Fragment

Se lăsase deja un frig năprasnic, de se auzeau şi stâncile trosnind, în timp ce vântul şuiera prin zări, ducând mirosul zăpezii în depărtări albăstrite de negura speranţei şi încinse de fierbinţeala soarelui.

Franturi

Soarele se dosise deja în spatele unui munte pleşuv îngreunat de zăpada ce căzuse abundent în ultima noapte, ştergând numeroasele urme de schiuri ce se întretăiau halucinant la fiecare metru şi, o dată cu ele, şi urmele de schiuri rămase întipărite adânc în inima lui care învăţa să bată într-un piept mult prea tânăr, la fel cum o pasăre învaţă să zboare la vârstă fragedă. De fapt, urmele nu erau şterse ci doar acoperite de zăpada virgină ce se aşeza dansând, poleită cu lumina stelelor pe care fulgii de nea o poartă în sine, bine ascunsă în spatele unei aparenţe fragede.
Mirosul zăpezii este cu totul diferit atunci când soarele se ascunde în spatele unui munte. Este un miros specific, îmbătător, atrăgător, dulce şi sărat în acelaşi timp, subtil dar omniprezent, ca şi cum omătului nu i-ar mai fii fircă de razele călduţe ce l-ar putea topi. Sunetul schiurilor în această zăpadă de un miros specific este mult mai puternic, dar blând şi prietenos.

Revoltă

Zilele trecute am fost din nou la San Giovanni Rotondo unde nu cu mulţi ani în urmă a trăit un om sfânt. Nu doresc acum să fac biografia acelui mare om. Cine doreşte un asemenea lucru poate da o căutare pe bara google din stânga blogului şi va afla tot ce doreşte. Ceea ce vreau să mărturisesc este că de fiecare dată când am vizitat acel loc am fost cuprins de revoltă devenită chiar silă când văd ceea ce a devenit acel loc şi cum banul a pus stăpânire pe cel mai mic detaliu, inclusiv al vieţii din mănăstirea în care Padre Pio a trăit. Poezia ce urmează este rodul acestei revlte interioare pe care o simt şi sper să nu fie interpretată în mod eronat de terţe persoane.

Mântuirea se vinde la tarabe

Tărâmul locuit o dată de sfinţi
Umili purtători a Domnului semne,
Răsună azi sub zgomote de-arginţi
Ce pun un preţ şi dragostei eterne!

Mântuirea se vinde la tarabe,
De parcă-ar fi la-îndemâna tuturor,
Sfinţenia poţi să-o cumperi şi in rate,
Tocmindu-te cu orice negustor.

Sfinţenia unui om de rugăciune,
Pentru mulţi e doar o bună reclamă,
Se pierde rostul faptelor bune
Sub a banului furie calmă.

Trădăm din nou a Domnului dragoste,
Şi-l răstignim pentru-o pungă de-arginţi,
Să scăpăm de a banului pacoste,
Să se-ascundă toţi oamenii sfinţi!

Eu, cerul si marea

Din nou eu, cerul şi marea! La linia imaginară unde cerul cu marea se unesc contopindu-se în acelaşi albastru puţin spălăcit, realitatea şi visul se întretaie halucinant. Un glas de pescăruş zugrvăşte chipul ei pe valurile liniştite ale marii, iar vântul îl poartă spre mine cu viteza gândului. Închid ochii şi mă pierd în această clipă eternă în care singurul zgomot perceptibil este şuieratul vântului care se loveşte de stânci bătrâne şi copaci înfloriţi. O petală dintr-o floare de măr îmi atinge buzele foarte fin şi tresar. Să fie oare un sărut din partea chipului pictat de glasul pescăruşului pe valurle line ale mării? Deschid ochii şi văd cum acel chip este purtat de unda mării înapoi spre punctul unde cerul şi marea se îmbrăţişează ca doi îndrăgostiţi. Cu siguranţă ea mi-a trimis o sărutare! Din nou eu, cerul şi marea!

Schimbarea la fata a Romei

Simpla prezenţă a unei persoane deosebite poate provoca schimbarea la faţă a unui întreg oraş! Ruinele somptuase din Roma dau mărturie despre un trecut învelit într-o aură de glorie dar ascund praful, gunoiul şi haosul Romei moderne unde totul se vinde pe tarabe....chiar şi iluzia mântuirii. Un oraş întreg devenit muzeu fără suflet; biserici mari....dar credinţă puţină, oameni mulţi....dar puţină umanitate.

Toate aceste aspecte negative ce ale Cetăţii Eterne care mă frământă de aproape patru ani încoace iată că au fost eclipsate pentru câteva zile prin simpla prezenţă a unei persoane deosebite, care, chiar dacă pentru prima oară la Roma, a ştiut să-mi arate o faţă a Romei pe care eu nu o cunoşteam. Ea a adus zâmbetul uitat pe buzele oraşului şi fiecare loc pe care l-am văzut acum îmi părea altfel. Chiar şi Colosseumul văzut dintr-un anumit punct al oraşului îmi dădea impresia că se află în mijlocul unei păduri de un uşor iz tropical şi nicidecum în inima unui oraş haotic. Parcă desprins dintr-o pictură impresionistă, se înălţa majestatic în zarea albastră umbrită de nori, aştepându-ne doar pe noi doi să îi descoperim misterele.

Ca un vis s-a evaporat totul o dată cu plecarea acelei persoane! Zâmbetul oraşului a dispărut din nou, haosul a repus stăpânire pe fiecare cotlon al oraşului şi gunoiul este ridicat de vânt şi purtat pe străzile Romei sub privirea nepăsătoare a turiştilor care tocmaii ies din Basilica San Pietro mulţumiţi că au văzut un muzeu frumos.

P.S. Acum ştiu de ce îmi place Timişoara: pentru că în acel oraş acea prezenţă a persoanei deosebite este perpetuă şi astfel oraşul îmi zâmbeşte mereu!