Totul a inceput cu un zambet

Stiu ca e plictisitor dar va rog sa cititi tot :)

Acum un an şi jumătate, un zâmbet inocent şi nişte ochi jucăuşi m-au determinat să construiesc o casă. Vroiam să fie o casă frumoasă, nici prea mare, dar nici prea mică, o casă a mea, o casă care să mă facă fericit, o casă care pentru mine ar fi urmat să devină centrul pământului, un centru plin de căldură, de iubire, de dăruire necondiţionată, de siguranţă; un vis pe cale de a deveni realitate.
Cu mult entuziasm, iubire şi dăruire am început să construiesc încetul cu încetul, punând cărămidă peste cărămidă, speranţă peste speranţă, vis peste vis. Construiam cu mâinile mele şi deveneam din ce în ce mai fericit. Zâmbetul ce m-a determinat să încep această construcţie sufeltească nu a încetat să îmi aducă aminte mereu motivul pentru care construiesc. Deseori mă simţeam istovit, dar nu m-am lăsat; deseori am simţit că lupt cu morile de vânt dar nu am contenit această luptă. Toţi îmi ziceau cu o siguranţp debordantă că nu ştiu să construiesc, că această construcţie nu are sorţi de izbândă, dar eu nu am ascultat acesto voci şi nu regret deloc, deşi probabil aveau dreptate, atâta timp cât aceasta era prima mea casă pe care o construiam. Mâinile mi se impleticeau, greşeam măsurile, scăpam cărămizi pe jos. Şi nici măcar această stângăcie a mea nu mă făcea să mă las, pentru că mă simţeam atras de această casă, o vedeam ca pe o capodoperă a vieţii mele, pe care vroiam să o pun pe altarul acelui zâmbet.
Cu toate greutăţile, casa mea a început să ia proporţii, începea să aibe o formă bine definită, părea din ce în ce mai frumoasă, că doar era casa mea. Şi împotriva predicţilor tuturor, casa stătea în picioare şi părea că stă bine de tot astfel încât nici cel mai crunt cutremur nu ar fi dărâmat-o. Curând era aproape gata şi mă simţeam împlinit!
Dar în noaptea sufletelor omeneşti la un moment dat, toată casa a început să tremure, de parcă dansa sub lumina lunii, un dans infernal; un vârtej format din timp, amintiri, sentimente lupte şi vise se forma înfricoşător în mine, iar eu am căzut pradă unei anxietăţi teribile: CASA MEA!!!! SĂ NU CADĂ CASA MEA! Cum putea să cadă când am construit la ea cu atâta iubire, perseverenţă, răbdare, înţelegere, fidelitate, sinceritate, seriozitate?????? Şi totuşi într-o clipă lipsită de timp şi spaţiu........casa....s-a......prăbuşit!
Acum vârtejul a trecut, cerul e din nou senin deasupra mea şi înorat în sufletul meu, iar eu stau căţărat pe molozul casei mele cu capul în mâini. Izvorul lacrimilor mele a secat demult iar în jurul meu este numai dezolare. Stau şi privesc ruinele! Acum puţină vreme erau o casă frumoasă, călduroasă, zămbitoare şi ospitalieră. Acum este doar moloz lipsit de viaţă şi culoare. Următorul pas ar fi să debarasez terenul de molozul amintirilor unei case fermecate, o muncă de o mie de ori mai grea decât contruirea în sine. Şi totuşi nu îmi pot explica cum s-a întâmplat, când TOTUL A ÎNCEPUT DE LA UN ZÂMBET!

Despre început şi sfârşit

Orice sfârşit este un nou început! Soarele apune lipsit de vlagă după ce ne-a luminat şi încălzit cu bunăvoinţă o zi întreagă, iar luna răsare cu timiditate dar plină de exuberanţă spre a ne lumina viaţa şi în noaptea sufletului nostru. Mereu ceea ce pare un sfârşit dureros poate fi un început luminos, o chemare divină spre ceva mai bun, spre ceva mai nobil. Noi oamenii nu putem savura acest moment de trecere din cauza durerii provocate de sfârşit şi a încertitudinii începutului.

