Ciocnire sau dialog?

Dacă privim cu atenţie în istorie, analizând reprezentările sociale referitoare la mersul lumii în general, mai ales începând cu epoca modernă, există o tendinţă exacerbată de a vedea mereu lumea ca o eternă ciocnire între diferite linii de forţă. Marxismul profesa o ciocnire între clasele sociale, respectiv între burghezie şi muncitorime, iar astăzi, celebra teorie a lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţilor este pe buzele tuturor atunci când aflăm de iminentele „atacuri teroriste”, fie ele reale sau doar ipotetice justificari pentru anumite acţiuni represive din partea unui tip paranoic ce se crede regele lumii. Această teorie a ciocnirii dintre civilizaţii este valabilă doar în logica unei psihopatologii obscure a întregii umanităţi.
Pornind de la premisa că oamenii au, cu toţii, o fărâmă mai mică sau mai mare de raţiune, tind să cred că această toerie a ciocnirii nu se va realiza la scară globală. Departe de efervescenţa senzaţionalului şi de gustul sângelui, s-a cristalizat şi alternativă: dialogul. Dialogul conduce la deplina realizare a fiinţei umane, a cărei esenţe este deschiderea spre alteritate. Întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea ne arată că alternativa dialogului chiar funcţionează şi aduce roade bune, în comparaţie cu dorinţa ciocnirilor, care lasă în urmă doar mirosul sângelui vărsat pentru nimic. O dată cu Papa Paul al VI-lea asistăm la o adevărată cotitură dialogică a culturii moderne care a dat rade destule, pentru cei care le pot vedea, întrucât dialogul nu este altceva decât exerciţiul umanităţii, în timp ce ciocnirea, este exerciţiul animalicităţii. Aşadar rămâne ca fiecare să aleagă, în primul rând la scara propriile relaţii interpersonale, varianta dialogului (a oamenilor cu minte) sau varianta ciocnirii (a pseudo-oaemenilor deveniţi fiinţe iraţionale).