Eine Flamme die immernoch brennt

Während ich von dir träume, schläfst du friedlich wie ein Engel in seinen Armen und fühlst den süßen Geschmack seiner feurigen Lippen. Während ich an dich denke, schmilzst du unter dem Feuer der Leidenschaft die sich über dich bemächtigt wenn ihr Liebe macht. Während ich hier einsam sitze, rötest du wenn er dir schöne Worte in dein linkes Ohr zuflüstert. Während ich jetzt traurig bin, lachst du glücklich wenn er dir unschuldige Witze erzählt.
Einmal warst du mein ein un alles; jetzt bist du so weit von mir entfernt, dass es mir leichter fällt andere Galaxien zu besuchen als deine Seele zu berühren. Deine Liebe zu mir ist so schnell geschmolzen, dass ich kaum Zeit hatte ein Stück von ihr aufzubewahren. Unsere schönen Augenblicke hast du schon längst vergessen, meine Liebeserklärungen hast du schon verdaut, die Form meiner Händen ist dir schon längst fremd, den Geschmack meiner Tränene hast du sowieso nie gekostet. Und du scheinst so glücklich zu sein! Deine Glücklichkeit entwaffnet mich und somit stehe ich vor dir und warte auf den entgültigen Schlag: dass du mich ganz vergisst!

Trandafirii mor

Cândva eram atât de naiv încât credeam că trandafirii nu mor niciodată! Cum poate să se stingă simbolul iubirii? Este ca şi cum iubirea însăşi ar pieri din lume! La fel cum casele ce le construim, cândva vor deveni ruină, la fel şi trandafirii mor, se sting tăcut fără a face gălăgie, astfel încât nimeni nu poate observa cântecul lor de lebădă. Aţi văzut vreodată un trandafir pierind?
Era un imens trandafir cu 27 de petale înroşite de focul care ardea în ele dându-le viaţă, dar care le şi mistuia cu multă răbdare. Petalele erau foarte bine legate între ele, cu legături nevăzute ce le ţinea apropiate, astfel încât nici una să nu se desprindă. Fiecare petală era puternică şi crescută cu multă mândrie din tulpina ce îi transmitea pulsaţiile vieţii. Petalele cele mai vulnerabile erau inconjurate cu multă atenţie şi tandreţe de cele mai puternice, astfel încât forţele duşmane ar fi putut crede că cele din mijloc sunt cele mai puternice. Chiar şi eu eram convins de acest lucru şi ştiam că petala cea mai din mijloc se va desprinde ultima de tulpina magică, deşi sufletul meu continua să îmi spună că trandafirii nu mor niciodată.
Totuşi timpul trecea şi îşi lăsa amprenta pe fiecare petală în parte. În primul rând a început să se schimbe culoarea petalelor. Roşul acela ce mărturisea focul ce arde în ele a început să se transforme în diverse nuanţe ce denotau pierderea acelui foc vital. Unele au început să se facă negre, altele portocalii, altele gălbuie şi doar unele se încăpăţânau să-şi păstreze focul interior. Apoi, petalele au început să-şi piardă din tărie! Lipsa focului din ele le-a lăsat fără vlagă şi capetele au început să se plece sub trecerea timpului. Petalele exterioare şi-au pierdut forţa, atenţia şi tandreţea cu care le apărai pe cele interioare. Dar eu totuşi continuam să cred că trandafirii nu mor niciodată.
Într-o zi mă întorceam să ud acest trandafir fermecat care nu avea să moară niciodată, dar când am intrat în odaia unde îl ţineam o imagine care în sufletul meu a căpătat valenţe apocaliptice m-a lovit în creştetul capului, făcându-mă să ameţesc. Lângă vaza în care ţineam trandafirul era o petală căzută. O petală dintre cele în care viaţa încă ardea din plin, o petală încă puternică ce se ţinea măndră şi nu se apleca sub trecerea timpului. Era o petală din mijlocul tradnafirului meu fermecat, o petală care de bună voie a ales să cadă, să părăsească trandafirul care i-a dat viaţă, acel ansamblu armonios care odionioară era legat atât de strâns încât mă făcea să cred că trandafirii nu mor niciodată! Am început să plâng, iar lacrimile cădeau pe acea petală plăpândă dar cutezătoare; mică, dar încă plină de viaţă; uşoară, dar hotărâtă. Era probabil cea mai frumoasă petală din acel trandafir, dar această floare nu i-a mai fost de ajuns. Sau poate, vroia doar să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Astăzi petalele prieteniei cad inconştient pe jos iar vântul le poartă în zări necunoscute, iar curând din acel trandafir nu va mai rămâne.....NIMIC! Sunt o petală din acest trandafir fermecat, sunt chiar petala din al cărei măini drepte s-a desprins cutezător prima petală, care dorea să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!