E nevoie de un alt limbaj

După doi ani de aşteptări, iată că mi-a fost dat să întâlnesc primul profesor care a recunoscut limitele tomismului si a faptului ca nu putem explica realitatea în complexiatatea ei pornind de la Sfântul Toma. Filosofia lui este una destul de statică şi rigidă, or lumea nu este o simplă „fiinţă”, adică un obiect de analizat, de descompus în substanţă şi accidenţi. Realitatea este ceva mult mai complex, dinamic chiar, devenirea nefiind ceva nefiresc sau negativ cum spun tomiştii. De aceea, în limbajul filosofic şi teologic, ar fi mai indicat să construim o metafizică a iubirii şi să punem deoparte metafizica aristotelico-tomistă. Aceasta nu înseamnă să afirmăm că nu e bună, ci pur şi simplu că ea nu este suficientă in zilele noastre. De altfel, faptul că vocea Bisericii este din ce în ce mai puţin auzită în lumea laică, se datorează şi faptului că Biserica vorbeşte un cu totul alt limbaj, pe care oamenii nu îl înţeleg.

Despre femei

Am citit zilele acestea Evagrie Ponticul, respectiv Tratat ăractic asupra vieţii monastice. Viziunea sa mi s-a părut extrem de profună si foarte cuprinzătoare. NU degeaba se spune că Evagrie l-ar fi influenţat pe Freund în elaborarea teoriilor sale psihanalitice. Oricum un detaliu m-a frapat: scopul vieţii este văzut ca fiind despărţirea totală de trup şi de tot ce este trupesc. Sincer nu mi se pare că Domnul ne cheamă la aşa ceva.
Se spune la un moment dat că un călugăr nu are voie să ia masa alături de vreo femeie. Sincer mi se pare contradictoriu cum în acelaşi tratat apare întâi îndemnul la slujirea aproapelui şi iubirea lui, iar, după câteva pagini, însemnul de a nu lua masa cu femeile. Dar femeia nu este tot aproapele nostru? Nu înţeleg de ce femeia este văzută ca o fiinţă demonică. Probabil că bărbaţilor le este ruşine să îşi recunoască propriile slăbiciuni şi atunci dau vina pe femeie şi încearcă să o evită. Femeia devine tărâmul unde se revelează slăbiciunea bărbătească. Dar evitând acest tărâm nu înseamnă că ne-am învins slăbiciunea ci doar că am suprimat-o, iar acest lucru nu poate avea decât repercusiuni negative asupra evoluţiei psihologice ulterioare. Încep să înţeleg mişcările feministe!!!

Rugaciune

Doamne Dumnezeul meu prea bun,
Iată vin şi mă aşez în faţa ta ca un călător istovit!
Sunt istovit de greutatea păcatelor mele, pe care, cu atâta incăpăţânare,
Le-am cărat cu mine în drumeţia de azi prin viaţa terenă.
Lasâ-mâ, te rog, să le dau josc măcar acum din spatele meu
Şi să poposesc în grădina iubirii tale.
Ziua apune iar noaptea răsare,
Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat azi, dar mai ales pentru ceea ce eu îmi doream şi nu mi-ai dat,
Îţi mulţumesc pentru tot ce îmi vei da, dar mai mult îţi mulţumesc pentru tot ceea ce îmi voi dori şi nu îmi vei da,
Căci tu toate cu înţelepciune le-ai rânduit şi cunoşti fiecare taină a lumii acesteia.
Dă-mi te rog odihnă adâncă şi gând curat
Astfel încât măine să pornesc din nou la drum cu povara mult uşurată
Si să preamăresc numele Tău preasfânt
Îm vecii vecilor. Amin.

"Sub protectia anonimatului"

Observ cu mirare ca foarte multi oameni prefra sa isi dea frau liber gandurilor "sub protectia anonimatului". Consider astfel de atitudine extrem de puerila, o fuga de responsabilitate si o lipsa de respect pentru cei care citesc. A te semna cand scrii ceva mi se pare un lucru banal, dar iata ca nu la indemana oricui! Scrisul este o comunicare. Ca orice comunicare, acesta are un emitator, adica cel care scrie, si un receptor, adica cel care citeste. Pentru a se stabili o reala comunicare mi se pare de bun simt ca cel care transmite ceva sa aiba curajul de a fii responsabil pentru ceea ce a transmis. Cine are urechi sa auda!

Franturi

Iubirea este itnradevar ca o floare: este foarte delicata, se poate rupe usor. Pe de alta parte ea trebuie mereu udata caci altfel se usca si piere. Si cred ca apa cea mai bune pentru floare iubirii este lacrimile noastre, lacrimi izvorate din adancul sufletului nostru, de acolo unde inca nu a ajuns rautatea. Aceste lacrimi sunt pline de tot felul de sentimente care fac aceasta floare sa creasca din ce in ce mai frumoasa.

