Efervescenţa Crăciunului ne disipează mereu atenţia spre nenumăratele aspecte seculare ale acestei sărbători, care ne antrenează într-un vârtej ameţitor al simţurilor şi alunecăm cu toţii pe făgaşe ce nu ne conduc tocmai la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne străduim să organizăm totul cât mai bine, să facem bradul, să cumpărăm cadouri, să pregătim mâncăruri felurite, într-un cuvânt: ne pregătim să sărbătorim. Dar ce sărbătorim? Adesea pierdem din vedere această întrebare, iar când conştiinţa noastră îşi face auzită vocea firavă prin gălăgia cu care ne înconjurăm sistematic şi ne pune această întrebare, de cele mai multe ori dăm un răspuns evaziv pe care l-am învăţat încă de mici de la părinţi, bunici, preot: „Sărbătorim Naşterea lui Isus.” Un răspuns corect, un răspuns predefinit pe care îl ţinem pregătit în arsenalul nostru pentru momentul când ne confruntăm cu această întrebare deranjantă, dar, în acelaşi timp, un răspuns care a devenit dureros de impersonal, în contextul în care Dumnezeu doreşte să ne întâlnească personal în faţa ieslei. Noi trimitem la întâlnirea cu Dumnezeu corpul, dar nu şi sufletul; individul, dar nu persoana! În faţa ieslei, devenim doar simple prezenţe ce strălucesc prin absenţă; suntem prezenţi şi absenţi în acelaşi timp, adică prezenţi pentru noi şi absenţi pentru Cel ce doreşte să ne întâlnească.
Desigur, la fiecare predică de crăciun, orice preot ne atenţionează să nu pierdem din vedere ceea ce sărbătorim de fapt. Această atenţionare este atât de des repetată, încât a devenit clişeu, prin urmare o trecem cu vederea. Într-o lume plină de miraje şi golită de (R)ealitatea care de fapt o susţine, re-trăirea Naşterii Domnului nu se poate atinge doar printr-o atenţionare devenită clişeu, ci prin hotărârea noastră fermă de a merge şi a ne astâmpăra setea de divinitate la cel mai limpede izvor cu putinţă. Care este acest izvor? Liturgia!
„Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei” (Troparul Naşterii Domnului)
Naşterea lui Hristos a adus „lumina” pe pământ, lumina pe care întunericul nu o va birui; lumina cunoştiinţei, a înţelegerii, a Adevărului, pe care întunericul ignoranţei omeneşti nu o va putea birui. Credinţa nu este un pur sentimentalism, ci o formă de cunoaştere, desigur nu o cunoaştere tehnică, ştiinţifică după cum definim noi astăzi acest termen, ci o cunoaştere profundă o cunoaştere statornică a unei realităţi complexe, o cunoaştere ce îşi are fundamentul într-o recunoaştere a lui Dumnezeu care s-a făcut om şi într-o re-cunoaştere a paradsului pierdut, pe care Hristos vine să ni-l re-dea prin întruparea sa. De aceea, în cadrul Paremiilor ce se citesc la Vecernia Naşterii Domnului este reluat un fragment din Isaia, care mărturiseşte tocmai acest lucru: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiiul de leu vor mâncă împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica, şi puii lor vor sălăşlui într-un loc, iar leul ca şi boul va mâncă paie; pruncul se va juca lângă culcuşul viperei şi în viziunia şarpelui otrăvitor copilul îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot Muntele meu cel sfânt!”
Aşadar, lumina Naşterii Domnului ne ajută să întelegem că împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că prin întruparea lui Dumnezeu, toată creaţia este readusă la demnitatea sa iniţială, despre care o altă Paremie din cadrul aceleiaşi Vecernii ne mărturiseşte, reluând primele 13 versete ale Facerii.
Prin Naşterea lui Hristos, „lumina cunoştiinţei” ne ajută să înţelegem că Adevărul nu este un concept, după modelul filosofiei greceşti, ci o Persoană, iar mântuirea o putem afla doar întalnindu-ne cu acea Persoană care nu ezită a se coborâ atât de mult, încât să ia forma uneia dintre cele mai fragile creaturi: omul. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză „valorile” seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, esenţa lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi nimim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Despre acest lucru mărturiseşte şi Hölderlin, poet al romantismului german, care pe frontispiciul operei sale denumite Hyperion scria că secretul divinităţii este faptul de a nu fi limitat de ceea ce este mai mare dar, în acelaşi timp, puterea de se coborâ spre ceea ce este cel mai mic.
Trăind liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului, „lumina cunoştiinţei” ne mai arată că „chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare; că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-se, din iubire de oameni.” Această primă stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului, pe lângă învăţăturile dogmatice ce le conţine, de destăinuie şi motivul pentru care Dumnezeu s-a întrupat: iubirea sa de oameni. Dumnezeu vrea să salveze omul căzut, luând înfăţişare de om şi dorind să intre în cel mai intim dialog cu noi. Ne cheamă la această întâlnire faţă către faţă, ne cheamă pentru că ne iubeşte iar iubirea divină este o iubre mântuitoare, o iubire creatoare.