P.S. Acest tradnafir nu are intamplator 27 de petale! Pe cei care citesc acest text si se regasesc intr-o petala din acest trandafir fermecat ii rog sa lase un comment, chiar si numai cu numele lor!

Pacatul nepasarii

Pentru ca răul să triumfe în lume este suficiet ca oamenii în care au mai rămas frânturi de bine să nu facă nimic! De regulă toţi bunii creştini sunt preocupaţi să nu facă ceea ce biserica consideră „rău”, dar prea puţini se preocupă să facă binele. Această mentalitate trebuie schimbată şi în locul formulării negative „nu fă cutare lucru”, fiecare să-şi formuleze pozitiv propria viaţă „fă cutare lucru”! Din puctul meu de vedere unul dintre cele mai mari păcate ce pot exista este acela de a nu face ceea ce îţi stă în putinţă. Desigur scuze se vor găsi mereu!

Din nou.....Cioran

După vreo doi ani, mi-a căzut din nou în mână Cioran! De data aceasta s-a nimerit să fie „Schimbarea la faţă a României”, opera pe care a scris-o la 24 de ani şi care, după cum Cioran însuşi mărturiseşte, îi este cea mai strină. Poate lui i se pare străină, însă dacă cineva mi-ar fi dat în mână această carte, dar fără să fie specificat numele autorului şi titlul acesteia, eu mi-aş fi dat seama din primele pagini cine a scris-o. Acelaşi stil lingvisitic atrăgător prin forţa negaţiei sale şi, până la urmă, aceleaşi teme: negarea valorilor creştine, exacerbarea individualităţii, sfinţenia orgoliului şi umilinţa ca viciu. Ştiu că mulţi mă vor acuza că nu aş fi modest, însă, în spatele unui limbaj sofisticat şi violent, se află nişte raţionamente, în cel mai bun caz, mediocre. Oricum, citind unele pasaje, m-am amuzat copios!

Complexe de victima

Îmi dau seama din ce în ce mai mult că în Biserica Greco-Catolică nu există o înflorire pe care toţi o aşteptam după căderea regimului comunist şi cred că acest lucru se datorează complexelor de victimă care sunt profund înrădăcinate în inimile clericilor greco-catolici. Mereu când există o discuţie între clerici greco-catolici si vreun duplomat român, preoţii nu fac altceva decât să revendice restituirea integrala a bunurilor greco-catolice confiscate de ortodocşi şi să se simtă mereu dezavantajaţi şi nebăgaţi în seamă.
Dincolo de partea de dreptate care există în spatele acestei atitudini, aceasta este mult exagerată şi revelă puternicele complexe de victimă ale ierarhiei greco-catolice. Preotul greco-catolic se simte mereu urmărit, mereu nedreptăţit, mereu pus la zid, mereu neînţeles. Ne aruncăm cu toate energiile de care biserica noastră este capabilă în procese patrimoniale şi astfel sufocăm spiritul creator care ar putea să construiască atâtea lucruri. Această luptă acerbă în justiţie nu face altfel decât să ne sece de toate resursele. Astăzi biserica greco-catolică se implică puţin in proiecte culturale, în proiecte de ajutorare a saracilor impreuna cu celelalte confesiuni, dar in schimb se lupta orbeşte cu ortodocsii prin intermediul justiţiei. Aceasta atitudine denotă o imensă imaturitate şi lipsa unei gândiri în perspectivă. Până când această atitudine nu se va schimba, este greu de crezut ca din biserica greco-catolica va creste. Aceasta atitudine impiedica chiar si orice crestere spirituala a bisericii!!!!!!

Fragmente....

O adiere de vânt! Un soare cald! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul său, resemnându-se cu ideea că zboară spre cerul albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru, însă mingea nu mai are călăuză, ci doar aripi! Oare cât de sus mai poate zbura?
Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?
Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe aceast ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o corană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?
Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.

