Despre rugaciune

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?
Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.
Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.
Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.
Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.
Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.
O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.
În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!
Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.
În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

O definitie a credintei

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Viata ca o flacara

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Ascultand Cuvantul

De multe ori suntem prea ocupaţi cu vorbitul şi astfel pierdem din vedere importanţa ascultatului. În mod normal, pentru a spune lucruri cu noimă ar trebui mai întâi să ascultăm în tăcere ceea ce au de spus alţii, ceea ce are de spus natura, ceea ce are de spus Dumnezeu. În centrul experienţei noastre cu Dumnezeu este Cuvântul, Cuvântul adresat nouă în tăcere şi care trebuie recepţionat în tăcere. Prima datorie a fiecărui creştin este aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru orice creştin există mai multe momente de manifestare a Cuvăntului! În primul rând, prin creaţie; cuvântul rostit ia formă, dând astfel viaţă întregului univers. În acest context trebuie subliniată imensa putere pe care o deţine Cuvântul lui Dumnezeu: o dată rostit, acesta devine realitate, o realitate inteligibilă care mărturiseşte neîncetat despre creatorul său. Cuvântul divin poartă în sine principiul propriei sale materializări ontologice ex nihilo!
Un al doilea moment, şi probabil momentul culminant al manifestării cuvanântului, este întruparea salvifică a acestuia în persoana divino-umană a lui Isus Cristos, prin intermediul căreia Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi. De fapt, întreg prologul Evangheliei după Ioan este o teologie a Cuvântului care subliniază că principiul creaţiei ex nihilo este Cuvântul şi că tot acesta, smerindu-se pe sine, se face şi principiul mănturii noastre din păcat.
Trecem astfel la dimensiunea personală a manifestării Cuvântului. Întruparea Cuvântului devine gestul suprem al iubirii treimice prin care însăşi Dumnezeu se coboară printre oameni spre a le comunica mântuirea. Aceasta nu este de fapt o comunicare, ci o auto-comunicare, Cuvântul, făcându-se om, se comuică pe sine ca fiind creatorul întregului univers şi singurul capabil să îl ridice pe om din mlaştina păcatului în care acesta a căzut. Într-un limbaj mai tehnic, Cuvântul este, în acelaşi timp, emiţătorul şi mesajul vehiculat! Prin urmare, suntem creştini pentru că ne-a fost adresat Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel, ascultarea acestui Cuvânt ar trebui să devină experienţa fundamentală a vieţii noastre de credinţă.
A asculta cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă presupune dispunerea inimii spre a accepta existenţa unei alterităţi, prin urmare, se ascultă, în primul rând, cu inima. De fapt, în ceea ce priveşte ascultarea cuvântului divin, se ascultă doar cu inima, nu cu urechile şi doar în ceea ce priveşte ascultarea cuvintelor celorlalţi oameni, acestea trebuie ascultate prima dată cu inima si doar apoi cu urechile. De aceea, ceea ce orice creştin ar trebui să îi ceară lui Dumnezeu prin rugăciune este o inimă pură, capabilă de a asculta!

Tacerea care vorbeste

Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.
Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).
Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale penru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.
Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

1. Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.
Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comuncica cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.
Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseană să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

2. Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar de urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.
Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfe, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

3. Autoiluzionare sau umilinţă

Tăcerea ca şi autoiluzionare este mmentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îii ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.
Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite. Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi. Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturisti într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

4. Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.
Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii

Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am contrui un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu.
Într-un alt plan, tăcerea este imporantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regăndi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.
Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre.
În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.