Si, daca nu ar fi asa de fragila, aceasta floare nu ar fi la fel de frumoasa. Este cu atat mai frumoasa cu cat noi trebuie sa ne dam silinta ca ea sa creasca. Daca ar creste de la sine si-ar pierde din frumusetea si din stralucirea ei inefabile.

Privire intr-un trecut apropiat

Las în urma mea „o vară de neuitat” şi îmi cer iertare tuturor celor care le-am acordat prea puţină atenţie, tuturor care le-am acordat prea multă atenţie, tuturor persoanelor cărora nu le+am oferit un zâmbet atunci când era nevoie, tuturor celor pentru care nu am vărsat vreo lacrimă când ar fi fost necesar, tuturor celor care le-am fost prea sâcâitor dar şi celor care le-am fost prea puţin sâcâitor! Imi cer iertare fiecărei raze de soare în parte deoarece nu am ştiut să le conştientizez adevărata valoare; imi cer iertare fiecărui strop de ploaie pe care nu l-am lăsat să mă atingă în zilele ploioase; imi cer iertare....lui Dumnezeu deoarece am fost mult prea încăpăţânat şi respingător în ceea ce priveşte planul lui. Iar acum sper că toţi celor care mi-am cerut iertare mă vor ajuta să îmi cer iertare tot mai puţin!

Lumea de azi

Îmi amintesc azi melodia lui Louis Armstrong „What a wonderful world”. Un text idilic, plin de sinestezii care îţi îmbată sufletul cu alcoolul binelui ce a mai rămas în noi, dar care stă adesea la fermentat. Videoclipul este însă genial: acestor cuvinte le sunt asociate doar imagini socante, preluate din războaiele ce împânzesc toată lumea. Întradevăr, trăim într-o lume minunată, dar plină de ură!

Despre trecut viitor si prezent

Am ajuns la concluzia că stressul cel mai mare apare din cauză că noi oamenii, când avem o problemă ne gândim prea mult la repercusiunile ei pentru viitor. Dar, la urma urmei, ajunge zile greutatea ei. Trecutul şi viitorul nu există, doar prezentul contează. Aşadar ar trebui să ne preocupăm mai mult de lucrurile imediate decât de cele ce vor să vie. Fiind atenţi la viitor ne putem rata propriul prezent!!

O vorba desteapta

"Actioneaza ca si cum totul ar depinde de tine si roaga-te ca si cum totul depinde de Dumnezeu si nimic de tine!"

Eu si marea

Experienţa mării este tot timpul ceva special. Câteodată ea te exaltă şi parcă se bucură împreună cu tine. Alte ori e calmă şi tristă ca şi sufletul omului ce priveşte, plângănd parcă împreună cu el. Câteodată parcă intonează discret o melodie parcă de nai care nu se isprăveşte nicicând. Uneori pot să aud această melodie, alteori egoismul din mine mă face surd şi nu pot auzi nimic. Dar oricum ar fi clipele când sunt la mare mă leagă de persoanele dragi care nu sunt aproape

Cugetari

Revin la fenomenologia iubirii cu o cugetare asupra distanţei şi asupra rolului pe care aceasta îl joacă într-o relaţie. Merg pe mâna lui Kant şi consider spatiul şi timpul ca două categorii a-priorice din care noi nu putem ieşi. Ne învârtim în ele ca înntr-un labirint şi nu cred că va exista vreo Ariadna cu firul ei magic, care să ne poată scoată din ele. În mod normal, consider iubirea ca fiind un fenomen transcedental în sensul că aceasta iese de sub stăpânirea acestor doi despoţi. Şi totuşi chiar dacă iubirea transcende aceste categorii, ea este influenţată de ele. Când unul dintre parteneri este departe, iubirea reuşeşte să domnine spaţiul şi timpul dandu-le un sens mai profund. Problema e că dacă iubirea se înalţă deasupra lor, spiritul uman, fiind încă încarnat, nu se poate înălţa. Astfel, iubirea se ridică deasupra lor, dar omul rămâne în ele, creându-se astfel o tensiune interioară ce uneori poate avea valenţe zdrobitoare iar această tensiune poate fi tradusă prin neputinţă, o neputinţă a omului de a se ridica deasupra reaităţii spaţio-temporale în care este prins ca într-un cleşte. Dacă persoanele implicate într-o relaţie de iubire la distanţă pot menţine această tensiune sub control atunci relaţia poate avea succes. Dacă nu, aceasta este sortită eşecului.

