Pagini de jurnal

Poate tot legat de tema timpului asupra căreia mi se concentrează toată fiinţa dar care rămâne încă un mare mister pentru mine, zilele acestea m-am gândit mai mult ca oricând la anii de liceu. M-am gândit cu melancolie şi cu lacrimi în ochi deseori la o perioadă a vieţii mele asupra căreia îmi vine greu să leg câteva cuvinte, întrucât nu ştiu să mânuiesc cuvintele aşa de bine încât ele să exprime tot ce simt.
Pentru unii perioada liceului este o perioadă oarecare, fără prea mare importanţă. Alţii poate păstrează o amintire extrem de neplăcută despre liceu încadrându-se în linia bacoviană. Pentru mine însă anii de liceu au fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Trăiam atunci parcă într-un spaţiu securizat în care nu intra nici un intrus şi în care timpul avea răbdare cu noi. El curgea ca întotdeauna, însă nimeni nu îl băga în seamă. Noi trăiam viaţa noastră în afara oricărui timp fizic, într-o lume în care responsabilităţile erau mai mici şi în care fără să ne dăm seama ne prelungeam anii copilăriei. Problemele, frământările, durerile nu lipseau însă rezolvarea lor parcă era mai uşoară.
Păstrez vie în memorie amintirea clasei mele şi a tuturor colegilor. Fără mari eforturi reuşesc să îmi amintesc fiecare poză de pe perete, fiecare zgârietura din zid, fiecare pată de pe geam. Când închid ochii aud forfota ce o cream noi toţi şi retrăiesc din plin o zi de şcoală.
Îmi amintesc toate momentele frumoase şi chiar pe cele mai puţin frumoase, dar care acum mi se par de o frumuseţe inefabilă. Îmi amintesc de prima iubire şi de micile idile ce mi-au alinat dar şi măcinat mult. Îmi amintesc de rând pe rând de toţi, îi simt aproape în aceste momente de parcă i-aş putea atinge. Le aud chiar vocile şi râsul. În sufletul meu toţi sunt mai tangibili ca oricând. Îmi amintesc de excursile din liceu, excursii ce m-au purtat în locuri pe care eu acum le consider sacre şi pe care aş vrea să le revăd cât mai curând. Îmi amintesc în fine de banchetul de final, banchet la finalul căruia toţi am început să plângem ca nişte nou născuţi la primul contact cu lumea exterioară. Şi de ce plângeam noi atunci? Cu cei mai apropiaţi dintre colegi ştiam că voi păstra un contact foarte strâns şi aşa este. Atunci de ce plângeam? Eu cred că plângeam cu toţii deoarece subconştientul nostru ştia că o dată cu acel moment am pierdut o dată pentru totdeauna paradisul adolescenţei în care totul era la locul lui; îl pierdeam cu toţii intrând in vâltoarea vieţii care ne aştepta pe toţi cu lovituri puternice. Era plânsul unui nou născut care ieşind din uterul matern ia contact cu lumea şi plânge, plânge pentru că îi este frică, nu se mai simte în siguranţă. Am ieşit cu toţii dintr-o lume în care totul era stabil şi am intrat într-o lume plină de instabilitate; am ieşit dintr-o lume fără timp şi am intrat într-o lume în care timpul ne goneşte mereu. Am ieşit dintr-o lume pe care noi ne-am creat-o şi am intrat într-o lume a nimănui, în care eu cel puţin mă simt străin. Aş da orice să mai pot retrăi, măcar pentru o clipă, o zi de liceu!!

Scriu aceste randuri in amintirea colegilor de liceu pe care ii asigur ca le voi pastra mereu o amintire vie in sufletul meu.