Literatura si auto-cunoasterea

Mulţi spun că ochii sunt oglinda sufletului, locul unde materialitatea trupului se întretaie cu sentimentele care, nu de puţine ori, se materializează, cu ajutorul ochilor, în răuri de lacrimi ce brăzdează adânc feţele oamenilor; ochii sunt locul unde culoarea şi non-culoarea se armonizează într-un spectacol unic în care iese la iveală chiar şi puritatea celui mai hain om. Astfel ochii devin un veritabil instrument al cunoaşterii, al unei cunoaşteri profunde ce nu se opreşte la nivelul material al lucrurilor, ci coboară până adânc în fragila fiinţă umană. Când un om evită pribirea unui alt om, înseamnă că acesta nu vrea să se lase cuonscut, nu vrea să se lase descoperit!

Dar pe lângă ochi, consider că un alt instrument ideal de cunoştere şi auto-cunoaştere este literatura!
Fiind o fire destul de clasică, definesc cunoaşterea în termeni mai mult sau mai puţin tomişti! Cunoşterea este acel fenomen prin care un subiect îşi „apropriază” conceptual un obiect, şi-l face al său la nivel conceptual. Prin urmare, subiectul şi obicetul sunt două entităţi separate ontologic. Până aici totul pare destul de simplu, dar totul se complică atunci când vorbim despre auto-cunoaştere, întrucât în acest caz subiectul şi oboiectul coincid ontologic, obiectul de cunoscut aflându-se încorporat în subectul cunoscător. Prin urmare, în procesul de auto-cunoaştere, omul trebuie să îşi folosească din plin capacităţile sale raţionale şi să se privească din afară, să iasă din sine spre a se vedea ca un obiect. Teoria este simplă, practica însă demonstrează că nu poate exista o auto-cunoaştere perfectă pentru că ori omul se priveşte pe sine prea de departe, ori prea de aproape. De aceea cred că literatura este un instrument de auto-cunoaştere mult mai eficient decât propria raţionalitate, chiar dacă aceasta se adresează, în primul rând, afectivităţii umane.
Prin literatură ni se prezintă ori personaje (cum este cazul cu precădere în genul epic) sau sentimente, emoţii, gânduri, frământări (cum se întâmplă mai ales in genul liric), sau ni se prezintă oarecum simultan în cadrul genului dramatic. Astfel cititorului îi sunt prezentate aceste personaje, sentimente etc. Iar aceste se regăseşte în multe din ele. Încetul cu încetul se crează între personaj şi cititor o relaţie foarte strânsă, iar personajul devine adesea un alter-ego al cititorului. Prin aceasta, la un moment dat, cititorul se are ca obiect palpabil în faţa sa şi se poate analiza mult mai eficient. Practic se crează aceste două entităţi diverse ontologic necesare pentru o cunoaştere veritabilă.
În concluzie, am putea spune că literatura este un instrument de auto-cunoaştere eficient deoarece metamorfozează auto-cunoaşterea în cunoaştere, simplificând practic itinerariul pe care raţiunea trebuie să îl parcurgă într-un proces standard de auto-cunoaştere.