Am pierdut razboiul!

Nemtii au pierdut amandoua razboiae mondiale! Daca eu am invatat ceva de la cultura germana, atunci e clar ca am invatat si eu arta de a pierde razboaiele. Iata ca am pierdut razboiul meu si acum nu pot decat sa sper ca negocierea pacii imi va aduce pagube cat mai putine. Eu am luptat pana la capat, dar se pare ca sunt mult prea mic pentru un adversar mult prea mare, iar acum nu mai am sub control nici macar propriul mei viitor. Decizile asupra capului meu, le iau acum altii, la fel cum si decizile referitoare la capul lui Saddam le-au luat tot altii, in timp ce unii presedinti dormeau fara remuscari. Asa si dusmanii mei, probabil acum dorm linistiti si maine vor decide executarea mea!

De fiecare data cand ploua

De ficare dată când plouă sper că ploaia va pătrunde adânc în sufletul meu, astfel încât să îl spele de toate amintirile neplăcute, de orice pată de răutate, de invidie, de mândire şi de tot ce este condamnabil în mine. Când ploaia îmi bate încet la geam, aştept cu urechile ciulite să aud paşii mei prin ploaie, paşi care se indreaptă spre mine şi sper să mă conducă la deplina mea regăsire.

De fiecare dată când plouă, îmi doresc să fiu un strop de apă din cel mai înalt nor şi să cad inconştient chiar pe fruntea viitoarei mele iubiri, pe care nici măcar nu o pot întrezări încă, şi, prelingându-mă pe obrazul ei, spălndu-i orice urmă de sare de pe faţa ei blândă, să mă transform într-o lacrimă vărsată de ea în aşteptarea Zburătorlui din mine, pe care nici ea nu îl întrezăreşte încă.

De fiecare dată când plouă, încerc să mă ridic deasupra norilor plângăreţi spre a vedea soarele răzând sau luna jucându-se cu stelele ce sclipesc ca nişte veritabile diamante pe bolta cerească. La fel, de fiecare dată când văd soarele râzând şi luna jucându-se, încerc să cobor spre a vedea şi norii plângăcioşi, din solidaritate pentru cei care plâng şi când soarele râde, iar luna se joacă.

De fiecare dată când plouă mă gândesc că picurii îndrăzneţi sunt lacrimile îngerilor ce plâng, împreună cu Dumnezeu, pentru căderea şi decăderea continuă a rasei umane.

De fiecare dată când plouă....., de fiecare dată când plouă....., de fiecare dată când plouă!

Cugetari....

Probleme în calea dialogului dintre cultură şi teologie încep să apară în Orient după lupta iconoclastă caştigată de iconoduli, dar care a şi adus cu sine o afirmare puternică a monahismului. Începând din acest moment a început un adevărat proces de fugă din calea culturii laice. Monahismul a propus şi a implementat fără scrupule propria sinteză, asupra realităţii. Cu acest monahism sintetizat a intrat în contact lumea slavă. Astfel se explică de ce în toate bibliotecile antice de la Kiev, Moscova, Tîrnovo se puteau găsi doar operele de factură monastică a sfinţilor părinţi. Astfel şi astăzi se crede că Sfinţii Părinţi se rezumă la operele monastice scrise de cei trei ierari şi Antonie cel Mare, Efrem Sirul şi se trec cu vederea operele patristice care dialogau cu cultura contemporană lor, respectiv patristica latină. Apare apoi Pelerinul Rus o excepţională expresie a sintezei monastice acceptate de slavi, şi considerată azi de ortodocşi şi de habotnicii creco-catolicii ortodoxizaţi, adevărata cultură bizantină.


Aşadar, trebuie să fim atenţi ce considerăm cultură bizantină, pentru că aceasta nu se echivalează cu sinteza monastică ce a ajuns la noi. Nu consider această sinteză ca fiind una malefică, doar că trebuie stiut că aceasta este doar o sinteză a unei culturi, nu cultura în sine. Resimţim astfel din plin în România subjugarea slavonă la care suntem încă supuşi, întrucât nu încape îndoială, ritul bizantin a intrat pe teritoriile noastre prin salvii ce au preluat din cultura bizantină doar această sinteză monastică. Mai mult, în continuare până în epoca modernă, biserica ortodoxă a promovat numai această sinteză monastică, iar ca argument am putea aduce faptul că prima carte tradusă în limba română, binenţeles cu litere slavone că doar noi nu eram latini, a fost Scara paradisului de Ioan Scărarul. NU pun la îndoială profunda valoare spirituală pe care această carte o are, dar nu putem să nu remarcăm faptul că traducerea ei în limba română încă dă mărturie despre sinteza monastică perpetuată până în zilele noastre!


