Retrospectiva anului 2007 III. Hoinăreala

În epoci poate nu foarte demult apuse dacă luăm eternintatea ca şi sistem de referinţă, marii înţelepţi îşi trimiteau ucenicii în călători lungi pentru ca şi acestea să se "înţelepţească"! Acest lucru ne arată că acea cunoaştere stric intelectuală pe care noi o absolutizăm astăzi, nu este nicidecum definitorie. Una e să fii inteligent, iar alta să fii înţelept!

În fiecare an îmi place să hoinăresc pe unde văd ochii şi încotro mă călăuzesc paşii pentru a putea vedea ceea ce fiind sedentar nu se poate vedea, oricâte cărţi aş citi. Am călătorit destul de mult anul acesta, dar partea cea mai frumoasă a călătoriei mele a fost drumul pe înălţimile înnorate a Munţilor Retezat. Departe de gălăgia oraşului şi de stressul aferent, am trăit un timp fără timp care, pentru câteva zile, curgea cu totul altfel, parcă în ritmul imprimat de sursurul pârâiaşelor ce se prăvălesc la vale printre pietre, pământ şi stânci. Dincolo de ploaia zilnică, am reuşit să văd soarele din zâmbetul celor din jur, mai ales din cel al EI.

Tot din această hoinăreală am învăţat că în viaţa noastră sunt anumite vârfuri pe care nu le putem escalada când vrem noi, am învăţat că o mână întinsă, poate fi întinsă din bunătate; am învăţat că pentru a cuceri un vârf e nevoie de sacrificiu şi că dintr-o echipă poate doar 2 reuşesc să îl cucerească: am învăţat să mă bucur de cucerirea lor trăindu-o ca şi cum aş fi fost şi eu acolo. Mi-am dat seama că în amintirea munţilor, visele noastre cele mai profunde dăinuiesc pe veci şi că va veni o zi când, într-o formă sau alta, tot munţii le vor face să devină realitate!

Retrospectiva anului 2007 II. Nuntă de vis

De multe ori se spune că lucrurile frumoase trec repede şi neobservate! Totuşi, există momente când lucrurile frumoase trec repede intradevăr, dar nu rămân neobservate, ci lasă în urmă nepreţuite amintiri pe care le pătrăm mereu în suflet, nu în memorie! Astfel, în data de 7 iulie 2007 a avut loc un eveniment care nu m-a implicat direct ca protagonist, dar a fost una dintre cele mai intense trăiri din acest an ce a trecut mult prea repede: nunta fratelui meu!

Este frumos când doi oameni aleg să dea o altă semnificaţie relaţiei lor şi să se căsătorească; şi este sublim când acest pas este făcut de fratele meu. Am fost şi la alte nunţi, însă aceasta a fost cea în care am fost implicat emoţional cel mai mult, şi probabil îşi va păstra acest statut până ce şi eu voi face acest pas.

Nunta a trecut repede şi a fost de vis, dar amintirile au rămas atât de vi încât dacă închid ochii pentru o clipă, simt încă un suflet vibraţiile şi bucuria acelui eveniment, cu atât mai mult cu cât iată, deja mă pregătesc să fiu unchi si, pentru prima dată în viaţă, mă văd pus în faţa situaţiei de a mă gândi ce să iau cadou nepoatei mele care se va naşte curând.

Timpul trece repede, dar lucrurile frumoase rămân dea pururea în sufeltele celor dornici să le păstreze! Aşteptăm şi alte nunţi în familia Pătraşcu......dar se pare că următorul.......ar cam trebui să fiu eu :) .

Retrospectiva anului 2007 I. Fulgerul si focul

Dincolo de întuneric, în orice noapte există lumină, iar în orice lumină există speranţă! Oricine este capabil să înfăptuiască minuni dacă reuşeşte să perceapă clar lumina din spatele întunericului şi, implicit, speranţa din spatele exasperării. Orice om poate face acest lucru prin propria voinţă sau dacă se lasă atins de aripa angelică a inspiraţiei de moment, dacă aceasta porneşte din cel mai adânc colţişor al sufletului, acolo unde întunericul şi noroiul încă nu au ajuns.

Într-o noapte călduţă de mai, în care se putea simţi plutind mirosul verii ce bătea la uşă cu gust de valuri, nisip şi cântece de pescăruş, inconştient am văzut lumina din spatele nopţii, când am scris câteva rânduri izvorâte dintr-un colţişor de suflet nealterat de propriul egoism, unei persoane pe atunci necunoscute! Curând această lumină a devenit un adevărat far în toiul nopţii, un adevărat izvor de trăiri inefabile dar de neuitat, care şi-au pus amprenta asupra mea.

Prima discuţie a fost despre fulgere. Un fulger se defineşte prin evanescenţa sa: se prăvale hulpav asupra întunericului nopţii, muşcă cu putere din el umplându-l cu lumină, apoi se stinge învăluit în misterul tăcerii nocturne. Un fulger se naşte şi piere în mai puţin de câteva secunde, dar experienţa fulgerului ne face să ne minunăm pentru câteva ore, zile sau chiar ani. Un fulger piere, un foc se naşte! Un foc în noapte ce poate fi doar un vis, un vis pe care totuşi noi îl putem face să devină mai real decât realitatea epidermică pe care suntem predispuşi să o considerăm absolută.

Experienţa fulgerului, căldura focului şi setea de iubire ne-a făcut pe amândoi să luptăm pentru menţinerea focului aprins de fulger, pentru a transofrma visul în realitate, pentru a pune bazele unei poveşti de iubire. Iată că acest foc acum nu poate fi stins nici măcar de spaţiu şi timp, două realităţi teoretic reale şi totuşi ireale prin neimportanţa lor. Desigur, nu este pentru nimeni uşor, însă acest foc şi dorinţa comună de a-l lăsa să ardă cât mai mult pe altrul iubirii este cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla anul acesta! Şi totul a pornit.......de la o scânteie......care la fel de bine putea să treacă neobservată, iar eu, probabil, mă aflam încă în întuneric!

Noutati

Pentru a veni in intimpinarea vizitatorilor acestui blog, incepand de astazi 26 decembrie 2007 am implementat in cadrul blogului si un "search bar" google. Astfel puteti folosi aceasta pagina si ca motor de cautare pentru ceea ce va intereseaza. De exemplu, dupa ce cititi o postare si vedeti numele vreunui autor citat, puteti cauta imediat mai multe informatii referitoare la acesta. Sper ca acest nou instrument sa fie de folos cat mai multor vizitatori!

Sa traim liturgic Craciunul

Efervescenţa Crăciunului ne disipează mereu atenţia spre nenumăratele aspecte seculare ale acestei sărbători, care ne antrenează într-un vârtej ameţitor al simţurilor şi alunecăm cu toţii pe făgaşe ce nu ne conduc tocmai la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne străduim să organizăm totul cât mai bine, să facem bradul, să cumpărăm cadouri, să pregătim mâncăruri felurite, într-un cuvânt: ne pregătim să sărbătorim. Dar ce sărbătorim? Adesea pierdem din vedere această întrebare, iar când conştiinţa noastră îşi face auzită vocea firavă prin gălăgia cu care ne înconjurăm sistematic şi ne pune această întrebare, de cele mai multe ori dăm un răspuns evaziv pe care l-am învăţat încă de mici de la părinţi, bunici, preot: „Sărbătorim Naşterea lui Isus.” Un răspuns corect, un răspuns predefinit pe care îl ţinem pregătit în arsenalul nostru pentru momentul când ne confruntăm cu această întrebare deranjantă, dar, în acelaşi timp, un răspuns care a devenit dureros de impersonal, în contextul în care Dumnezeu doreşte să ne întâlnească personal în faţa ieslei. Noi trimitem la întâlnirea cu Dumnezeu corpul, dar nu şi sufletul; individul, dar nu persoana! În faţa ieslei, devenim doar simple prezenţe ce strălucesc prin absenţă; suntem prezenţi şi absenţi în acelaşi timp, adică prezenţi pentru noi şi absenţi pentru Cel ce doreşte să ne întâlnească.
Desigur, la fiecare predică de crăciun, orice preot ne atenţionează să nu pierdem din vedere ceea ce sărbătorim de fapt. Această atenţionare este atât de des repetată, încât a devenit clişeu, prin urmare o trecem cu vederea. Într-o lume plină de miraje şi golită de (R)ealitatea care de fapt o susţine, re-trăirea Naşterii Domnului nu se poate atinge doar printr-o atenţionare devenită clişeu, ci prin hotărârea noastră fermă de a merge şi a ne astâmpăra setea de divinitate la cel mai limpede izvor cu putinţă. Care este acest izvor? Liturgia!

„Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei” (Troparul Naşterii Domnului)
Naşterea lui Hristos a adus „lumina” pe pământ, lumina pe care întunericul nu o va birui; lumina cunoştiinţei, a înţelegerii, a Adevărului, pe care întunericul ignoranţei omeneşti nu o va putea birui. Credinţa nu este un pur sentimentalism, ci o formă de cunoaştere, desigur nu o cunoaştere tehnică, ştiinţifică după cum definim noi astăzi acest termen, ci o cunoaştere profundă o cunoaştere statornică a unei realităţi complexe, o cunoaştere ce îşi are fundamentul într-o recunoaştere a lui Dumnezeu care s-a făcut om şi într-o re-cunoaştere a paradsului pierdut, pe care Hristos vine să ni-l re-dea prin întruparea sa. De aceea, în cadrul Paremiilor ce se citesc la Vecernia Naşterii Domnului este reluat un fragment din Isaia, care mărturiseşte tocmai acest lucru: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiiul de leu vor mâncă împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica, şi puii lor vor sălăşlui într-un loc, iar leul ca şi boul va mâncă paie; pruncul se va juca lângă culcuşul viperei şi în viziunia şarpelui otrăvitor copilul îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot Muntele meu cel sfânt!”
Aşadar, lumina Naşterii Domnului ne ajută să întelegem că împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că prin întruparea lui Dumnezeu, toată creaţia este readusă la demnitatea sa iniţială, despre care o altă Paremie din cadrul aceleiaşi Vecernii ne mărturiseşte, reluând primele 13 versete ale Facerii.
Prin Naşterea lui Hristos, „lumina cunoştiinţei” ne ajută să înţelegem că Adevărul nu este un concept, după modelul filosofiei greceşti, ci o Persoană, iar mântuirea o putem afla doar întalnindu-ne cu acea Persoană care nu ezită a se coborâ atât de mult, încât să ia forma uneia dintre cele mai fragile creaturi: omul. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză „valorile” seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, esenţa lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi nimim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Despre acest lucru mărturiseşte şi Hölderlin, poet al romantismului german, care pe frontispiciul operei sale denumite Hyperion scria că secretul divinităţii este faptul de a nu fi limitat de ceea ce este mai mare dar, în acelaşi timp, puterea de se coborâ spre ceea ce este cel mai mic.
Trăind liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului, „lumina cunoştiinţei” ne mai arată că „chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare; că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-se, din iubire de oameni.” Această primă stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului, pe lângă învăţăturile dogmatice ce le conţine, de destăinuie şi motivul pentru care Dumnezeu s-a întrupat: iubirea sa de oameni. Dumnezeu vrea să salveze omul căzut, luând înfăţişare de om şi dorind să intre în cel mai intim dialog cu noi. Ne cheamă la această întâlnire faţă către faţă, ne cheamă pentru că ne iubeşte iar iubirea divină este o iubre mântuitoare, o iubire creatoare.