Ganduri

O bună prietenă mi-a zis astăzi: "“stii, mi-am dat seama, ca de multe ori un lucru cu adevarat frumos, nu trebuie sa fie perfect in sensul in care il intelegem noi de obicei”. O frază ce pentru o clipă mi-a frânt şirul gândurilor mele şi care m-a făcut să îmi dau seama că are perfectă dreptate! De regulă noi înţelegem perfecţiunea într-un mod total subiectiv, totul fiind perfect atunci când merge după planul nostru, când totul este cum credem noi că ar trebui să fie. Iată că noi oamenii ne-am creat azi o perfecţiune după chipul şi asemănarea noastră, ridicându-ne practic la rangul de zei.
Gândind astfel, am ajuns să vedem pretutindeni doar “imperfecţiuni” şi să fim nefericiţi din cauză că nimic nu e perfect. Am uitat să sorbim din frumuseţea imperfecţiunilor ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de lucrurile pe care noi le vedem mici, dar care sunt cu adevărat importante; am uitat să râdem atunci când ne prinde ploaia şi nu avem umbrelă; am uitat să glumim atunci când stăm 30 de minute după un autobuz; am uitat….am uitat….am uitat. Prea multe lucruri pe care am uitat să le facem şi astfel am pierdut sensibilitatea pentru frumos!

Vineri - "Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu"

În această zi, Isus este cel mai abandonat om dintre toţi oamenii abandonaţi, măcinat de durere şi lăsat să moară ca ultimul tâlhar. A ajuns la sfârşit, la acel sfârşit în care fiinţei umane îi este luat totul, chiar şi liberul arbitru: nimeni nu poate alege dacă să accepte sau să decline moartea! Şi totuşi ce multe putem învăţa din acest moment. Isus nu îşi lasp spiritul pradă destinului, nimicului sau naturii infinite, ci şi-l oferă Tatălui, Tatăl care este în acelaşi timp înţelepciune şi iubire! Isus îşi oferă sufletul şi se abandonează, cu încredere deplină, Tatălui ceresc. Măinile Lui invizibile, pe care noi care suntem prizonieri propriului "eu", sunt totul, cel mai confortant loc de odihnă, iar Isus ştie aceasta! Acelaşi lucru trebuie să îl ştim şi noi!

Rugăciune: O Isuse, dă-ne puterea de a ne putea abandona Tatălui în momentul când acesta ne cheamă, astfel încât să nu ne încăpăţânăm să ne ducem greutatea păcatelor de unii singuri, ci să ne lăsăm ajutaţi de Tine. Aşează toată viaţa mea, nu pe cântarul dreptăţii, ci în mâinile iubitoare ale Tatălui nostru! Amin.

Joi - "Eu sunt painea vieţii"

Drumul nostru spre oaza care ne-a fost promisă intră în faza sa decisivă, când totul devine din ce în ce mai dificil şi drumul mai greu de continuat. Din punct de vedere spiritual, începem să intrăm în partea cea mai misterioasă a misterului pascal, iar cuvintele devin din ce în ce mai inutile. Trebuie să contemplă, nu să vorbim!

În această zi, Cristos instituie Euharistia, misterul creştin prin excelenţă. El este pâinea vieţii! Într-o lume din ce în ce mai relativistă, nu trebuie să pierdem din vedere acest fapt! Cristos este singura cale spre mântuire!

Este interesant că a fost ales momentul mesei pentru instituirea euharistiei. Acest fapt semnalează importanţa mesei, ca moment de comuniune între membrii unei familii. De aceea, euharistia este un mister al comuniunii. A celebra euharistia de unul singur, cum se intamplă câteodată unor preoţi, nu are sens, adică se pierde din bogăţia misterului.

Rugăciune: Iată Mielul lui Dumnezeu care se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre! Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul! Aleluia!

