Din nou frânturi....

Marea durere şi extrema depresie apar în momentul când fiecare joc trebuie să îşi aleagă învingătorii! De ce mereu cineva trebuie să piardă? De ce jocurile nu se pot termina mereu la egalitate? Victoria unuia, înseamnă înfrângerea altuia; bucuria victoriei înseamnă în acelaşi timp lacrimile înfrângerii! Atât învingătorul cât şi învinsul tot oameni sunt. De ce învingătorii nu oferă mereu remiza din compasiune pentru cei care pierd, de multe ori din motive extrinsece lor? De ce spiritul de competiţie îi face pe câştigători atât de dornici de a vedea durerea înfrângerii în ceilalţi. Cum se poate bucura un învingător, când lângă el un suflet plânge amarnic? Cum poate plânge un învins când un suflet lângă el exultă de bucurie? Dualităţi, mereu dualităţi, iar noi toţi nu suntem altceva decât nişte sărmani peregrini între aceste două extreme. Remiza se acceptă doar când jocul nu are miză prea mare!

Rasarit

E linişte-afară la fel cum e-n rai,
Căci soarele sfânt încă n-a răsărit
Din marea ce-ncet parcă-ţi cântă din nai
Un cântec al valului neistovit.

O rază aştept să văd cum răsare
Din noul, dar palidul nou orizont,
Căci raza iscă o nouă mişcare
Pe plajele goale a vechiului pont.

Dar negura, moale, se lasă de sus,
Se-aşează pe linia ce eu o privesc,
Schimbând răsăritul cu-‘n jalnic apus
A vechii speranţe ce încă-o nutresc.

Un sunet aud şi-l ţin bine minte,
Privirea-mi ridic spre cerul senin
Şi văd o pasăre cum zboară cuminte
Spre largul ce-şi poartă misterul diin.

Un nor se abate spre soarele meu
Ce-oricum e umbrit de o ceaţă subţire,
Făcând răsăritul acum şi mai greu,
Trezind în mine-o uşoară mâhnire.

Dar liniştea mării eu tot o ascult,
Chiar dacă soarele nu vrea să-apară,
Uitând întrutotul al lumii tumult
Şi orice problemă ce stă să răsară.

Dar, totuşi, norul deodată dispare
Din calea divinului astru de preţ.
Iar acesta, din nou, în glorie răsare,
Cu mult, mult mai roşu şi cald şi măreţ!

Şi acum marea nu mai e mută,
Iar eu, eu stau demult pe tărm liniştit
Şi-ascult tainic cum marea-şi ascultă
Cântecul valului nicicând isprăvit!.

Jocul

De multe ori suntem tentaţi să definim viaţa omenească drept fiind un joc! Dar dacă viaţa însăşi este un joc, atunci un joc din cadrul vieţii, ce este? Probabil este un joc al jocului, în care omul este joc şi jucător în acelaşi timp, jucându-se în rama jocullui pe care divinitatea i l-a dăruit într-un gest ultim de iubire creativă. De ce doar copii se joacă la modul cel mai real cu putinţă? Probabil pentru că ei sunt singurii care îşi dau seama de frumuseţea ce o implică jocul vieţii, iar prin jocul lor ei încearcă să aducă o ofrandă inconştientă jocului din care fac parte. Un joc poate fi câştigat doar dacă este jucat până la capăt, iar celebrarea ideală a marelui joc se poate realiza doar prin intermediul altui joc! Jocul se joacă jucând!

Frantura dintr-o discutie cu Melania (o buna prietena)

A te pierde, in multe cazuri nu este un semn de slabiciune. Poate chiar asta ar trebui sa faci. Sa te pierzi! Dupa care sa te lasi gasita si scoasa din labirint. Sa vezi ce frumos poate fi! Stii... in dragoste faptul ca esti sigura pe tine nu este neaparat un lucru bun. Dragostea inseamna deschidere spre persoana care iti este alaturi... o deschidere totala in care sa te dezbraci de orice masca exterioara si sa te lasi descoperita in esenta ta. In momentul acela nu vei mai fi sigura pe tine, dar vei fi sigura pe celalalt

Despre tacere (fragment dintr-un text mai lung)

De multe ori este înspăimântător să te afli în locuri unde îţi poţi auzi proprii paşi foşnind prin iarba fragedă, în timp ce propria respiraţie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. În astfel de locuri poţi auzi cum creşte iarba şi cum răsare soarele; poţi auzi cum se vaită munţii şi cum şerpuieşte apa. În asemenea locuri poţi vedea sursurul apei şi mirosi freamătul naturii! O dată găsit diamantul adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii), acest spaţiu se poate transforma în paradis!