Despre perfectiunile divine

Un lucru interesant: se pare că în Coran apar 99 de nume date Divinităţii. Este interesant de ce 99! 99 este un multiplu de 3 şi fiind foarte aproape de 100 dă senzaţia de ceva neterminat. Prin urmare, putem zice că acest număr de 99 de nume, adică perfecţiuni, dă senzaţia că şirul ar putea continua la nesfârşit. Dacă ar fi fost in loc de 99, 100, totul ar fi părut un şir închis de perfecţiuni, şi deci, închis altor perfecţiuni. Or, cred că ne dăm seama cu toţii că perfecţiunile lui Dumnezeu sunt nenumărate.

Despre bine si rau

Îmi amintesc azi melodia lui Louis Armstrong „What a wonderful world”. Un text idilic, plin de sinestezii care îţi îmbată sufletul cu alcoolul binelui ce a mai rămas în noi, dar care stă adesea la fermentat. Videoclipul este însă genial: acestor cuvinte le sunt asociate doar imagini socante, preluate din războaiele ce împânzesc toată lumea. Întradevăr, trăim într-o lume minunată, dar plină de ură!
Trăim una dintre contradicţiile fundamentale ale lumii de azi: fiecare om aleargă în căutarea fericrii, deci a binelui, însă lumea e plină de răutăţi. De multe ori cei consideraţi oameni buni vor să impună binele prin rău, alţii consideraţi răi de multe ori ajung să facă bine. NU cred că există un om absolut bun şi altul absolut rău. Binele şi răul sunt sunt doar nişte complemente circumstanţiale uzate aleatoriu pentru a explicita fraza vieţii. Deci circumstanţele pot provoca orice fiinţă să aleagă intre aceste două complemente. Uneori este ales binele, alteori răul! Într-o viaţă, cu siguranţă, fiecare om a ales si pe unul şi pe celălalt. Cu toţii suntem nişte agramaţi care nu ştim să folosim coerent aceste complemente şi facem confuzii grave, inversiuni iremediabile, metafore letale, epitete violente, comparaţii absurde, hiperbole subdezvoltate etc.
În aceste condiţii, a judeca un semen nu este doar un păcat, ci o analiză gramaticală defectuoasă. Judecătorii altora devin astfel nişte agramaţi cultivaţi, care se cred în stare să analizeze alte fraze dar nu sunt în stare să se exprime coerent.

Cugetare

Suntem în martie, simbolul primăverii, al reînvierii naturii si o revigorare a rasei umane. Chiar dacă zăpezile se dezgheaţă în această perioadă, nu acelaşi lucru îl pot spune despre minţile anumitor oameni cu care am intrat în dialog. Cred că habotnicia poate fi definită cel mai bine prin ingheţarea perpetuă a mintii.

Perspective asupra mortii

Complicat şi cu moartea aceasta. Eu cred că pe parcursul unei vieţi omul moare de mai multe ori. Desigur, din punct de vedere fizic, moare doar o singură dată, dar cred că „morţile spirituale” pot duce la cea fizică. Fiecare compromis e o moarte. Fiecare lucru ce treuie să îl faci împotriva convingerilor proprii, este o moarte. Când societatea te obligă să treci cu vedere peste sistemul tău de valori, tot o moarte este şi exemplele ar putea continua. Eu cred că mă aflu în mijlocul unei succesiuni de morţi care nu ştiu la ce număr se va termina. Sper totuşi să nu fie o succesiune prea lungă.

Problema fundamentala a Bisericii

Biserica se confruntă azi cu mari dificultăţi, care vin din exterior dar şi din interiorul ei. Pesemne că dacă cele din interior nu ar exista, si cele exterioare ar fi cu mult mai blânde. Dar eu mai cred că problemele Bisericii de azi provin din faptul că azi, mai mult ca oricând, s-a profanizat ceea ce era sacru, si sa sacralizat ceea ce era profan. Prin această „profanizare” nu intenţionez să spun că ceea ce era sacru a devenit cu totul profan, ci este vorba de un proces de profanizare care continuă încă încetul cu încetul.