Miercuri - Despre iubirea lui Dumnezeu

Continuăm seria de meditaţii pentru săptămâna mare cu câteva scurte consideraţii despre iubirea divină. În această perioadă, mai mult ca oricând, trebuie să ne uităm spre crucifix, unde putem vedea dovada incontestabilă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, şi, în acelaşi timp, cea mai exhaustivă definiţie a acestei iubiri. O definiţie care nu se exprimă în cuvinte, ci se contemplă cu ochii interiori şi cu inima umilă. Iată-l pe Cristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, suspendat între cer şi pământ, pe acea cruce infamă, luând asupra sa trecutul şi viitorul, transformându-le într-un prezent continuu, într-un timp plinit, într-un timp am mântuirii! De ce face aceasta? O face pentru noi oamenii decăzuţi, pentru ca noi să putem redescoperi chemarea noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu, deci fraţi ai săi. Cristos se sacrifică spre a ne readuce în comuniune cu DUmnezeu, după ce această comuniune a fost întreruptă de Adam, şi este mereu intreruptă de fiecare dintre noi când păcătuim. Iată deci iubirea definită prin inefabilul ei de către Cristos ce se sacrifică pentru întreaga umanitate.

Din toate acestea reiese că iubirea adevărată înseamnă sacrificiu de sine în favoarea celorlalţi! Cu toţii trebuie să ne sacrificăm în favoarea celorlalţi, chiar dacă avem impresia că ceilalţi ar trebui să se sacrifice pentru noi. Sacrificul nostru nu trebuie să fie suprem, ci un sacrificiu micuţ oferit în fiecare zi pentru cei care credem că merită cel mai puţin. Această dăruire de sine se poate realiza prin atenţia acordată celorlalţi, prin respect, compasiune, altruism; lucruri ce nu sunt la moda, dar care sunt singurele care ne pot conduce la oaza pe care o căutăm cu toţii, însetaţi de adevăr. Doar dăruindu-ne pe noi înşine putem dobândi viaţa veşnică!

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cela ce pe lemnul crucii ţi-ai arătat în mod definitiv iubirea faţă de toţi oamenii, te rugăm fă din noi flăcări vii pe altarul iubirii tale, astfel încât, arzând necontenit, să mistuim ura ce ne înconjoară de pretutindeni. Dă-ne puterea de a ne dărui pe noi înşine în fiecare zi pentru binele celor din jurul nostru, astfel incât prin iubirea noastră să întrezărească şi cei ce nu Te cunosc încă, o mică parte din infinita Ta iubire. Amin.

Marti - Iertarea

Astăzi propun o meditaţie în strânsă legătură cu cea de ieri, o meditaţie pe tema iertării.

Iertarea este poate atittudinea cea mai pregnantă care individualizaează creştinismul din rândul celorlalte religii monoteiste, si totusi este atitudinea şi sentimentul pe care noi creştinii reuşim să îl trăim cel mai puţin autentic. Şi totuşi, omul este capabil de a ierta; mai mult iertarea este cheia fericirii umane, pentru că cel ce se răzbună va fi fericit pentru o clipă, însă cel ce iartă va fi fericit pentru veşnicie, pentru că nu se lasă oprit din drumul său spre Tatăl ceresc de sentimente negative din trecut.
În ceea ce priveşte fenomenul morţii iertarea este fundamentală. Prima sursă de angoasă pentru muribunzi se leagă de iertare: de iertarea acordată celorlalţi şi de iertarea primită din partea celorlalţi. Cei mai mulţi muribuni se întreabă: "Oare Dumnezeu mă va putea ierta pentru ceea ce am făcut?" DEsigur că da, însă persoanele în cauuză trebuie întrebate: "Dar tu te poţi ierta pentru ce ai făcut?"Mulţi văd Judecata ulimă a fiecăruia ca un proces absolut omenesc în care cel decedat, este chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti al cărei preşedinte este Isus Cristos şi interogat asupra faptelor sale. Însă adevărata judecată vine din profundul sufletului nostru, din conştiinţa noastră care în acele momente va fi cu totul pură. Astfel conştiinţa noastră va fi propriul nostru judecător şi de aceea trebuie să fim capabili să ne iertăm pe noi înşine iertându-i pe ceilalţi. Doar iertându-i pe ceilalţi ne vom putea ierta şi ăe noi înşine!
Dumnezeu ne-a dat deja dovadă în repetate rânduri de iertarea sa, culminând cu moartea pe cruce, spre iertarea păcatelor noastre, a întregii umanităţi. El ne oferă gratuit iertarea sa divină, însă rămâne datoria noastră să-i cerem această iertare! Dacă noi nu o cerem, el nu ne-o va impune cu forţa, la fel cum nu a impus absolut nimic prin forţă. Aşadar mântuirea noastră constă până la urmă în a ştii să cerem iertare lui Dumnezeu, iar el atunci, printr-un act suprem de iubire, be va ierta.
Pe de altă parte este greu de imaginat că dacă nu suntem în stare să cerem iertare fraţilor mai mici, vom ştii să cerem iertare lui Dumnezeu. Oamenii din jurul nostru ne sunt daţi tocmai pentru a invăţa cu adevărat lucrurile divine. Dacă nu putem fi consecvenţi în lucrurile mărunte, atunci cu atât mai mult nu vom putea fi consecvenţi în faţa divinităţii. Prin urmare, cerând iertare celor din jurul nostru, ne apropiem câte puţin de propria mântuire. Ce gest poate fi mai frumos decât acela să ceri iertare unui frate, ca semn de iubire şi respect pentru fărâma de divinitate ce se află întipărită în el şi care nu dispare nici în pragul cel mai de jos al decăderii??