„...că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat să se închine ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus.”
Prima parte a troparului Naşterii Domnului corespunde acţiunii divine, căci Dumnezeu, prin intermediul întrupării sale, ne arată „lumina cunoştiinţei”, iar noi putem vedea (R)ealitatea într-un mod cu totul diferit decât realitatea prozaică. Totodată prin revelarea sa supremă, Dumnezeu lansează chemarea sa fiecărui om în parte, dorind să ne întălnească pe toţi în faţa ieslei, într-un mod personal, în care noi trebuie să avem umilinţa de a-L privi pe Dumnezeu întrupat, faţă către faţă, privilegiu pe care Moise şi profeţii Vechiului Testament nu l-au avut.
Acestei iniţiative divine, i se cuvine un răspuns hotărât din partea omului, iar partea a doua a troparului, mai lungă decât prima, ne prezintă modul corect de a răspunde acestei iniţiative.
A da un răspuns acestei iniţiative nu este greu deloc. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri abstracte ci, chemându-ne personal pe fiecare, i se adresează fiecărui om în „limbajul” său (cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat), însă atunci când omul se lasă condus de acestă chemare, indiferent de limbajul folosit, rezultatul este exact întâlnirea cu Dumnezeu (să se închine ţie Soarelui Dreptăţii), recunoaşterea lui Dumnezeu (şi să te cunoască pe tine) si re-cunoaşterea demnităţii noastre pierdute prin intermediul păcatului (Răsăritul cel de sus). Magii, au urmat limbajul lor, adică citirea stelelor, au ajuns la grotă, l-au recunoscut pe Dumnezeu şi i s-au închinat, Răsăritul fiind simbolul începerii unei noi vieţi, o viaţă de har.
Recunoscând pe Dumnezeu în persoana acelui prunc inocent, magii „i-au adus daruri scumpe; aur ca unui împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unul mort de trei zile; şi smirnă, ca unuia fără de moarte”, după cum o altă stihiră a vecerniei Naşterii Domnului ne aduce la cunoştiinţă. Acest lucru vine să ne arate că această întâlnire cu Dumnezeu şi această recunoaştere a divinităţii nu poate rămâne fără ecou în comportamentul nostru. Darurile pe care noi trebuie să i le aducem pruncului sunt sacrificiile pe care trebuie să le facem zi de zi, strădaniile noastre, durerile noastre, pentru ca Dumnezeu să le poată transforma, prin intermediul acestei întâlniri, în izvor de mântuire.

„Doamne mărire Ţie!”
Dacă reluăm cu atenţie primul articol al Crezului niceno-constantinopolitan, articol ce se referă la credinţa Dumnezeu-Tatăl, ne putem da seama că Dumnezeu este prezentat în două moduri: în primul rând ca şi Tată, iar în al doilea rând ca şi stăpân peste cele văzute şi cele nevăzute, deci ca Suveran. Astfel se îmbină ideea siguranţei şi iubirii familare, cu puterea cosmică divină, căreia îi corespunde mărirea. Analizând această „mărire” pornind de la îmbinarea delor două concepte, ne putem da seama că aceasta nu se referă doar la mărirea regală cum suntem tentaţi să credem, ci şi la o altfel de „mărire” pe care o putem percepe doar în faţa ieslei şi a crucii.
Prin urmare, vă invit pe toţi să trăim mai mult în mod liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului şi mai puţin în mod profan; să dăm curs acestei chemări a lui Dumnezeu de a ne întâlni în faţa ieslei pentru a putea intra în dialog cu El, ştiind că Dumnezeu are pentru noi doar „cuvinte de mântuire.” Căci doar în faţa ieslei şi a crucii putem percepe într-un mod adecvat adevărata esenţă a lui Dumnezeu, căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului şi Sfântului spirit; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Consideratii

Parcurgând rândurile indicate de profesorul care conduce seminarul despre teologia lui Joseph Ratzinger, cred că am descoperit un lucru destul de interesant. De fapt, nu este o descoperire ca atare, ci mai mult de o “intuitţie filosofico-ştiinţifică” ce trebuie aprofundată, studiată şi, doar apoi, trasă o concluzie.
În cartea sa Introduzione al Cristianesimo, Ratzinger vorbeşte la un moment dat despre numele atribuite lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Desigur, accentul cade pe discutarea pasajului din Cartea Exodului unde, la cererea lui Moise, Dumnezeu îşi revelă numele: “Eu sunt cel ce sunt!” Totuşi, acutalul Papă se oprea atunci şi asupra numelui El pe care poporul ales îl folosea pentru denumirea lui Dumnezeu, la început sub această formă, ulterior sub forma de Elohim, construcţie gramaticală ce indică o pluralitate în unitate, fiind una dintre prefigurările Sfintei Treimi din Vechiul Testament.
Să revenim însă la numele El. Exact acelaşi nume îl putem întâlni şi în mitologia canaaneeană. În această mitologie, destul de necunoscută până la descoperirile de la Ras Shamra şi oricum destul de lacunară, El este zeul suprem primordial. O dată cu apariţia tânărului zeu Baal (poate de inspiraţie egipteană??), între aceştia se instaurează o relaţie de concurenţă, care culminează, cu lupta mitologică dintre aceştia. Baal iese învingător, iar El este exilat la “marginile lumii” pentru totdeauna. Totuşi, El, nu poate renunţa atât de uşor la suveranitatea sa, astfel încât se aliază cu un alt zeu tânăr, pe nume Yam căruia îi promite ereditatea suveranităţii dacă intră în luptă cu Baal. Yam, desigur tentat de această perspectivă, porneşte lupta împoriva lui Baal ajutat fiind de două buzdugane magice, dar este, la rândul său, înfrânt de puternicul Baal, care astfel îşi consolidează suveranitatea sa, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi zei din Orientul apropiat.
Desigur, în mod logic ne punem următoarea întrebare: de ce El este un nume utilizat atât de evrei cât şi de canaaneeni? Acesta este de fapt câmpul ce trebuie săpat în adâncime pentru a găsi un răspuns cât mai exact şi aceasta este şi intuiţia de care vorbeam. Ca un punct de plecare, aş tinde să cred că acest nume este o ereditate semitică comună ambelor popoare. Desigur, cu timpul El a devenit pentru evrei un Dumnezeu personal, unic şi atotputernic. Pentru a-şi arăta supremaţia asupra evreilor, canaanenii au plăsmuit această luptă dintre El şi Baal, terminată desigur cu înfrângerea lui El, iar acest lucru ar arăta, din punct de vedere canaanean, supremaţia lui Baal asupra Dumnezeului evreilor.

Focul de pe cer

Eram pe drumul de întoarcere spre locaşul meu după o zi obositoare. Stăteam bine dosit pe scaunul tare al autobuzului, cu mâinile îngheţate şi cu pleoapele tot mai grele pe măsură ce înaintam agale, legănat de gropile din asfalt şi suspensia stricată a autobuzului. Afară, ploaia purificase aerul incadescent şi greu respirabil al Romei, deja de vreo 2 zile, iar acum contenise de puţină vreme, făcând loc pe scena lumii şi unor firave raze a unui soare obosit ce se îndreaptă grăbit spre apus. În jurul meu...o atmosferă numai bună de dormit, de aceea nu am putut să nu cad pradă unor aţipeli fugare.
La un moment dat, am ridicat capul să mai arunc o privire plictisită prin geamul murdar, deşi încă ud de la ploaie, şi într-o clipă m-am trezit puţin speriat când am văzut că cerul Romei luase foc. Norii care mai rămăseseră, au fost aprinşi de roşeaţa razelor de soare, devenind nişte flăcări imense ce ardeau fără a se mistui şi fără a se mişca. Parcă era un foc uriaş filmat cu încetinitorul pentru a putea concede fiecărei flăcărui un moment de glorie. Era un foc care speram că arde în tăcere răutăţile omenşti, un foc care purifică lumea de ură, un foc care se aprinde în inimile tuturor pentru a le face mai blânde.
M-am uitat în jurul meu, dar nimeni în afară de mine nu avea ochii să vadă ceea ce eu vedeam. În dreapta mea, o doamnă mai în vârstă cu faţa ridată şi foarte plictisită! Dorind să împărtăşesc celorlalţi minunea care m-a trezit din letargie, îi atrag atenţia cu bunătate: „Doamnă, uitaţi ce frumos arde cerul!” După ce a scrutat cu colţul ochiului stâng focul de pe cer mi-a zis: „Nu mi se pare nimic deosebit!” şi a căzut mai departe în plictiseala ei, desigur mult mai specială.
Câteva staţii mai departe, s-a urcat o doamnă asiatică şi, în învălmăşeala din autobuz, şi-a găsit un loc, tot lângă o doamnă italiancă ce îşi savura plictiseala. „Pleacă de lângă mine, străino. Voi aţi venit să ne furaţi ţara.......” şi discursul a continuat cu multe alte invective. M-am uitat din nou afară, dar focul pierise!

