Ceva interesant

Astăzi s-a întâmplat să îmi cadă în mână un volum de Mircea Eliade „Mitul reintegrării”, volum care mi-a plăcut la nebunie. Nu este unul dinte studiile importante ale sale ci un volum apărut în 1942 la editura Vremea. Acesta cuprinde 2 eseuri diverse dar care sunt legate cumva de o temă comnună: integrarea fiinţei umane în fiinţa cosmosului.
Încă de la prima pagină atenţia mi-a fost captată de un comentariu asupra dramei „Faust” de Goethe. Eliade se opreşte de fapt asupra primei părţi, „Prolog im Himmel” concentrându-şi atentenţia asupra relaţiei dintre Mefisto şi Dumnezeu şi practic de la acest comentariu îşi începe tezele.
În ansamblu se poate zice că Eliade elaborează aici o dizertaţie metafizică originală întrucât foloseşte ca argumente şi dovezi religiile orientale, mai cu seamă, anumite aspecte din aceste religii. Din punct de vedere filosofic concluzia la care Eliade ajunge ar fi aceea că între viaţă şi moarte conflictul este aparent, la fel cum aparent este conflictul dintre Bine şi Rău. Şi viaţa şi moartea, şi Binele şi Răul sunt doar aspecte consecutive ale aceleiaşi realităţi unice, inaccesibile experienţei umane.
Ideea nu este neapărat nouă întrucât ea ajunge la Eliade de la Nicolaus Cussanus care a fost artizanul celebrului concept coincidentia oppositorum. Eliade elaborează mult mai exact această teorie decât marele renascentist şi o îmbogăţeşte cu nenumărate exemple din mitologiile orientale.
Cartea vorbeşte apoi în cea de a doua parte despre diferitele infăţişări ale mitului androginului din epoca moderna, dar pe mine m-a impresionat mai mult prima parte, care din punctul meu de vedere ar putea sta la baza elaborării unui nou mod de a concepe metafizica recurgând la mitologie, întrucât având în vedere că metafizica este căutarea principiului prim, aceasta se intersectează cu mitologia, sau, mai bine zis, cu fenomenologia religiilor.

Religiozitatea la americani

Citeam azi plictisit si fara chef niste materiale propuse pentru cursul de filosofia religiei. Dar, ca prin minune, atentia mi s-a oprit asupra unui mic detaliu. Prin secolul I d.c. traia la Roma un anumit jurist numit Varon care spunea ca exista 3 forme de religie: religia mitica bazată pe poemele mitologice; religia rationala, nimic altceva decat teodicea adica cugetarea rationala despre dumnezeu; si religio civilis, prezenta in Roma si care avea un profund caracter institutional. Si e adevarat. Romanii nu aveau teste sacre si nici devotiuni foarte serioase. In schimb religia era folosita in interesul statului roman care să îi ţină pe oameni sub control. Tot ceea ce se facea era facut pentru ca zeii o cereau si de aici rezultă că această formă de religie servea statul, divina istituta urbe.

Nu pare nimic interesant dar mie mi se pare că această formă de religie este astăzi specifică pentru americani. În nici o tară europeana aparţinând UE religia nu mai joaca unrol deloc important, ba chiar nu mai joaca nici un rol. În America e divers. Acolo toţi sunt educaţi în spiritul unei religio civilis în care religia este lipsită de consistenţa spirituală, ritualică morală, în schimb ea este folosită pentru legitimarea actiunilor statale. De aceea si numeroasele aluzii la Dumnezeu din discursurile "ilustrului" preşedinte american.

Chiar azi am citit în presa de profil cultural un articol referitor la Paolo Coelho şi m-am gândit să scriu şi eu câteva rânduri tot despre el.

Prima carte semnnată de el care mi-a picat în mână a fost, binenţeles, "Alchimistul" care cred că a fost un absolut best-seller in România. NU a fost o carte care să mă fascineze. MI se părea un simplu roman de aventură care nu zicea parcă nimic nou. Au urmat multe altele dintre care cel mai mult m-a impresionat "Diavolul şi domnişoara Prym". Dar începeam să devin din ce ăn ce mai sceptic dandu-mi seama ca ceea ce promovează Coelho este de fapt un New Age bine mascat, care conduce la un relativism religios periculos.

Nici din punct de vedere literar nu mi se pare ceva foarte ieşit din comun Coelho. E un autor asemenea lui Dan Brown care nu impresionează prion forţă descrit sau printr-o profunzime ieşită din comun. Din punctul meu de vedere MArio Vargas Llosa este cu mult mai iscusit decât cei doi sus amintiţi. Concluzia mea finală este deci că numărul cărţilor vândute nu este deloc direct proporţional cu talentul de scriitor şi că literatura a devenit mai mult o problemă de advartising decât o artă