În acelaşi timp, procesul de a cere iertare celorlalţi, trebuie acompaniat de dăruirea iertării către ceilalţi, lucru ce este, poate, infint mai greu pentru orgoliul omenesc. Noi oamenii avem tendinţa să credem că mereu avem dreptate şi că mereu suntem îndreptăţiţi să facem ceea ce facem şi că mereu ceilalţi din jurul nostru sunt cei care trebuie traşi la răspundere. NU suntem deloc dispuşi să iertăm. A ierta înseamnă a vedea pe Dumnezeu în cei din jur! Aceasta înseamnă că o dată ce am iertat, nu putem să mao gândim de rău despre acea persoană, ci să fim legaţi de aceasta printr-o iubire dezinteresată.

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce din prea mare iubirea ta, dăruindu-ne nouă iertare de păcatele noastre, revarsă în noi virtutea de a cere iertare şi de a ierta. Ajută-ne să putem ierta persoanele care ne-au provocat răni adânci în inimile noastre oricum destul de slăbite, astfel încât prin iubire şi iertare să putem regăsi în ceilalţi chipul şi asemănarea Ta şi să ne putem bucura împreună cu toţi oamenii de iertarea ce Tu ne-o oferi neîncetat!

Luni

În această primă zi din itinerariul nostru spiritual spre Învierea Domnului şi spre propria noastră mântuire, propun o meditaţie asupra morţii!

Perioada pascală ne tentează de cele mai multe ori să ne concentrăm pe Înviere! Şi, pe de o parte, suntem îndreptăţiţi să facem aceasta, întrucât învierea este evenimentul fundamental pentru viaţa creştinilor din toate vremurile, însă nu trebuie să trecem cu vederea că pentru a învia glorios din morţi, Cristos a murit prima dată!!!! Aşadar, nu poate exista înviere fără moarte iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit mai mult asupra morţii.

În relativismul pregnant în societatea de astăzi se pune accent mereu pe o pseudo-viaţă, dar este cvasi interzis a se vorbi despre moarte. Şi totuşi moartea trebuie să fie în gândul nostru mereu, pentru că doar meditând asupra acestui fenomen ne putem pregăti pentru el. Problema fricii în faţa morţii nu porneşte de la necunoaştere, ci de la faptul că, atunci când simţim Domnul ne cheamă, nu ne simţim pregătiţi pentru această ultimă si primordială chemare spre viaţă. Acest lucru mă face să cred ca majoritatea oamenilor mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit neăpregătiţi pentru viaţă! Iată deci că în fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să ne comportăm ca şi cum mâine ar trebui să dăm ochii cu Mântuitorul nostru! Există un proverb tibetan care, referitor la această problemă, spune: "Viaţa de veci sau ziua de mâine: niciodată nu ştii care vine prima!" Iată deci că pelerinajul noastru teren trebuie să fie o continuă căutare a divinităţii, deci o continuă pregătire pentru chemarea cea de pe urmă. Gândul asupra morţii nu este aşadar rezervat doar celor bătrâni, ci este o responsabilitate a tuturora, indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii.