Plouă

Plouă necontenit! Plouă atât de mult, încât s-au udat şi aripile îngerilor, devenind prea grele pentru a-i purta pe aceştia deasupra norilor, iar astfel îngerii se îndreaptă plutind spre pământ. Chiar şi atunci când ţi-ai luat zborul, poţi plonja în vârtejuri întortocheate spre locuri nedesluşite, dincolo de negura realităţii. Totuşi, îngerii mai jos de pământ nu pot cădea! EA este un înger ajuns, ca prin minune, pe pământ, cu aripile îmbibate până la refuz în lichidul transparent al proprilor lacrimi şi mi-a promis că, atunci când aripile i se vor usca, mă va lua cu EA dincolo de nori, îmi va da şi mie aripi, iar astfel vom putea zbura îmbrăţişaţi şi cu ochii închişi spre misterul unei iubiri adevărate. Datoria mea este să evit prelingerea altor lacrimi din ochii ei jucăuşi, lacrimi ce i-ar îngreuna şi mai mult aripile! Îmi dau silinţa şi aştept......momentul înălţării noastre definitive spre văzduhul azuriu al iubirii.....aştept să trecem împreună de la contemplarea iubirii la deplina trăire a acesteia, contopindu-e într-o unică flacără ce va arde pururi pe altarul istoriei noastre comune.

Fragmente dintr-o piesa de teatru

T: O Doamne, şi ce prost am fost când am crezut ce am citit! Nu îmi pot explica cum am putut crede asemenea cuvinte goale, care nu corespund câtuşi de puţin vieţii reale! Trăiesc în imaginar şi imaginarul s-a sălăşluit puternic în mine, astfel încât eu consider real ceea ce este imaginar şi imaginar ceea ce este real. O crudă inversiune, o capcană diabolică în care eu am căzut şi care a devenit propriul meu viciu, a cărui gheare se înfig adânc în mine provocându-mi o durere uriaşă. Mă pierd în labirintul dintre imaginar şi real, dorind s-o găsesc pe Ariadna care să mă scoată din el, dar nici măcar nu ştiu dacă această Ariadna este imaginară sau reală.


Iubirea.....da, iubirea, o floare frumoasă ce se veştejeşte la fel de repede cum un gând apune în tenebrele ignoranţei. Mai de folos ar fi însă o floare urâtă ce se veştejeşte agale!

T: Sunt ULTIMUL om de pe acest pământ. Nu valorez nimic pentru nimeni. Pentru cea care mă iubeşte (râzând isteric) în pragmaticul stil modern, momentan sunt alţii mai importanţi ca mine. Pentru familiea mea sunt alte lucruri mai importante de făcut, iar pseudo-prietenii mei îşi dau ochii peste cap numai când mă văd venind. Sunt ULTIMUL om şi de aceea trebuie să stau pe jos, pe acestă gresie rece. Patul? La ce îmi foloseşte. Patul este făcut doar pentru oamenii importanţi de pe toate locruile în afară de ultimul! Doar ei au dreptul să-şi întindă corupul destins pe o saltea moale şi să-şi pună capul pe perini de pluş, căci ei nu sunt ULTIMII oamenii, ci sunt mai în frunte. Ei chiar contează pentru cineva şi de aceea au dreptul să stea în pat. Eu?? (pufnind în râs) eu nu contez pentru nimeni, prin urmare locul meu este pe jos. Şi este aşa de bine pe gresia rece!! Simt cum răceala gresiei de sub mine se contopeşte armonic cu focul vinului din mine, formând o singură entitate: sufleteul ULTIMULUI om. Este prima dată când conştientizez acest privilegiu de a fi ULTIMUL, de a nu conta pentru nimeni. Ar trebui să mă bucur (se ridică în fund, stergânduşi lacrimile de la ochi şi din barbă) să exult, să petrec, căci nu am nici o responsibilitate faţă de nimeni.

NU sunt legat de nimeni. Şi totusi nu percep gustul acestei libertăţi frivole. Aceasta nu este libertate, este o sclavie, o sclavie a indiferenţei care i-a contaminat pe toţi din juurul meu, până la ultima persoană, care, desigur SUNT EU. Eu am privilegiul de a fi ULTIMUL prin definiţie

Fragment

M-am născut în epoca greşită! M-am născut cu cel puţin 200 de ani prea devreme! Am citit cărţile pe care învăţătoarea, profesorii şi părinţii mi le-au recomandat şi de care trebuia să nici nu mă ating. Ieşeam mult mai câştigat dacă, în loc să citesc, mă jucam fotabl, sau mergeam şi eu cu colegii mei mai năzdrăvani la furat de mere, pe care oricum nu le mâncam, dar aveam satisfacţia că nu am trăit degeaba. Însă eu am ales mereu partea inutilă! Am citit Cireşarii şi am văzut cum între Maria şi Dan se înfiripă o dragoste curată. Am citit Romeo şi Julieta, constatând cu admiraţie că dragostea este mereu pe primul loc în viaţa omului, înaintea onoarei, înaintea stupidelor prejudecăţi omeneşti şi înaintea vieţii însăşi. Am citit Tristan şi Isolda, şi am crezut că nimic nu este mai important decât dragostea şi că aceasta este unicul scop al vieţii care contează cu adevărat. Am citit şi am crezut! Am crezut ce am citit! Am crezut că ceea ce citesc sunt mărturii de viaţă şi nu doar simple invenţii! Trăiesc prin cărţi şi cărţile trăiesc prin mine, dar nici eu şi nici ele nu trăim cu adevărat, ci simulăm o viaţă care nu există nici pentru mine şi nici pentru ele

Fragment

Andrei se opri atunci din povestit cu o oarecare tristeţe în glas, semn că zise povestea din tot sufletul. Câteva clipe nimeni nu zise nimic, căci însăşi părinţii lui erau surprinşi de tot ce auziseră. Totuşi după câteva clipe, Andrei o strânse pe mama lui în braţe, iar tatăl spuse:
-Foarte frumoasă poveste. Chiar ne-a fascinat şi pe noi. Cred că ar trebui să citim mai des poveşti. Dar cine ţi-a spus-o?
La auzul acestei întrebări Andrei se întristă mai mult, dar zise apoi zâmbind:
-Chiar nu este o poveste. Numai ca voi oamenii mari nu puteţi vedea lucrurile acestea frumoase care ne înconjoară.
Ridicându-se vioi, Andrei merse la malul lacului şi se aplecă spre apă. Îşi plimbă mâna prin apă puţin şi se întoarse la părinţii lui cu pumnul strâns. Ajuns lângă ei deschise palma iar în palmă avea o perlă minunată, foarte strălucitoare. Părinţii rămăseseră năuciţi de acest fapt. Şi apoi Andrei zise din nou cu melancolie:
-Într-un fel îmi pare rău că si eu voi ajunge mare. Parcă nu aş vrea să mai cresc, fiindcă voi deveni şi eu incapabil de a mai vedea lumea frumoasă de dincolo de ape!

Frunzele cad şi la Roma

Sub vântul ce suflă
Din inimi îngheţate
Şi suflete împietrite,
Frunzele cad şi la Roma

Printre razele reci
Ca vantul ce bate
Peste suflete împietrite,
Frunzele cad şi şa Roma

Printre ramuri de palmieri
Ce se miscă molatic
În bătăile vântului rece,
Frunzele cad şi la Roma

Printre ruine somptuase
Şi cupole măreţe
Cu cruci împietrite,
Frunzele cad şi la Roma.

La cumpăna evanescentă
Dintre visul verii ce-a fost
Şi prezentul toamnei ce este,
Frunezele cad şi la Roma.

Însemnări

Să nu uităm că timpul nu este etern şi că eternitatea nu este temporală! Ieşirea din timp coincide cu intrarea în eternitate. Omul va fi etern doar în măsura în care este capabil să realizeze lucruri ce pot ieşi din barierele timpului. Prin urmare, eternitatea omului nu este o caracteristică intrinsecă a individualităţii sale, ci o consecinţă firească a lucrării sale personale. Astfel, omul se naşte cu potenţialitatea de a fi etern, dar cei mai mulţi nu reuşesc să o actualizeze, preferând să se cantoneze în efemeritatea materiei, ratând astfel adevărata frumuseţe a vieţii, care se ascunde, învelită în petale de flori, în spatele vizibilului epidermic al materiei.
Fundamentul atitudinii venerative a anumitor oameni în ceea ce îi priveşte pe defuncţii familiei este tocmai această eternitate personală prin operă a defuncţilor. Mormintele defuncţilor devin, dacă acest tip de eternitate există, simbolul unei comunicări profunde între două nivele diferite a realităţii. Simbolul, pornind de la etimologia grecească a acestui cuvânt, are menirea de a pune la un loc două realităţi. Mormântul devine un simbol puternic pentru că face conjuncţia între planul temporar linear şi continuu a celor în viaţă şi planul vertical, etern şi discontinuu al sufletelor fără corp.
De menţionat că această conitnuitate a planului temporar linear nu este neapărat o virtute. Înţeleg termenul în sensul în care Mircea Eliade îl înţelege în Sacru şi profan, unde continuitatea timpului profan are deficienţa că momentele trecute nu pot fi recuperate şi retrăite, în timp ce timpul sacru, prin discontinuitatea sa, face posibilă perpetua retrăire a oricărui moment. Astfel, prin conjuncţia mormântului, cei din planul temporar linear şi discontinuu pot intra în legaătură cu planul etern şi discontinuu, pentru a retrăi orice moment din opera personală prin intermediul căreia persoana iubită a devenit eternă.

Conquest of paradise

When I’m with you,
Nothing seems to be important anymore!
Nothing’s greater than your presence
Nor more pleasant than your touch.
Nothing’s sweeter than your smile,
Nor more melodic than your voice.
Noting’s more bluer than your eyes,
Nor more reder than your lips.

So I close my eyes
An listen to the silence arround me.
I see only the sky in your eyes,
Red wine on your lips
And the black velvet of your hair.
I hear only the melody of your words,
The strong beat of your heart
And your sweet respiration.

For a while, I feel I’m in paradise!
Together we won back what we lost a long time ago.

