Tuesday, June 26, 2007

O definitie a credintei

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

No comments: