Cugetari

Revin la fenomenologia iubirii cu o cugetare asupra distanţei şi asupra rolului pe care aceasta îl joacă într-o relaţie. Merg pe mâna lui Kant şi consider spatiul şi timpul ca două categorii a-priorice din care noi nu putem ieşi. Ne învârtim în ele ca înntr-un labirint şi nu cred că va exista vreo Ariadna cu firul ei magic, care să ne poată scoată din ele. În mod normal, consider iubirea ca fiind un fenomen transcedental în sensul că aceasta iese de sub stăpânirea acestor doi despoţi. Şi totuşi chiar dacă iubirea transcende aceste categorii, ea este influenţată de ele. Când unul dintre parteneri este departe, iubirea reuşeşte să domnine spaţiul şi timpul dandu-le un sens mai profund. Problema e că dacă iubirea se înalţă deasupra lor, spiritul uman, fiind încă încarnat, nu se poate înălţa. Astfel, iubirea se ridică deasupra lor, dar omul rămâne în ele, creându-se astfel o tensiune interioară ce uneori poate avea valenţe zdrobitoare iar această tensiune poate fi tradusă prin neputinţă, o neputinţă a omului de a se ridica deasupra reaităţii spaţio-temporale în care este prins ca într-un cleşte. Dacă persoanele implicate într-o relaţie de iubire la distanţă pot menţine această tensiune sub control atunci relaţia poate avea succes. Dacă nu, aceasta este sortită eşecului.