Chip si asemanare

Anul acesta am ocazia să aprofundez specificitatea bisericilor orientale si a ritului bizanint în special. Dincolo de anumite excese ortodoxizante ale unor profesori care nu au nimic în comun cu realitatea, am studiat şi lucruri foarte interesante. În teologia ortodoxă de exemplu versetul referitor la crearea omului (Gen 1,26) are o importanţă deosebită şi o interpretare profundă.
În versetul despre care vorbim ni se spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea sa”. De regulă exegeţii spun că „asemănarea” este practic o întărire a conceptului de „imagine” pentru a evidenţia importanţa creării omului. În teologia bizanintă însă, se tratează de două concepte diferite, fiecare având o semnificaţie proprie, de sine stătătoare. Astfel „chipul” este ceea ce Dumnezeu sădeşte în fiecare om, iar această imagine nu se pierde nici chiar în cele mai păcătoase circumstanţe, doar că ea nu este vizibilă. „Asemănarea” în schimb, este lucrul pe care fiecare om trebuie să il realizeze prin viaţa sa şi acţiunile sale. Prin urmare, „asemănarea” face referire la munca de „îndumnezeire” pe care fiecare om este dator să o depună, astfel încât, până la urmă, chipul şi asemănarea să se suprapună, să coincidă.
Spaţiul dintre „chip” şi „asemânare” este spaţiul care lasă loc vieţii morale, sau mai bine zis a moralei ca disciplină teologică. Morala creştină devine astfel un itinerariu de la chip la asemănare, sau, mai bine zis, armonizarea chipului cu asemănarea.