O vară care....nu e vară

Roma şi-a dat silinţa să mă întâmpine regeşte, dar nu a făcut decât să mă mâhnească şi mai mult! Iubesc vara! Nu atât pentru soare şi căldură, ci pentru că vara este pentru mine simbolul reîntoarcerii la cuibul meu unde toate lucrurile se măsoară altfel.
Când am ajuns la Roma, încă de la ieşirea mea şovăielnică pe treptele păsării metalice obosite după atâta drum, care m-a smuls nemilos din mijlocul celei mai frumoase reverii, m-au întâmpinat razele îndrăzneţe ale unui soare călduţ, care parcă nu ştia nimic de ceaţa, ploaia şi frigul de acasă. Frunzele palmierilor se unduiau alene, mişcate de mirosul mării. Oriunde priveam, vedeam doar palmieri exotici, câmpuri verzi, copaci în deplinătatea forţelor şi auzeam mereu melodia zburdalnică a părărelelor. Ce vară frumoasă!!
Şi totuşi, toţi palmierii, toată verdeaţa, toate păsărelele, cerul albastru şi razele soarelui, nu au nici măcar valoarea unei frânturi microscopice din frunza galbenă care, în plutirea sa buimacă spre pământ, mi-a mângâiat tandru vârful nasului. Mirosul toameni din acea frunză persistă şi acum în nasul meu. Vreau toamna înapoi! Vara de aici....nu e vară, ci, parafrazândul pe Schopenhauer, copia infidelă a unui prototip... (de data asta) realizabil!

Deasupra norilor

De sus toţi norii par albi şi pufoşi ca nişte perinuţe imense de pluş! Aş dori să mă pot cufunda în moliciunea norilor şi în albeaţa lor ireală, ca într-o mare tihnită de ciocolată albă. Şi totuşi, aceste caracterisitci nu sunt decât o iluzie izvorâtă din fantezia nealterată a fiinţei umane şi din credinţa nătângă, dar sublimă, că basmele nu sunt doar nişte simple scorneli.
Norii sunt frumoşi prin evanescenţa lor! Prin urmare, mă aflu suspendat artificial undeva între divinitate şi evanescenţă, între perfecţiune şi ceea ce este considerat de mulţi imperfecţiune, între cel mereu egal cu sine însuşi şi norii care nu sunt niciodata la fel. Amândouă prezenţe sunt la fel de reale şi copleşitoare în felul lor.
Aristotel definea virtutea drept fiind calitatea lucrurilor de a-şi realiza pe deplin esenţa lor. Iată că norii sunt „fiinţări” extrem de virtuoase, întrucât îşi realizează din plin prorpia esenţă: sunt evanescenţi şi dau puterea de a crede în basme.

Note despre creştinism şi buddhismul tibetan

Pe lângă dialogul ecumenic, Biserica Catolică acordă o mare atenţie şi dialogului inter-religios, ca mijloc de cunoaştere a aproapelui, în vederea unei colaborări cât mai ample în diversele probleme cu care omenirea se confruntă. Totuşi, dialogul inter-religios nu are doar menirea să favorizeze o cunoaştere reciprocă cât mai profundă, ci şi să contracareze dezvoltarea sectelor de tip new age care, în lumea occidentală, sunt foarte la modă. Aceste secte preiau doar ceea ce le convine din toate religiile, creând ideologii periculoase care induc aderenţilor acestora impresia că sunt mici dumnezei capabili să hotărască singuri asupra binelui şi a răului, căzând astfel, din nou, pradă aceleiaşi tentaţii precum, odinioară, protopărinţii nostri Adam şi Eva. Iată deci că şi după două milenii de creştinism...istoria se repetă! Printr-un dialog inter-religios onest şi transparent oamenii pot cunoaşte mult mai bine fiecare religie în parte, iar astfe riscul aderării la o sectă new age s-ar putea reduce! Mergând pe această linie, doresc să trasez, în mod schematic, câteva punte de întâlnire între creştinism şi buddhimsul tibetan.

Buddhiimsul tibetan

După cum bine se ştie, există mai multe curente sau şcoli buddhiste. De fapt, lipsa unei dogme clare şi a unui magisteriu au favorizat o răspândire orală a buddhsimului, ceea ce a condus, fără echivoc, la diferenţe de interpretare şi trăire a acestuia, în funcţie de regiunile în care s-a răspândit. Din această cauză, încă din jurul anului 250 î. Hr. Regele Asoka a adunat la curtea sa pe toţi marii maeştrii buddhişti din vremea sa pentru ca aceştia să dea o formă definitivă buddhismului. Astfel a apărut buddhismul Theravada sau „Doctrina celor bătrâni” care astăzi numără cei mai mulţi aderenţi, prinzând rădăcini în India, Sri Lanka, Indonssia, Thailanda etc. Din această şcoală buddhistă s-a desprins utlerior Mahayana, cea de a doua şcoală buddhistă după numărul de credincioşi. Aceasta a prins contur pe teritoriul Indiei, difuzându-se doar în ultima vreme şi pe teritoriul altor ţări. Din şcoala Mahayana s-a despdins apoi Vajrayana, care este practic buddhismul tibetan. Această ramură a buddhismului a preluat aproape în întregime învăţăturile buddhismului theravada şi mahayana, adăugând acestora o latură meditativă puternic impregnată de hinduism. Buddhismul Vajrayana este astăzi întâlnit în Tibet, Nepal, Mongolia şi mai recent în Japonia. Cel care a răspânit această şcoală buddhistă în Tibet a fost Padmasambhava, undeva la sfârşitul primului mileniu d. Hr, acest personaj fiind foarte onorat de buddhişti tibetani, alături de Buddha înuşi şi Milarepa.
Ca număr de credincioşi, buddhimsul vajrayana este cel mai restrâns, însă este, probabil, cea mai cunoscută ramură buddhistă din lume la ora actuală. Acest lucru se datorează faptului că în 1959 China a invadat Tibetul (la ora aceea o republică autonomă) distrugând mănăstirile buddhiste şi omorând călugării buddhişti. Foarte mulţi maeştri spirituali ai Tibetului au fugit în India la acea vreme, în frunte cu liderul lor spiritual, Dalai Lama. De acolo, mulţi dintre aceştia au luat drumul Statelor Unite şi a altor ţări din Europa Occidentală, unde au publicat numeroase cărţi şi au răspândit învăţăturile buddhimsului tibetan.
Unul dintre aceştia a fost şi Sogyal Rinpoche, autorul celebrei opere Cartea tibetană a vieţii şi a morţiii, apărută în limba română la editura Herald în 2004, fiind tradusă din engleză de către Walter Fotescu. Această carte este practic extinderea cărţii tibetane antice Bardo Todol Chenmo, mai cunoscută publicului sub numele atribuit acesteia, în mod eronat, de către primul traducător al său, W. Y. Evans-Wentz, care vroia să imite numele celebrei opere Cartea egipteană a morţilor, titlu însă cel puţin la fel de inpropriu. Bardo Todol Chenmo este de fapt o culegere de texte antice referitoare la moarte, destinată pentru a fi citită de către maeştrii spirituali discipolilor aflaţi în pe patul de moarte, pentru a le călăuzi sufletele acestora pe drumul cel luminos. Atuorul modern al Cărţii tibentane a vieţii şi a morţiii, a interpretat aceste invăţături, indicând oamenilor cum trebuie să trăiască astfel încât să aibe parte de o moarte serenă. Această carte este de o valoare inestimabilă întrucât este scrisă de un maestru buddhist stabilit în Statele Unite şi care a studiat cultura occidentală, de la filosofia greacă până la ştiinţa modernă. Prin urmare, cartea sa este mai mult decât o carte de invăţături buddhiste: este o corelare între învăţăturile buddhiste şi lumea modernă, în care, pe lângă învăţături, ni se oferă şi sfaturi practice referitoare la cum trebuie să ne comportăm cu muribunzii şi oameni nevoiaşi, valabile pentru orice om, fie acesta buddhist, creştin sau de orice altă religie.
Astfel punctele de întâlnire dintre crştinism şi buddhism despre care vreau să vorbesc, îşi au originea în antica operă Bardo Todol Chenmo, interpretată la lumina Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii.

Impermanenţa buddhistă şi apatheia creştină

Vorbind despre moarte, se poate spune că oamenii de astăzi „mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit nepregătiţi pentru viaţă”, după cum bine afirma Sogyal Rinpoche în Cartea tibetană a vieţii şi a morţii. În faţa perspectivei moţii, cei mai mulţi oameni sunt cuprinşi de o imensă anxietate. De ce oare? Probabil pentru că nu ştim bine ce sau cine suntem cu adevărat şi tindem mereu să reducem viaţa la viaţa terenă, ceea ce este o eroare. Suntem practic roadele unui vast sistem de relaţionări care ne susţine, iar când apare perspectiva morţii ne temem să lăsăm totul în urmă. Instinctul ne face să ne agăţăm de fiecare lucru dn jurul nostru. Frica de moarte este cu atât mai mare cu cât suntem ataşaţi de mai multe lucruri inutile!
Buddhismul tibetan propune şi o soluţie pentru evitarea unei asemenea atitudini în faţa morţii: conştientizarea impermanenţei. Aceasta este una dintre învăţăturile buddhiste cele mai importante, astfel încât primul lucru prin care este condus un discipol nou al unui maestru spiritual este conştientizarea impermanenţei. Impermanenţa ne spune că lucrurile lumii sunt doar un vis de care nu trebuie să ne ataşăm. A trăi impermanenţa înseamnă a trăi fericiţi, întrucât atunci când este pierdut un lucru, omul nu devine trist, iar astfel şi firca în faţa morţii se diminuează. Pentru buddhismul tibetan, unicul lucru la care trebuie să ţinem morţiş este impermanenţa, întrucât mesajul acesteia este speranţa care există în moarte.
În ceea ce priveşte creştinismul, aceste învăţături nu sunt deloc greşite. Putem găsi numeroase pasaje biblice prin care Dumnezeu ne transmite că nu trebuie să ne ataşăm de lucrurle terene, materiale. Amintesc doar imaginea păsărilor despre care Cristos spune că nu seamănă şi nu strâng în hambare şi totuşi Dumnezeu are grijă de ele.
Evagrie Ponticul introduce în teologia orientală termenul de apatheia, tradus în limbaj modern prin impasibilitate. Putem spune că apatheia lui Evagrie Ponticul este expresia grecească a impasibilităţii tibetane! Evagrie tratează această problemă în lucrarea sa Tratat practic despre viaţa monastică în punctele 63-70. Apatheia nu este altceva decât a nu te ataşa pasiunilor lumeşti, mintea rămânănd neperturbată de lucruri inutile. Sufletul impasibil nu este acela care nu simte nimic în faţa lucrurilor vieţii, ci cel care rămâne imperturbat chiar şi la amintirea acestora. Omul care ajunge la impasibilitate este un om mai liber şi mai bogat, întrucât, chiar dacă nu posedă nici o bogăţie, este conştient totuşi de bogăţia lui Dumneuzeu, bogăţia de a nu fi ataşat pasionalităţii.
În buddhismul tibetan, metoda prin care se poate ajunge la conştientizarea impermanenţei este meditaţia! În mod asemănător, pentru creştinism, metoda de a ajunge la impasibilitate este rugăciunea!