Cartea tibetană a morţii şi a vieţii

Nu de mult timp am terminat de citit "Cartea tibetanş a vieţii şi a morţii" scrisă de maestrul budist Sogyal Rinpoche. Această carte a apărut în 1992 cu binecuvântarea lui Dalai Lama şi a devenit foarte rapid una dintre cărţile de bază a budismului şi nu numai. Cartea se vrea a fi o completare a anticului codice budist "Cartea tibetană a morţii", una dintre cărţile fundamentale ale budismului tibetan. Codicele antic vorbeşte despre viaţa sufletului după moarte, în timp ce maestrul budist actual o completează printr-o perspectivă morală actuală: cum trebuie să ne trăim viaţa în perspectiva morţii iminente.Practic cartea debutează cu o radiografie a stării de spirit a oamenilor de astăzi care în tinereţe se gândesc că vor trăi veşnic şi spre sfârşit o anxietate groaznică pune stăpânire pe ei. Autorul ne sfătuieşte pe toţi să ne trăim viaţa şi în perspectiva vieţii ce va urma, întrucât modul in care ne comportăm în viaţă este determinant pentru sufletul nostru după moarte.
Foarte mult m-a frapat viziunea foarte deschisă a maestrului budist care aş zice că se apropie de un ecumenism corect. Deseori face aluzie la învăţătura creştină comparându-o cu cea budistă şi evidenţiând faptul că amândouă religii pun un mare accent pe viaţa de apoi şi pe cum trebuie să trăieşti viaţa aceasta. Am descoperit şi alte nenumărate lucruri comune care m-au făcut să îmi dau seama, încă o dată, că conceptul de "logos spermatikos" vehiculat in evul mediu timpuriu de unii Sfinti Părinţi nu este eronat deloc. Pentru mai multe detalii, vă recomand tuturor să citiţi această carte.

Pagini de jurnal

Poate tot legat de tema timpului asupra căreia mi se concentrează toată fiinţa dar care rămâne încă un mare mister pentru mine, zilele acestea m-am gândit mai mult ca oricând la anii de liceu. M-am gândit cu melancolie şi cu lacrimi în ochi deseori la o perioadă a vieţii mele asupra căreia îmi vine greu să leg câteva cuvinte, întrucât nu ştiu să mânuiesc cuvintele aşa de bine încât ele să exprime tot ce simt.
Pentru unii perioada liceului este o perioadă oarecare, fără prea mare importanţă. Alţii poate păstrează o amintire extrem de neplăcută despre liceu încadrându-se în linia bacoviană. Pentru mine însă anii de liceu au fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Trăiam atunci parcă într-un spaţiu securizat în care nu intra nici un intrus şi în care timpul avea răbdare cu noi. El curgea ca întotdeauna, însă nimeni nu îl băga în seamă. Noi trăiam viaţa noastră în afara oricărui timp fizic, într-o lume în care responsabilităţile erau mai mici şi în care fără să ne dăm seama ne prelungeam anii copilăriei. Problemele, frământările, durerile nu lipseau însă rezolvarea lor parcă era mai uşoară.
Păstrez vie în memorie amintirea clasei mele şi a tuturor colegilor. Fără mari eforturi reuşesc să îmi amintesc fiecare poză de pe perete, fiecare zgârietura din zid, fiecare pată de pe geam. Când închid ochii aud forfota ce o cream noi toţi şi retrăiesc din plin o zi de şcoală.
Îmi amintesc toate momentele frumoase şi chiar pe cele mai puţin frumoase, dar care acum mi se par de o frumuseţe inefabilă. Îmi amintesc de prima iubire şi de micile idile ce mi-au alinat dar şi măcinat mult. Îmi amintesc de rând pe rând de toţi, îi simt aproape în aceste momente de parcă i-aş putea atinge. Le aud chiar vocile şi râsul. În sufletul meu toţi sunt mai tangibili ca oricând. Îmi amintesc de excursile din liceu, excursii ce m-au purtat în locuri pe care eu acum le consider sacre şi pe care aş vrea să le revăd cât mai curând. Îmi amintesc în fine de banchetul de final, banchet la finalul căruia toţi am început să plângem ca nişte nou născuţi la primul contact cu lumea exterioară. Şi de ce plângeam noi atunci? Cu cei mai apropiaţi dintre colegi ştiam că voi păstra un contact foarte strâns şi aşa este. Atunci de ce plângeam? Eu cred că plângeam cu toţii deoarece subconştientul nostru ştia că o dată cu acel moment am pierdut o dată pentru totdeauna paradisul adolescenţei în care totul era la locul lui; îl pierdeam cu toţii intrând in vâltoarea vieţii care ne aştepta pe toţi cu lovituri puternice. Era plânsul unui nou născut care ieşind din uterul matern ia contact cu lumea şi plânge, plânge pentru că îi este frică, nu se mai simte în siguranţă. Am ieşit cu toţii dintr-o lume în care totul era stabil şi am intrat într-o lume plină de instabilitate; am ieşit dintr-o lume fără timp şi am intrat într-o lume în care timpul ne goneşte mereu. Am ieşit dintr-o lume pe care noi ne-am creat-o şi am intrat într-o lume a nimănui, în care eu cel puţin mă simt străin. Aş da orice să mai pot retrăi, măcar pentru o clipă, o zi de liceu!!

Scriu aceste randuri in amintirea colegilor de liceu pe care ii asigur ca le voi pastra mereu o amintire vie in sufletul meu.

Probleme tehnice

Din cauza unor probleme tehnice nu am mai putut posta nimic pe acest blog de ceva timp. Astazi s-au rezolvat toate si voi incepe sa postez din nou. Imi cer scuze celor care au intrat pe blogul meu crezand ca vor gasi ceva nou.