Dorinţă de mai sus

Dorinţă de mai sus


Demult am vrut să urc mai sus,
Pe culmi înalte, însorite,
Pe muntele ce Dumnezeu l-a pus,
Tocmai ca să-l urc, tot înainte.

Şi-am urcat odată culmea,
Care demult am vrut să-o urc
Şi mi-a părut că a mea e lumea
Cu tot cu văi şi ape care curg.

Dar totuşi trist am fost atunci,
Căci sus eu nu puteam rămâne,
Din cauza nopţii foarte reci
Şi-a fiarelor care erau stăpâne.

Şi-atunci am coborât iar jos,
Am coborât din nou în lume,
Dar totul îmi părea mai primejdios
Decât acolo sus pe munte.

Dar o sperantă mi-a rămas
Într-o lume aproape moartă:
Că voi urca un munte mai înalt
Şi simt că muntele m-aşteaptă!



Această poezie am scris-o in 2001 după ce am hoinărit prin munţii Retezat.

O familie fericită

Vizită în paradis

Timp de 10 zile am reusit sa evadez si eu undeva unde parca am fost mai aproape de Dumnezeu. Liniste si numai liniste. Doar ciripitul păsărelelor si clipocitul apei se auzeau de undeva. Chiar si norii de deasupra noastră parcă nu mai aveau importanţă. Crestele muntilor erau la fel de frumoase si pe soare si pe ploaie. Un vânt rece bătea necontenit de parcă vroia sa îmi poarte fiecare bătaie de inimă spre zări îndepărtate. Când sunt acolo sus, mi se pare că vântul este respiraţia lui Dumnezeu întrucât, chiar dacă este rece, parcă mă încălzeşte foarte tare. Razele coborâte printre nori nu a putut decât să desăvârşească acest peisaj minunat si să îmi mângâie sufletul şi mai tare. În acest peisaj m-am simţit ca acasă. Pentru câteva clipe am fost parcă în paradis. Am luat o gura de aer apoi m-am întors la lucruri mult mai neînsemnate.

Topit de caldura

Topit de canicula ma zvarcolesc si eu prin casa si prin orasul infierbantat. Astept momentul in care sa evadez putin din oras, sa respir aer curat si sa aud si altceva in afara de galagia urbana. Pe aceatsa caldura si mintea parca sta pe loc. Caldura parca topeste fiecare litera imediat dupa ce ai scris-o. Oricum, planuiesc sa evadez peste vreo 4 zile si cand ma intorc sper sa redevin mai energic.

Noaptea sufeltului

Iubirea din lumea aceasta s-a dus,
O dată cu soarele ea a apus,
Însă soarele din nou a răsărit,
Dar şi el de iubire părăsit.

Oamenii azi nu mai ştiu să iubească,
Sprijin altora să dăruiască,
Cu toţii devin din ce în ce mai reci,
Vorbind adesea doar cuvinte seci.

Flacăra din inimile lor s-a stins,
Pe sufletele lor parcă a nins,
Sentimentele în ei au îngheţat
Şi peste dânşii noaptea s-a lăsat.

Noaptea i-a cuprins încet, încet pe toţi
Şi este cea mai neagră dintre nopţi,
Iar dacă iubirea nu va reveni,
De-a pururea n-o să mai fie zi.

Oamenilor! Încercaţi să vă treziţi
Şi învăţaţi din nou să vă iubiţi!
Căci precum stelele-aduc tainic noaptea,
Lipsa de iubire-aduce moartea!

30 octombrie 2003