Meditaţia buddhistă şi isihasmul tradiţiei monastice orientale

Un alt spaţiu în care buddhismul şi creştinimsul se întâlnesc este meditaţia şi rugăciunea. În buddhismul tibetan, practicarea meditaţiei are o poziţie centrală în viaţa unui credincios, iar toate învăţăturile nu valorează nimic dacă nu sunt dublate de o viaţă meditativă intensă. Rugăciunea creştină are un rol identic în viaţa creştinilor.
Referitor la meditaţie, în buddhismul tibetan există multe tehnici meditative, însă nu tehnicile în sine sunt importante, ci dispunerea sufletului spre căutarea naturii luminoase a minţii, ceea ce în cultura tibetană se cheamă rigpa. La fel şi în rugăciunea creştină, nu o tehnică anumită este definitorie ci deschiderea inimii spre primirea harului lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai simple metode de meditaţie buddhistă este urmărirea respiraţiei, aceasta fiind o metodă străveche, comună tuturor şcolilor buddhiste. Respiraţia este pentru buddhismul tibetan expresia fundamentală a vieţii noastre. Termenul tibetan pentru respiraţie este prana, un cuvânt de origine sanscrită. În cultura tibetană se spune că prana pune mintea în mişcare. Această metodă constă în conştientizarea deplină a respiraţiei cu cele două momente specifice acesteia: inspiraţie şi expiraţie.
O altă metodă este recitarea unei mantre. În termeni buddhişti, mantra poate fi definită ca ceea ce protejează mintea de negativitate. În buddhismul tibetan această practică este mult mai frecventă decât în celelalte şcoli buddhiste şi credincioşii sunt îndemnaţi să recurgă la ea atunci când trec tensiunea interioare puternice.
Aceste metode de meditaţie sunt foarte similare rugăciunii creştine în general, dar mai ales isihasmului specific pentru creştinismul oriental, cu preponderenţă pentru tradiţia bizantină. Pentru rugăciunea inimii, urmărirea respiraţiei este un lucru fundamental, căruia i se adaugă recitarea unei rugăciuni specifice: „Doamnie Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, în momentul inspiraţiei, şi „Mântuieste-mă pe mine păcătosul” în momentul expiraţiei. Scopul acestui tip de rugăciune este acela ca Dumnezeu să intre profund în viaţa celui care o recită, devenind astfel o constantă a vieţii fiecăruia. Rugăciunea inimii este o rugăciune continuă, care se poate folosi oriunde. Există mărturi despre călugări practicanţi ai isihasmului care recitau această rugăciune chiar şi în somn.

Lumina în buddhismul tibetan şi în creştinism

Conceptul de lumină este de asemenea foarte important pentru buddhismul tibetan. NU trebuie uitat că scopul buddhismului este iluminarea, adică a deveni acelaşi lucru cu starea primordială a minţii, care în Tibet este numită rigpa. Astfel, în biddhismul tibetan totul se învârte în jurul luminii, care, pentru persoanele ajunse la iluminare, devine o permanenţă.
În creştinism conceptul de lumină este cel puţin la fel de central. În Evanghelia după Ioan, deja din Prolog ni se vorbeşte despre lumina care luminează în întuneric şi pe care tenebrele nu o vor putea birui. Apoi se vorbeşte despre oameni drept fiind fii ai lumini. DE asemenea, în Crezul niceno-contantinopolitan, Isus este numit „Lumină din Lumină”.
Din toate acestea rezultă în mod clar că scopul ultim al vieţii unui buddhist sau al unui creştin este lumina veşnică pe care întunericul nu o va putea birui. Simbolistica luminii este aşadar un domeniu extrem de vast, atât in buddhism, cât şi în creştinism, ce merită cercetat cu atenţie.

Compasiunea buddhistă şi caritatea creştină

Dacă am încerca să definim buddhismul printr-un singur cuvânt, una dintre variante ar fi, cu siguranţă: compasiune. Compasiunea buddhistă nu este doar un simplu sentiment de iubire şi preocupare faţă faţă de persoanele suferinde; nu e nici doar căldura revărsată către cel ce ne stă în faţă, ci, mult deasupra tuturor acestora, compasiunea este determinarea susţinută şi pusă în practică de a face tot posibilul pentru a alina durerea persoanelor în suferinţă. Compasiunea nu este cu adevărat compasiune dacă nu este activă! Avalokiteshvara, Buddha compasiunii cum este numit adesea în buddhismul tibetan, este adesea reprezentat cu o mie de ochi prin care vede suferinţa tuturor oamenilor de pe pământ şi cu o mie de braţe cu care grăbeşte să sară în ajutorul acestora.
Într-un mod analog, dacă încercăm să definim creştinismul printr-un singur cuvânt, „caritatea” ar fi unul dintre termenii cei mai potriviţi. Totul gravitează în jurl iubiri care se realizează în două etape: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Însuşi Isus Cristos, desăvârşind legea iudaică, ne dă o nouă poruncă prin care insistă asupra iubirii. Prin urmare, şi caritatea creştină nu are nici o valoare dacă nu este pusă în pracitcă!

Linea maestrului şi continuitatea apostolică

Pentru un buddhist, unul dintre momentele cele mai importante ale vieţii sale este alegerea unui maestru spiritual care va avea îndatorirea de a-l conduce pe drumul către nirvana. Pentru că este o alegere ce îi influenţează, în bună parte, viaţa de după moarte, fiecare buddhist trebuie să fie foarte atent la maestrul pe care şi-l alege, iar linea maestrului este garanţia că acesta îl poate duce pe calea cea bună. Linea maestrului este practic firul istoric care îi leagă pe maeştrii spirituali între ei. În Tibet, liniile spirituale ale maestrilor consideraţi ortodocşi merg pe firul continuităţii până la Padmasambhava însăşi. Alegerea unui maestru aparţinând acestor linii este practic garanţia că învăţăturile transmise de acesta sunt adevărate, iar practicile propuse, demne de încredere.
În creştinism avem o realitate similară pe care noi o numim continuitate apostolică. Aceastp continuitate apostolică merge înapoi până la însuşi Isus Hristos şi apostolii săi, cărora Hristos le-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Continuitatea apotolică este un semn vizibil a Bisericii instaurate de Hristos pe pământ. Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe îşi recunosc reciproc continuitatea apostolică!

Concluzie

Acestea ar fi câteva puncte de întâlnire între buddhismul tibetan şi creştinism, deci puncte de la care se poate începe un dialog inter-religios fructuos şi onest. În mod evident, aceste asemănări nu trebuie să ne inducă în eroarea relativismului, considerând că „toate religiile sunt la fel”, cum aud adesea la omul modern. Practic, aceste asemănări sunt dovada palpabilă a deosebirilor care nu trebuiesc eradicate, ci respectate reciproc. Aceste asemănări au menirea doar de a ne conduce mai bine pe drumul cunoaşterii reciproce, iar prin cunoalterea reciprocă, spre combaterea ideologiilor new age-iste foarte la modă astăzi. Până la urmă, atât maestrii tibetani cât şi preoţii creştini îşi atenţionează credincioşii asupra sectelor new-age, care nu conduc la nimic bun, ci doar la o autoiluzionare, care, la un moment dat, va dispărea şi va provoca o imensă criză existenţială. .

Declaraţie de dragoste

O foarte bună preitenă scria pe blogul ei despre clişeele iubirii, analizănd foarte atent şi lucid ceea ce unii confundă cu iubirea şi iubirea definită prin clişee. Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată consider că iese din ceea ce este considerat "clişeu".

Declaraţie: "Te iubesc atât de mult încât uneori doare"!

Comori ascunse prin haţişurile postărilor

De multe ori sunt descumpănit când vâd ca la unele postări pe care le am la suflet nu apare nici un comentariu. Apoi timpul trece, postarea coboară tot mai jos pe pagină, până dispare de pe pagina principală şi astfel rămân fără feedback-ul pe care îl aşteptam. Deseori mă descumpănesc.
Este însă o mare bucurie când, câteodată, primesc un comentariu la o postare pierdută undeva în hăţişul altor postări, adesea mai puţin importante. Azi am pierdut un asemenea comentariu care m-a impresionat şi de aceea îl reiau pe pagina principală pentru a putea fi accesibil tuturor.

"Treci prin viata , esti doar tu ... apoi, intalnesti un joc. Te gandesti ca nu s-ar intampla nimic daca l-ai juca, doar te poti retrage oricand .... Jocul incepe... te joci ... te joci ... devii dependent ... dar totusi pot scapa oricand, gandesti tu, ... si continui ... continui .. nu mai ai pe ce sa joci si-ti pui si inima la bataie ... cu siguranta asta va fi mana mea norocoasa, voi castiga tot ce am pierdut si ceva pe deasupra, si apoi gata, nu mai joc ... dar pierzi ... nu mai esti tu .. esti un vid nimic mai mult, o forma ce pluteste .... te uiti inapoi o clipa, versi o lacrima ... si pornesti inainte .. spre alt joc ... acuma stiu regulile , voi castiga ...."

