe atât de actuală. Criza religioasă a secolului nostru se datorează faptului că astăzi există un adevărat abis între raţiune şi credinţă, abis ce s-a adâncit încet dar sigur de alungul mai multor secole, sub privirile neştiutoare şi neînţelegătoare ale ierarhiei bisericeşti care a crezut că tomismul este suficient pentru a explica lumea şi lucrarea divină în lume. În timp ce, din punct de vedere intelectual, filosofia s-a mişcat, gândirea bisericii a rămas pe loc. Descartes şi Bacon au pus bazele sistemului de gândire modern, bazat pe demonstraţia matematică şi pe experiementul fizic repetabil. Pentru Descartes Dumnezeu a devenit doar o simplă demonstraţie matematică, spre întristarea unui mistic precum Pascal. Kant a dus mai departe fărâmiţarea metafizicii, scoţând divinitatea din câmpul de cercetare al raţiunii. Schleiermacher a transferat credinţa exclusiv câmpul extraraţional al sentimentului.....şi gândirea bisericii a rămas neclintită la tomism fără a incerc a să găsească un răspuns noilor provocări.

Astfel s-a ajuns în epoca modernă şi gândirea bisericii îl definea pe Dumnezeu tot ca şi causa sui iar Heidegger, criticând teologia filosofică nu putea decât să observe, pe drept, că acestui causa sui nu i se pot adresa rugăciuni, nu se poate îngenunchea în faţa causa sui care rămâne o realitate impersonală până la urmă. Iată deci că astăzi creştinismul se află în criză pentru închistarea într-un singur sistem filosofic, foarte bun, dar insuficient.

Pe lângă metafizic fiinţei, este nevoie şi de o metafizică a iubirii, care, până la urmă este tot fiinţă, doar că vine definită într-un mod diferit. Observ în scrierile acutalului Papă începerea acestui proces de trecere de la pura metafizică a fiinţei şi la metafizica iubirii. Departe de a fi un semn al influenţei NEw Age în biserică, această schimbare de paradigmă este semnul că abisul dintre credinţă şi raţiune începe să fie eliminat. Dumnezeu poate fi cunoscut şi cu ajutorul raţiunii, dar apoi trebuie să intrăm într-un contact personal cu acest Dumnezeu, astfel încât credinţa pe de o parte poate fi explicată raţional, iar pe de altă parte trebuie trăită. Doar când Biserica va reuşi să reconcilieze din nou credinţa şi raţiunea într-un limbaj accesibil şi oamenilor de astăzi criza religioasă ar putea să se atenueze.

(va urma)

Ceea ce vreu să fiu

În beţia iubirii
Eu vreau să-ţi fiu vinul,
Ce-ţi îndulceşte destinul
Cu nectarul fericirii!

În întunericul nopţii
Vreau să fiu stea luminoasă,
Să-ţi luminez calea aleasă,
Să dau un sens vieţii!

În zâmbetul tău dulce
Vreau să mă pierd adesea
Ca fulgii de nea
Ce se topesc pe buze!

Orice pârtie are sfârşitul ei

A mai trecut o vacanţă şi din realitatea ce acum câteva zile îmi arăta frânturi din paradis a mai rămas doar aminitirea şi lacrimile ce tânjesc după retrăirea unui timp sacru pentru percepţia mea. Rămâne bucuria pentru ceea ce a fost frumos şi durerea pentre cu s-a sfârşit aşa curând.
Unul dintre lucrurile ce m-au marcat în această vacanţă prin intensitatea trăirilor a fost excursia la Arieseni, binecuvântată, în primul rând, prin faptul că m-am putut pierde în zâmbetul EI zi de zi, am putut trăi împreună bucuria adusă de zăpadă şi ne-am putut săruta la zece noaptea sub mângâierile gingaşe ale fulgilor de nea ce dansau doar pentru noi.
Dar dincolo de aceste frânturi paradisiace, una dintre concluziile la care am ajuns este că ORICE PÂRTIE ARE CAPĂTUL EI! Ar putea suna puţin hilar, dar mi se pare o concluzie destul de profundă ce poate închide în sine misterul întregii vieţi omeneşti. Când alnecatul pe schiuri este încă străin, orice pârtie pare interminabilă şi căzăturile te descurajează mereu, genunchii trmură, muşchii sunt încordaţi şi cu fiecare căzătură îţi propui să o laşi baltă o dată ce ai ajuns jos. Şi totuşi......ajuns jos, mergi mai departe! Când schiatul devine o plăcere care te cuprinde şi de poartă în jos pe aripi de brazi şi râsete vesele, ajungi foarte uşor la capătul pârtiei.
La fel şi în viaţă, schiem pe diferite pârtii, cu înclinaţii şi dificultăţi diferite. Unele ne depăşesc şi am vrea să se termine cât mai repede, dar ele se încăpăţânează şi parcă se întind la infinit. Alteori schiem pe pârtii pe care le stăpânim, simţim cum ne intră fericirea în vene cu fiecare metru de coborâre şi am dori ca acestea să nu se mai gate, dar...capătul este la vârful degetului nostru.
Eu tocmai am ajuns la capătul pârtiei care mă îmbăta de împlinire, pe care am coborât-o în mai puţin de o fracţiune de secundă. Acum am început, fără voia mea, să cobor pe o pârtie pe care cad în continuu, care aş vrea să se termine, dar nu se termină. Tot ceea ce pot să fac este să visez că va veni o zi când voi ajunge şi la capătul acesteia şi atunci cu siguranţă nu voi lua teleski-ul să mă urc din nou în vârful ei.

Doar noaptea

Doar noaptea se-aude tăcerea vorbind
Prin glasul lunii şi-al stelelor şoapte,
Pe aripi de îngeri în taină vestind
Că şi lumina răsare din noapte!

În noapte, cerul prăvale un fulger,
Ce hulpav se-nfruptă din negrul nocturn
Şi-aprinde în inimi uitate de cer,
Focuri sufocate în albul diurn.

Un foc, o iubire, un vis ireal,
Sortit a fi stins de-a zilei lumină,
Dar care se luptă să fie real,
Nu himeră, ci iubire divină.

Acest fulger ce luminează zarea
Învăluit în misterul tăcerii,
Dă glas unui foc ce transcende visarea
Şi arde tăcut pe altarul iubirii!

(26 decembrie 2007 pt Cristina, în amintirea noptilor cu fulgere)