Problema ortodoxiei în general apare în această epocă modernă, când disensiunile dintre diferitele biserici autocefale au devenit din ce în ce mai puternice. La rândul lor, în fiecare biserică autocefală s-au cristalizat două curente: unul ce propune perpetiuarea aceste tradiţii monastice, şi altul ce a reînceput dialogul cu cultura modernă! Astfel avem, pe de o parte, teologi ca Bulgakov, Losskij, Uspensky, Schmemann, care au reluat dialogul cu cultura, iar pe de altă parte avem reprezentanţii perpetuării sintezei monastice: Paisie Velicikovski, Iustin Popovic şi alţii. Din păcate între aceste două părţi există o luptă destul de acerbă, s-au mai bine zis, primi teologi ortodocşi enumeraţi sunt consideraţi filo-catolici şi aproape afurisiţi de adepţii tradiţiei pur monastice, în frunte cu mănăstirile athonite care se cred absolut îndreptăţite să îl tragă de urechi pe Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi pe episcopul Athenei. Aceasta este problema pe care ortodoxia ar trebui să o rezolve, pentru că altfel este greu de purtat un dialog cu aceasta, întrucât nu ştim cu cine să vorbim.

Pledoaria apararii (varianta prescurtata)

În cadrul unui curs de ecumenism, un profesor care nu vede realitatea decât printr-un singur ochi, a ajuns să mă acuze de erezie şi de neresepctarea documentelor magisteriale referitoare la ecumenism şi, astfel, să mă considere eretic şi pasibil de excomunicare, întrucât, spune el, m-aş împotrivi poziţiei oficiale a bisericii. Totul porneşte de la problema că eu nu împărtăşesc aceeaşi viziune ecumenică naivă pe care o are dânsul.
În Constituţia dogmatică Lumen Gentium, la articolul 15, părinţii conciliari au ridicat pe scurt problema comunităţilor ecleziastice care nu sunt în comuniune cu Sfântul Scaun. Drept urmare, s-au redactat 2 decrete conciliare ce aveau menirea să analizeze această problematică într-un mod mai exhaustiv. Aceste doua decrete sunt Unitatis Redintegratio, despre ecumenism, şi Orientalium Ecclesiarum, despre bisericile orientale sui iuris în deplină comuniune cu Suveranul Pontif.
UR este impărţită în 3 capitole. Primul expune viziunea catolică asupra ecumenismului. Cu toată deschiderea de care CV II dă dovadă, în articolele 13, si 14 sunt trecute 2 adevăruri de la care BC nu face absitracţie: primatul papal, şi faptul că adevărul şi harul subzistă în mod deplin în BC. În al doilea capitol se vorbeşte despre exerciţiul ecumenismului. Se menţionează că, în primul rând, ecumenismul este, în primul rând, o mişcare interioară ce trebuie să pornească de la rugăciune şi de abia apoi să ajungă la colaborare, rugaciune comună etc. În al treilea capitol se vorbeşte despre dialogul cu bisericile protestante.
OE vorbeste despre bisericile orientale în comuniune cu Roma, evidenţiând bogata tradiţie spirituală orientală, care trebuie păstrată. Referitor la relaţia cu fraţii ne-catolici, se spune că, în primul rând, unitatea trebuie promovată prin rugăciune, exemplu propriu, şi apoi prin colaborare.
Toate aceste doctrine le cred şi mi le asum în mod deplin. Rugăciunea este ceva important şi de la aceasta trebuie să pornească orice mişcare ecumenică. Colaborarea în problemele sociale o consider de asemenea foarte importantă, cu menţiunea că aceasta nu este mereu posibilă, iar realitatea demonstrează cu prisosinţă acest lucru. De asemenea, făcând apel la canonul 905 din CCEO, care prevede respectarea prudenţei şi evitarea falsului pacifism şi a relativismului, pledez nevinovat la acuzele de erezie şi de anti-catolicitate aduse de acest prelat, menţionânt tot o dată că însăşi atitudinea acestuia contravine articolelor 13 si 14 din UR (referitoare la primatul papal şi subzistenţa deplină a adevărului), precum şi canonului 905 CCEO, şi de acea cer atenta observare a teoriilor pe care acesta le promovează în cadru universitar.
Menţionez tot o dată că obiecţiile mele referitoare la tezele propuse de acest profesor, nu sunt obiecţii împotriva documentelor magisteriale, ci împotriva modului în care acest prelat înţelege să interpreteze aceste documente şi să se raporteze la realitate, atrăgând atenţia că negarea realităţilor în favoarea unor scopuri himerice şi irealizabile este o gravă boală psihologică.