Vremea Patriarhilor

După 40 de zile în care s-a tot discutat, s-au trasat ipoteze şi s-au propus tot felul de scenarii posibile, ieri a fost ales noul Patriarh al BOR, în persoana IPS Danie, mitropolitul Moldovei. Personal alegerea sa nu m-a surprins deloc, mai mult, chiar mă bucură, întrucât dintre toţi eventualii Patriarhi, acesta mi se pare singurul capabil să implice BOR într-un dialog sincer şi deschis cu modernitatea, după modelul dizidenţilor ruşi de la Paris.

Desigur, acest lucru îi sperie pe mulţi, inclusiv pe Gigi Becali, care, cu o zi înaintea alegerii anunţa fanfaronic că IPS Danie "ar vinde BOR catolicilor şi protestanţilor". Desigur aşa ceva nu se va întâmpla, după cum nici problema patrimonială dintre BOR şi BGC nu se va rezolva de la sine prin alegerea noului Patriarh. Să nu uităm, IPS Daniel a fost crescut în spiritul unei ortodoxii totuşi mai puţin deschise, deşi extrem de spirituale, fiind un apropiat al arhimandritului Ilie Cleopa (a cărui scrieri sunt de o reală bogăţie spirituală, umbrite însă de ura anti-catolică izvorâtă mai mult din necunoaştere decât din rea voinţă) şi a părintelui Stăniloae, cu care şi-a făcut şi doctoratul în România. Prin urmare, PF Daniel este bine educat în spiritul ortodoxiei pe care nu o va trăda. DEsigur, studiile din Europa la unversităţi protestante şi catolice i-au deschis PF Danie noi orizonturi care, cu toată ştiinţa sa, părintelui Stăniloae i-au rămas închise. Astfel, PF Daniel şi-a dat seama că acuzele împotriva catolicilor devenite deja clişee în ortodoxie sunt doar "din auzite". Mai mult, pe lângă carte, PF Daniel şi-a însuşit şi spiritul diplomatic, ştiind să îl folosească extrem de abil. Astfel, nici PF DAniel nu este atât de ecumenic precum îl descriu unii.

DUpă cum am mai afirmat într-un material scris după moartea Patriarhului Teoctist, modalitatea de alegere a Patriarhului îmi ridică nişte semne de întrebare. Şi mă refer aici, în primul rând la membrii masoni din cadrul colegiului electoral al Bisericii, care s-au implicat activ în alegerea noului Patriarh. Este desigur regretabil ca BOR permite asa ceva, în condiţiile în care şi BOR a anatemizat masoneria în 1937. Faptul că membrii unei organizaţii până la urmă conspirative, care a fost anatemizată de BOR sunt implicaţi de aceasta în alegerea Patriarhului ei, este o gravă eroare. În joc este, în primul rând credibilitatea şi integritatea BOR, care, prin astfel de manevre, arată că BOR nu vrea să renunţe la anumite practici ce şi le-a însuşit în timpul comunismului. Este în continuare avidă de putere politică şi pentru asta se foloseşte fără sfială de organizaţii anatemizate din proprie initiativă.

Oricum s-ar fi petrecut această alegere, personal rămân în continuare la convingerea că BOR, prin colegiul său elector, a ales ceea ce era mai bine pentru ea însăşi. Fie ca bunul DUmnezeu să-şi reverse din plin harul său asupra noului Patriarh şi să-i dea acestuia înţelepciunea de a conduce turma sa, cu umilinţă, spre viaţa veşnică.

De la podium în jos!

Am început să nu îmi mai doresc să fiu primul. Mă mulţumesc şi cu un loc pe podiumul vieţii mele sau pe podiumul vieţii altor oameni. Ar fi prea mult ca o persoană ca mine să creadă că ar putea fi pe locul 1. Podiumul este superb: nu eşti nici câştigător, nici învins. De pe podium practic poţi juca teatru. Dacă vrei poţi poza în câştigător, sau în pierzător, amândouă ipostaze fiind la fel de aproape de realitate.
Am observat că în viaţa mea nu am fost deloc pe locul 1! (cu o excepţie). De la căldura podiumului poţi privi în jos cu condescendenţă, dar vei fi mereu un învins. Practic se creează iluzia unui meci câştigat, ce tinde să înlocuiască realitatea unui meci pierdut. Desigur această beţie a podiumului nu durează veşnic şi din când în când mai deschizi ochii si vezi realitatea ta de învins, ia atunci te apucă depresia, pentru că iluzia ce ţi-o oferă podiumul nu corespunde cu realitatea!
Şi totuşi nu îndrăznesc şi nici nu vreau să fiu primul! Dar atunci când sunt alungat şi de pe podium....îmi doresc să nu fi intrat în competiţie!

O mana intinsa

Intr-o expediţie la munte nimic nu mai este ca în lumea de la oraş! Practic, munţii sunt ca un templu care, atunci când intri, te transpune într-o altă realitate, ce în afara lor este doar lumea imaginarului. La munte, lumea este guvernată de alte principii. Pe munte, individualismul şi concurenţa, atât de mult valorifcate în lumea modernă, nu au nici o valoare şi mai mult decât atât, sunt practic inexistente. Pe munte, o mână întinsă nu înseamnă că persoana ce prinde acea mână rămâne îndatorată ci pur şi simplu, o mână întinsă este o mână întinsă necondiţionat. Departe de tirania individului, la munte este important să triumfe echipa şi ca membrii ei să ajungă nevătămaţi unde doresc. Astfel munca în echipă, care în lumea modernă este doar un clişeu şi o sintgmă de bon ton, lipsită însă de esenţă, este o condiţie primordială a supravieţuirii. Şi nu vorbesc acum de supravieţuire în sens strict, adică de a nu muri, ci de a supravieţui ca om, de a te împlini ca prieten. Fără echipă nici cel mai bun alpinist nu ar ajunge niciunde, pentru că, mai devreme sau mai târziu fiecare are nevoie ca cineva să îi întindă acea mână salvatoare.

De aceea cred că adevărata valoare a prieteniei poate fi înţeleasă pe deplin doar la munte, printre stropi de ploaie, fulgere, bocanci uzi, haine jilave, sudoare şi mâini întinse necondiţionat, din simplul instinct de a fi om!

Probleme de liturgica

Întrerup seria postărilor mai artistice, departe de freamătul lumii, pentru a intra puţin tocmai în acest freamăt, întrucât consider că o luare de poziţie faţă de discuţiile pe teme liturgice în care am fost implicat ar fi binevenită.
Încă de la începutul Bisericii Greco-Catolice a exista mai mereu o tensiune ideologică între o tabără filo-latină şi una filo-bizantină. Chiar dacă această înformaţie pentru cei mai mulţi nu este nouă, eu am descoperit-o de abia acum vreo 3 ani jumate, atunci când am pregătit pentru revista Studia Blasiensia un articol despre Petru Maior, pe care l-am şi prezentat în cadrul unei sesiuni de comunicări de la Institutul teologic din Blaj. Atunci am descoperit că Petru Maior era foarte dezamăgit de ciuntirile pe care colegii săi sacerdoţi le adeucea cultului bizantin, eliminând elemente precum vecernia (nota bene, incă din secolul 18) şi înlocuiundu-le cu devoţiuni latine. De aceea, unit fiind, Petru Maior a fost unul dintre primii care s-a ridicat vehement împotriva unei uniri astfel înţelese.
Prin urmare, nimic nou sub soare nici în secolul nostru, mai ales după ce BGC a trecut printr-o perioadă de ilegalitate ce a atins aproape jumătate de secol. Departe de jigniri, superiorităţi şi atacuri la persoană, o astfel de tensiune ideologică ar trebui să aducă roade bune. Personal, în ceea ce priveşte aceste discuţii în contradictoriu, tind să dau credit dialecticii hegeliene şi cred că, după teză şi antiteză, nu are cum să nu se materializeze şi SINTEZA. Prin discuţia contradictorie am nădăjduit că se poate ajunge la această sinteză între două lumi, până la urmă, total diferite!
Voi încerca să explicitez această afirmaţie. Cele două tabere care discută intens (chiar dacă "tabere" este impropriu, întrucât de partea filo-latinilor este doar părintele Visovan) reprezintă două lumi total diferite care ar trebui să ajungă la un punct de întâlnire. Pe de o parte este părintele Visovan care vorbeşte aproape exclusiv din experienţa sa pastorală, în timp ce de cealaltă parte sunt câtiva intelectuali de calitate, care vorbesc din cărţi şi documente. În principiu, amândouă "lumi" sunt la fel de onorabile.
Însa, pentru sinteza de care vorbeam, întretăierea între aceste două lumi este o condiţie sine qua non. Pe de o parte, avem identitatea noastră (care este, fără echivoc, bizantină!!!!!) care trebuie păstrată, aşa cum ne îndeamnă documentele magisteriale, începând cu Orientalium Ecclesiarum (despre care am scris un articol pe www.credinta-noastra.cnet.ro), continuând apoi cu CCEO, Instrucţiunea pentru aplicare normelor liturgice scrisoarea apostolică Orientale lumen. Toate aceste documente, nu numai că îmi sunt cunoscute, ci mi le-am şi apropiat, ceea ce înseamnă că încerc şi urmarea acestora.
Desigur, "tabăra" filo-bizantină nu face altceva decât să reitereze mereu principiile documentelor sus menţionate, întărindu-le cu exemple din Sfinţii Părinţi şi alte cărţi de specialitate. În principiu acest lucru este binevenit. Problema nu este informţia vehiculată, cât metoda de vehiculare a acesteia. (şi ne întoarcem astfel la Descartes şi importanţa metodei. NU greşsea prea mult bietul Descartes când punea atât de mare accent pe metodă). Auzind opiniile unor oameni simpli care au avut acces, fără să intervină, la discuţia de pe grup, marea masă de oameni şi-au format o imagine despre tabăra filo-bizantină conform cărei membrii acesteia doresc o impunere rigidă a literii vorbind numai prin citate ca şi cum ar zice "de azi nu se mai face x, y, z (devoţiuni latine), ci se face numai u, v, w (elemntele ritului bizantin)". Când se cer explicaţii, de regulă, formula de răspuns este: "pentru că aşa scrie în documentul x". Moral, juridic, ecleziastic, o astfel de afirmaţie este ok, dar ea nu îl va face pe interlocutor niciodată să înţeleagă ritul bizantin. Si spun asta pentru că ritul bizantin este, în primul rând, o chestiune de spirit, de trăire, nu de literă a legii. Prin urmare, cei care calcă în picioare ritul bizantin trebuie făcuţi să intre în acest spirit, nu puşi la zid prin expunerea de documente. De aceea reiterez, este o problema de metoda!
De asemenea trebuie să evităm încrâncenarea şi desconsiderarea celorlalţi. Când cineva din tabăra intelecutalilor vine cu un argument ad hominem gen "mai luaţi o carte", participanţii simpli vor avea automat o repulsie faţă de cel care spune acest lucru şi implicit faţă de ideile susţinute de acesta. Prin urmare, trebuie mai mult respect faţă de cei care, poate chiar din motive obiective, nu au avut parte de studii foarte complexe, dar care au de partea lor practica pastorală.
De cealaltă parte, partea filo-latină ar trebui să ia mai mult în considerare argumentele bine fundamentate ştiinţific a celorlalţi pentru că practica pastorală de una singură nu este o sursă suficientă pentru a emite opinii argumentate. De aceea spun, trebuie ajuns la un punct de întâlnire între experienţa pastorală (reprezentată de pr Visovan) şi informaţiile din cărţi (reprezentate de toţi filo-bizantinii). Pana acest punct nu se va întrezări la orizontul discuţiilor noastre, totul va rămâne la stadiu unui dialog al orbilor ce va cădea din ce în ce mai mult în derizoriu. Până atunci însă, nimeni nu are dreptul să calce flagrant rânduiala actuală din biserică şi, mai mult, să încite şi pe ceilalţi să o facă, la fel cum nimeni nu are dreptul să creadă că trăirea ritului bizantin se poate face doar prin trimiteri la cărţi de specialitate şi documente magisteriale.

