Timp de 10 zile am reusit sa evadez si eu undeva unde parca am fost mai aproape de Dumnezeu. Liniste si numai liniste. Doar ciripitul păsărelelor si clipocitul apei se auzeau de undeva. Chiar si norii de deasupra noastră parcă nu mai aveau importanţă. Crestele muntilor erau la fel de frumoase si pe soare si pe ploaie. Un vânt rece bătea necontenit de parcă vroia sa îmi poarte fiecare bătaie de inimă spre zări îndepărtate. Când sunt acolo sus, mi se pare că vântul este respiraţia lui Dumnezeu întrucât, chiar dacă este rece, parcă mă încălzeşte foarte tare. Razele coborâte printre nori nu a putut decât să desăvârşească acest peisaj minunat si să îmi mângâie sufletul şi mai tare. În acest peisaj m-am simţit ca acasă. Pentru câteva clipe am fost parcă în paradis. Am luat o gura de aer apoi m-am întors la lucruri mult mai neînsemnate.
Tuesday, August 16, 2005
Vizită în paradis
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
2 comments:
rar intr-un om, ca ceea ce pare sa aiba de-a face cu iubirea sa fie cu adevarat iubire...sa speram ca natura a fost doar un cadru!
in orasul de betoane,noi am hotarit sa fim stapini,de fapt in totalitate e creatia noastra.odata ajunsi in inima muntilor,simtim puternic prezenta Tatalui Ceresc,caci totul acolo ne vorbeste,in mod diferit,de maretiea Lui.intradevar parca traim eternitatea paradisului.trista e intoarcereain orasul de betoane,hidoasa imagine a creatiei umane.
beatrice.
Post a Comment