A privi spre Cruce, spre Cristos care ÎN PRIMUL RÂND moare pentru noi şi doar ÎN AL DOILEA RÂND învie, ne poate conştientiza asupra acestei ultime chemări a noastre, iar acest lucru nu este doar ceva ce ne priveşte doar pe noi, ci este un o conştientizare ce ne deschide mereu spre alţii. De altfel, iată un criteriu după care putem evalua dacă un anumit gând vine de la Dumnezeu sau din altă parte: gândurile ce vin de la Dumnezeu ne deschid mereu spre ceilalţi, în timp ce gândurile venite din alte părţi ne închid în propriul nostru deşert, în care ne complacem apoi fără ezitare!!! Aşadar, cei care privesc spre faţa mutilată a unui Cristos istovit, si contemplează moartea acestuia, în primul rând vor ştii să se pregătească pentru propria chemare şi, în al doilea rând, vor ştii să fie alături de cei ce suferă şi de cei care sunt pe patul de moarte!! Şi în acele clipe, acei oameni vor ştii ce trebuie să spună unui muribund, cum să se comporte în faţa lui, pentru că moartea nu mai este ceva străin pentru ei, ci este ceva firesc, ceva ce face parte din planul lui Dumnezeu pentru noi; vor ştii că moartea este un stadiu înaintea naşterii!

Să îl rugăm pe Cristos, cel ce a murit pe cruce, să ne dea gândul cel bun de a conştientiza importanţa morţii în viaţa omului, nu ca o fatalitate, nici privindu-o cu fanatism şi dorindu-ne-o cât mai repede, ci pregătindu-nu zi de zi pentru această ultimă schimbare. Îl rugăm de asemenea să ne dea înţelepciunea, compasiunea şi iubirea necesare pentru a fi un far luminos pentru cei ce suferă şi sunt pe patul de moarte!


Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce ca ultimul tâlhar, luminează minţile noastre întunecate, astfel încât să putem conştientiza importanţa acestui pas din viaţa fiecărui om, astfel încât să putem deveni un ajutor muribunzilor deznădăjduiţi.

Invitatie

In saptamana mare voi posta in fiecare zi cate o scurta meditatie. Asadar ii invit pe cei interesati sa intre zilnic pe blog. Ceea ce voi oferi eu, vor fi doar niste puncte succinte propuse spre meditatie, ramanand ca fiecare dintre voi sa le aprofundeze prin rugaciune si prin meditatia proprie. Doresc tuturor o saptamana mare plina de haruri si de binecuvantari!

Saptamana Mare

Am intrat intr-o perioada in care, mai mult ca oricand, fiecare dintre noi trebuie sa strigam in pustia noastra interioara, astfel incat aceasta sa se poate transfigura in cea mai frumoasa oaza. Si nu suntem singuri in acest proces, ci il avem ca ajutor pe Cel care a asumat in sine desertul intregii umanitati, transformandu-l intr-o unica oaza, "intr-un loc cu veredeata unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit"! Ramane insa responsabilitatea noastra, ca prin strigatul de constientizare a propriului desert, sa plecam in cautarea acestui loc minunat, un "Neverland" devenit realitate, mai palpabil ca oricand si mai accesibil decatam putea crede. Ceea ce pentru un necredincios este doar o plasmuire fantastica, pentru cel credincios devine realitate, mai mult, realitatea prin excelenta, singura realitate realmente importanta.
Sa plecam deci in aceste 7 zile pe drumul spre acest loc divin, ghidati fiind de spiritul umil de recunoastere al propriului desert. Daca fiecare dintre noi pleaca in acest pelerinaj spre viata, ghidat fiind de acest spirit, nu poate rata intalnirea cu cel care ne-a dat viata.
Ca orice pelerinaj autentic, nici acesta nu va fi usor: soarele ne va izbi cu putere facandu-ne sa ametim prin viata si sa pierdem din vedere locul spre care vrem sa mergem; frigul noptii desertice ne va face sa ne indoim de existenta acestui loc care ne este promis; nisipul ne va intra intre degete, se va strecura in spatele hainelor noastre facandu-ne sa zabovim pe drum prea mult si sa ne pierdem entuizasmul. Totul va parea a fi impotriva noastra, si totusi, uitandu-ne spre uscaciunea noastra interioara care este mai infricosatoare decat cea exterioara, vom incepe sa alergam intr-un suflet spre acest loc.
Fie ca Domnul sa ne daruiasca tuturor un adevarat spirit de penitenta si de recunoastere a propriului desert, spre a reusi sa murim si sa inviem o data cu El!