Fragmente de pe munte

Ca să ajungi la lumină, trebuie să treci prin întuneric! Ca să ajungi la fericire trebuie să savurezi paharul tristeţii şi ca să ajungi în vârful unui munte trebuie să porneşti din cea mai adâncă vale! Doar când treci prin acest itinerariu poţi regăsi în lume splendoarea gratuită, pe care oraşul şi viaţa puternic tehnologizată o ascund în spatele unor imagini mai mult ireale decât reale,şi o înnăbuşesc în aburul sunetelor ce ne clocotesc în urechi, fâcându-ne, la rândul nostru, să clocotim în nesiguranţă şi deprimări. Astfel, am plecat în căutarea tăcerii şi a calmului, în locuri fără acces la internet, fără energie electrică permanentă, fără Coca-Cola, fără grătare, fără televizor sau radio. Am înlocuit toate acestea cu tăcerea nopţii, cu sursurul apei, cu zgomotul ploii, cu mancarea din consevră, cu efortul de a ne regăsi, cu vântul de pe crestele munţilor, cu glasul mut al caprelor negre şi enumerarea ar putea continua încă multe pagini. Astfel, în cele din urmă am regăsit comoara pierdută a glasului naturii de la care putem învăţa oricând că mai important decât vârful pe care ajungi, este drumul parcurs; că mai importantă decât concurenţa, este echipa; că mai importantă decât vremea, este buna dispoziţie; şi că mai importantă decât orice, este iubirea, în orice formă s-ar prezenta aceasta!

Hoinareala

Mi-e dor de munţii mei,
Departe sunt de ei,
Îmi pare drumul lung
Şi aş vrea mai repede să ajung......

.....şi în câteva ore voi ajunge! În 11 august anul de graţie 2007, plec într-o hoinăreală pe Munţii Retezat. Ştirile anunţă că se porneşte Apocalipsa împotriva mea şi se vehiculează tot feluri de "coduri colorate" care mai de care. Să sperăm că Domnul ţine cu noi şi o să decolorăm culorile "codurilor". Nu ştiu de ce, dar am impresia că ştirile în Romania încearcă mai mult să impună frică decât să informeze.

Hoinăreala va dura probabil vreo 14 zile, deci în următoarele două săptămâni nu voi mai actualiza pagina, ceea ce nu înseamnă însă că nu o puteţi vizita.

Alte franturi

„Voi ce acum mă ascultaţi
Mai meditaţi şi nu uitaţi:
În dragoste indiferenţa-i cea mai grea”
(Vama Veche - Ana)

Iată nişte versuri ce prezintă un adevăr fundamental în ceea ce priveşte relaţiile de dragoste. „În dragoste indiferenţa-i cea mai grea!” Indiferenţă=nepăsare=LENE. Dorinţa de a avea aproape persoana iubită, eclipsată de lenea de a face pasul spre acea persoană duce la moartea iubirii, la stingerea focului. Degeaba te chinui să aprinzi un foc dacă ţi-e lene să îl întreţii! Cu o astfel de atitudine, focul se va stinge în mod inevitabil.

„La fiecare despărţire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi şti că aţi făcut
Greşeala mea”
(Vama Veche - Ana)

De curând am fost câteva zile la munte, unde nopţile sunt atât de clare încât ai impresia că poţi atinge stelele şi că te poţi juca cu acestea cuprins de melancolia copilăriei. Şi totuşi am vpzut zeci de stele căzătoare, ca semn al flăcărilor ce s-au stins din cauza indiferenţei, a nepăsării şi a lenei şi omul modern continuă, cu o perseverenţă înspăimântătoare, să facă această greşeală. Pesemne că cei mai mulţi oameni au ascultat de prea puţine ori aceste versuri!

Pe culmile dezolării

Cât de interesantă poate fi uneori dezolarea! Paşii ei te pot purta pe culmi nebănuite ce îşi pot oferi un simulacru de fericire: raze de soare care luminează frenetic dar sunt lipsite de căldură, păsări săltăreţe, dar care nu cântă, copii ce nu se joacă; în copaci frunze veştede ce se încăpăţânează să nu cadă, în timp ce pămânutl este tapiţat cu frunze fragede ce au căzut mult prea devreme. Toate acestea le poţi vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!
Pe aceste culmi privirile oamenilor nu se întâlnesc niciodată! Geme solitudinea deşi e plin de oameni, fiecare cu singurătatea sa! Fiecare om este singur cu propria singurătate, singurătatea fiecăruia având un alt nume, banal pentru celelalte singurătăţi şi sfâşietor pentru singurătatea fiecăruia în parte! Dincolo de această singurătate se află necunoscutul, adică lumea! Mulţi îl consideră pe Dumnezeu un „Mare Anonim”, o irezolvabilă ecuaţie. Mie mi se pare lumea o necunoscută mai mare decât Divinitatea. Mai de grabă rezolv ecuaţia Dumnezeirii decât pe cea a lumii moderne! Dumnezeu este unul, în timp ce lumea este o necunoscută formată din mai multe necunoscute şi toate le poţi vedea, dar nu defini, pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc.
O fată revarsă fluvii de lacrimi pentru un băiat care nu merită, în timp ce sub un arbore stufos, ascunse de lumina soarelui fără căldură şi de privirile indiscrete, un băiat varsă lacrimi pentru o fată care, la rândul ei, nu merită. Omul are o tendinţă halucinantă de a vărsa lacrimi pentru alţi oameni care nu merită. Astfel se formează un lanţ grotesc format din oameni ce plâng pentru alţi oameni ce nu merită, iar din acest lanţ nu se poate ieşi decât printr-o intervenţie deus ex machina a unei forţe despre care nu ştii spre ce alt lanţ te îndreaptă. Astfel mai bine te obişnuieşti cu ridurile tăiate de lacrimi, cu sarea ce rămâne când acestea se usucă şi cu gustul amar de pe buze. Toate acestea se pot vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!

Slăbiciunile unui prezent ce perpetuează trecutul

Trecerea la cele veşnice a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române a produs, fără doar şi poate, un val de amărăciune în rândul credincioşilor ortodocşi, şi nu numai, val de amărăciune secondat de aprinderea unei vaste discuţii despre trecutul, prezentul şi viitorul Bisericii Ortodoxe din România. Moartea unui Patriarh, sau a unui Papa în contextul Bisericii Catolice, este mereu un prilej de a trage linie, de a analiza trecutul în vederea unei etichetări injuste a persoanei ce s-a stins. De asemenea, moartea unui Patriarh provoacă, după anamneza trecutului, şi luarea la cunoştiinţă a prezentului, dar, mai ales, perspectiva viitorului! Tentaţia definirii viitorului este o trăsătură tipică "omului recent", ce denotă, în primul rând ceaţa persistentă a unui prezent nu foarte uşor definibil. De aceea, în zilele noastre, se trece într-un mod de-a dreptul halucinant, de la anamneza trecutului la încercarea de a defini viitorul după chipul şi asemănarea noastră, ocolind un prezent care ne depăşeşte.
În toate dezbaterile antrenate de moartea oarecum neaşteptată a Patriarhului Teoctist, obserserv în sânul Bisericii Ortodoxe Române o anxietate a prezentului; un prezent cu totul neconfortabil sub umbrela căruia BOR nu vrea să se oprească. Nu de alta, dar o eventuală oprire sub umbrela prezentului implică o iminentă asumare a trecutului, a unui trecut chiar mai neplăcut decât prezentul, astfel încât nu rămâne altă opţiune decât refugiul într-un viitor pe care BOR încearcă să îl definească spre propriile beneficii, spirituale şi nu numai. De ce spun asta? O fac, deoarece componenţa Colegiului Electoral Bisericesc îmi dă de gânndit.
Acest organism electoral ce va avea sarcina de a alege un nou Patriarh este format, pe lângă înalţii prelaţi ai Bisericii, din 88 de mireni! Acest fapt nu denotă, în mod aprioric, o hibă a modului de alegere a noului Patriarh. Punctele interogative apar în momentul când citim numele acestor laici ce vor face parte din CEB. Avem politicieni importanţi şi oameni de afaceri cel puţin la fel de titraţi, precum preşedintele PNŢCD, Marian Petre Miluţ, vicepreşedintele PD Sorin Frunzăverde, vicepreşedintele PNL, Cornel Popa, omul de afaceri Dorel Onaca şi academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici. Prin urmare iată că politicul şi economicul au un cuvânt greu de zis în alegerea viitorului cap al BOR!
Componenţa acestui organism electoral al viitorului Patriarh mă face să cred că BOR vrea să îşi consolideze statutul de "biserică naţională", un concept absurd din punct de vedere teologic şi pastoral. Practic se perpetueză în BOR o veche obişnuinţă: adăpostirea sub aripa statului. Sub adăpostul ideatic oferit de conceptul de "biserică naţională" BOR speră într-o imixtiune în politic, fără să îşi dea seama că se pune la mână politicului. Probabil este un mecanism inconştient care a intervenit şi in 1948, când BOR s-a făcut unealta unui stat ateu, pe care, probabil, spera să îl convertească. În momentul în care un viitor Patriarh va fi ales, el nu va putea să treacă cu vederea peste doleanţele celor care l-au ales. Este absurd ca într-o biserică patriarhală politicul să aibe un cuvânt greu de spus în alegerea unui Patriarh! Biserica nu este naţională, Biserica este Biserica lui Hristos şi din aceasta fac parte toţi oamenii de bună credinţă. Ce credibilitate poate avea, în faţa oamenilor, o Biserică în care Patriarhul este la mâna politicului? CE autoritate morală poate avea o asemenea Biserică?
Defunctul Patriarh Teoctist a avut după 1989 un moment de mare sinceritate şi înţelepciune când a dorit să se retragă. În acele momente el şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă Română are nevoie de "o schimbare la faţă" după greşelile ce le-a făcut, iar el a dorit să lase locul celor care care se credea că pot îndeplini o astfel de misiune. În acest caz, Patriarhul teoctist a dat dovadă de înţelepciune, iubire pentru suflete, umilinţă. Din păcate, presiunile venite din partea politicului prin persoana lui Ion Iliescu, care dorea să aibe la mână autoritatea morală a Bisericii Ortodoxe spre justificarea şi acoperirea proprilor fapte, l-au făcut pe Patriarhul Teoctist să revină asupra deciziei sale şi să perpetueze o colaborare tristă între Biserică şi stat. Acum la moartea sa, credeam ca BOR are înţelepciunea şi clarviziunea necesare pentru a pune în mişcare o "schimbare la faţă" a BOR, dar m-am înşelat din nou. Oare cât va mai dura până BOR îşi va da seama că aşa nu se poate merge mai departe? Oare câte generaţii trebuie să treacă pentru eliminarea din conştiinţa BOR a conceptului de "biserică naţională"? Oare cât va mai dura până BOR îşi va asuma crucea de a fi Biserica lui Hristos? Oare cât va mai dura.....? Înrebări la care nădăjduiesc să găsesc un răspuns înainte de a mi se închide ochii.

Dialogul o rezolvare simplista si puerila?

Mă bucură foarte mult că postările mele tulbură puţin apele liniştite din jurul meu! Cel mai mult mă bucur că în sfârşit am primit şi critici referitoare la ultima postare, cristici argumentate ce au hrănit materia mea cenuşie amorţită de arşiţa verii.
-"un dialog este o "rezolvare" prea simplista si prea greu de organizat pentru a da dreptate"

In primul rand, persoana care a facut aceasta remarca si-a dat seama ca solutia propusa de mine este dialogul in detriimentul conflcitului! Trecand mai departe, dialogul nu este o rezolvare matematica, un rezultat al unei ecuaţii ci este un itinerariu comun dintre cel putin doua persoane, sau culturi (care sunt practic niste conglomerate de persoane ce împart un fond comun).
- Divergenţele noastre pornesc de la o valutare diversă a conceptului de persoană. Desigur, abordarea mea va fi una spirituală, chiar teologică. Pornind de la ideea că persoana umană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem considera că persona umană îşi poate atinge desăvârşirea atunci când devine iubire. Iubirea presupune dialog, nu neapărat un dialog verbal, ci o deschidere spre alteritate. De aceea, relatia dintre persoanele Treimii (relatie pe care eu o vad ca prototipul oricarei relatii inter-personale) este una dialogică, nu conflictuală. De aceea dialogul este una dintre dimensiunile cele mai profunde ale fiintei umane, prin urmare nu prea are cum sa fie o rezolvare simplista.
-Faptul ca e greu de organizat nu trebuie sa ne conducă gândul să renunţăm la ea. De ce sa renunti la privelistea superba de pe varful Everest doar ca este greu de ajuns acolo? Desigur ca sa ajungi acolo trebuie sa te pregateşti! La fel şi dialogul este "greu de organizat" dar consider că punctul în care se poate ajunge merită efortul unei organizări dificile.
- Conflictul este o rezolvare instinctivă: o adoptă şi animalele. Cred însă că statutul nostru de fiinţe raţionale ne fac responsabili de a găsi şi alte soluţii mai înţelepte. Atunci când e vorba de sângele vărsat, de război, de durere de suferinţă, suntem departe de a fi ales o rezolvare bună. Prin urmare alegerea dintre conflict sau dialog este o alegere intre viata si moarte! Or, noi, cu totii, ar trebui sa celebram viata.

Ciocnire sau dialog?

Dacă privim cu atenţie în istorie, analizând reprezentările sociale referitoare la mersul lumii în general, mai ales începând cu epoca modernă, există o tendinţă exacerbată de a vedea mereu lumea ca o eternă ciocnire între diferite linii de forţă. Marxismul profesa o ciocnire între clasele sociale, respectiv între burghezie şi muncitorime, iar astăzi, celebra teorie a lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţilor este pe buzele tuturor atunci când aflăm de iminentele „atacuri teroriste”, fie ele reale sau doar ipotetice justificari pentru anumite acţiuni represive din partea unui tip paranoic ce se crede regele lumii. Această teorie a ciocnirii dintre civilizaţii este valabilă doar în logica unei psihopatologii obscure a întregii umanităţi.
Pornind de la premisa că oamenii au, cu toţii, o fărâmă mai mică sau mai mare de raţiune, tind să cred că această toerie a ciocnirii nu se va realiza la scară globală. Departe de efervescenţa senzaţionalului şi de gustul sângelui, s-a cristalizat şi alternativă: dialogul. Dialogul conduce la deplina realizare a fiinţei umane, a cărei esenţe este deschiderea spre alteritate. Întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea ne arată că alternativa dialogului chiar funcţionează şi aduce roade bune, în comparaţie cu dorinţa ciocnirilor, care lasă în urmă doar mirosul sângelui vărsat pentru nimic. O dată cu Papa Paul al VI-lea asistăm la o adevărată cotitură dialogică a culturii moderne care a dat rade destule, pentru cei care le pot vedea, întrucât dialogul nu este altceva decât exerciţiul umanităţii, în timp ce ciocnirea, este exerciţiul animalicităţii. Aşadar rămâne ca fiecare să aleagă, în primul rând la scara propriile relaţii interpersonale, varianta dialogului (a oamenilor cu minte) sau varianta ciocnirii (a pseudo-oaemenilor deveniţi fiinţe iraţionale).

Despre rugaciune

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?
Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.
Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.
Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.
Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.
Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.
O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.
În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!
Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.
În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

O definitie a credintei

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Viata ca o flacara

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Ascultand Cuvantul

De multe ori suntem prea ocupaţi cu vorbitul şi astfel pierdem din vedere importanţa ascultatului. În mod normal, pentru a spune lucruri cu noimă ar trebui mai întâi să ascultăm în tăcere ceea ce au de spus alţii, ceea ce are de spus natura, ceea ce are de spus Dumnezeu. În centrul experienţei noastre cu Dumnezeu este Cuvântul, Cuvântul adresat nouă în tăcere şi care trebuie recepţionat în tăcere. Prima datorie a fiecărui creştin este aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru orice creştin există mai multe momente de manifestare a Cuvăntului! În primul rând, prin creaţie; cuvântul rostit ia formă, dând astfel viaţă întregului univers. În acest context trebuie subliniată imensa putere pe care o deţine Cuvântul lui Dumnezeu: o dată rostit, acesta devine realitate, o realitate inteligibilă care mărturiseşte neîncetat despre creatorul său. Cuvântul divin poartă în sine principiul propriei sale materializări ontologice ex nihilo!
Un al doilea moment, şi probabil momentul culminant al manifestării cuvanântului, este întruparea salvifică a acestuia în persoana divino-umană a lui Isus Cristos, prin intermediul căreia Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi. De fapt, întreg prologul Evangheliei după Ioan este o teologie a Cuvântului care subliniază că principiul creaţiei ex nihilo este Cuvântul şi că tot acesta, smerindu-se pe sine, se face şi principiul mănturii noastre din păcat.
Trecem astfel la dimensiunea personală a manifestării Cuvântului. Întruparea Cuvântului devine gestul suprem al iubirii treimice prin care însăşi Dumnezeu se coboară printre oameni spre a le comunica mântuirea. Aceasta nu este de fapt o comunicare, ci o auto-comunicare, Cuvântul, făcându-se om, se comuică pe sine ca fiind creatorul întregului univers şi singurul capabil să îl ridice pe om din mlaştina păcatului în care acesta a căzut. Într-un limbaj mai tehnic, Cuvântul este, în acelaşi timp, emiţătorul şi mesajul vehiculat! Prin urmare, suntem creştini pentru că ne-a fost adresat Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel, ascultarea acestui Cuvânt ar trebui să devină experienţa fundamentală a vieţii noastre de credinţă.
A asculta cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă presupune dispunerea inimii spre a accepta existenţa unei alterităţi, prin urmare, se ascultă, în primul rând, cu inima. De fapt, în ceea ce priveşte ascultarea cuvântului divin, se ascultă doar cu inima, nu cu urechile şi doar în ceea ce priveşte ascultarea cuvintelor celorlalţi oameni, acestea trebuie ascultate prima dată cu inima si doar apoi cu urechile. De aceea, ceea ce orice creştin ar trebui să îi ceară lui Dumnezeu prin rugăciune este o inimă pură, capabilă de a asculta!

Tacerea care vorbeste

Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.
Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).
Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale penru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.
Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

1. Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.
Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comuncica cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.
Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseană să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

2. Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar de urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.
Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfe, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

3. Autoiluzionare sau umilinţă

Tăcerea ca şi autoiluzionare este mmentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îii ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.
Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite. Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi. Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturisti într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

4. Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.
Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii

Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am contrui un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu.
Într-un alt plan, tăcerea este imporantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regăndi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.
Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre.
În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.