„...că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat să se închine ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus.”
Prima parte a troparului Naşterii Domnului corespunde acţiunii divine, căci Dumnezeu, prin intermediul întrupării sale, ne arată „lumina cunoştiinţei”, iar noi putem vedea (R)ealitatea într-un mod cu totul diferit decât realitatea prozaică. Totodată prin revelarea sa supremă, Dumnezeu lansează chemarea sa fiecărui om în parte, dorind să ne întălnească pe toţi în faţa ieslei, într-un mod personal, în care noi trebuie să avem umilinţa de a-L privi pe Dumnezeu întrupat, faţă către faţă, privilegiu pe care Moise şi profeţii Vechiului Testament nu l-au avut.
Acestei iniţiative divine, i se cuvine un răspuns hotărât din partea omului, iar partea a doua a troparului, mai lungă decât prima, ne prezintă modul corect de a răspunde acestei iniţiative.
A da un răspuns acestei iniţiative nu este greu deloc. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri abstracte ci, chemându-ne personal pe fiecare, i se adresează fiecărui om în „limbajul” său (cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat), însă atunci când omul se lasă condus de acestă chemare, indiferent de limbajul folosit, rezultatul este exact întâlnirea cu Dumnezeu (să se închine ţie Soarelui Dreptăţii), recunoaşterea lui Dumnezeu (şi să te cunoască pe tine) si re-cunoaşterea demnităţii noastre pierdute prin intermediul păcatului (Răsăritul cel de sus). Magii, au urmat limbajul lor, adică citirea stelelor, au ajuns la grotă, l-au recunoscut pe Dumnezeu şi i s-au închinat, Răsăritul fiind simbolul începerii unei noi vieţi, o viaţă de har.
Recunoscând pe Dumnezeu în persoana acelui prunc inocent, magii „i-au adus daruri scumpe; aur ca unui împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unul mort de trei zile; şi smirnă, ca unuia fără de moarte”, după cum o altă stihiră a vecerniei Naşterii Domnului ne aduce la cunoştiinţă. Acest lucru vine să ne arate că această întâlnire cu Dumnezeu şi această recunoaştere a divinităţii nu poate rămâne fără ecou în comportamentul nostru. Darurile pe care noi trebuie să i le aducem pruncului sunt sacrificiile pe care trebuie să le facem zi de zi, strădaniile noastre, durerile noastre, pentru ca Dumnezeu să le poată transforma, prin intermediul acestei întâlniri, în izvor de mântuire.
„Doamne mărire Ţie!”
Dacă reluăm cu atenţie primul articol al Crezului niceno-constantinopolitan, articol ce se referă la credinţa Dumnezeu-Tatăl, ne putem da seama că Dumnezeu este prezentat în două moduri: în primul rând ca şi Tată, iar în al doilea rând ca şi stăpân peste cele văzute şi cele nevăzute, deci ca Suveran. Astfel se îmbină ideea siguranţei şi iubirii familare, cu puterea cosmică divină, căreia îi corespunde mărirea. Analizând această „mărire” pornind de la îmbinarea delor două concepte, ne putem da seama că aceasta nu se referă doar la mărirea regală cum suntem tentaţi să credem, ci şi la o altfel de „mărire” pe care o putem percepe doar în faţa ieslei şi a crucii.
Prin urmare, vă invit pe toţi să trăim mai mult în mod liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului şi mai puţin în mod profan; să dăm curs acestei chemări a lui Dumnezeu de a ne întâlni în faţa ieslei pentru a putea intra în dialog cu El, ştiind că Dumnezeu are pentru noi doar „cuvinte de mântuire.” Căci doar în faţa ieslei şi a crucii putem percepe într-un mod adecvat adevărata esenţă a lui Dumnezeu, căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului şi Sfântului spirit; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
În epoci poate nu foarte demult apuse dacă luăm eternintatea ca şi sistem de referinţă, marii înţelepţi îşi trimiteau ucenicii în călători lungi pentru ca şi acestea să se "înţelepţească"! Acest lucru ne arată că acea cunoaştere stric intelectuală pe care noi o absolutizăm astăzi, nu este nicidecum definitorie. Una e să fii inteligent, iar alta să fii înţelept!
Tot din această hoinăreală am învăţat că în viaţa noastră sunt anumite vârfuri pe care nu le putem escalada când vrem noi, am învăţat că o mână întinsă, poate fi întinsă din bunătate; am învăţat că pentru a cuceri un vârf e nevoie de sacrificiu şi că dintr-o echipă poate doar 2 reuşesc să îl cucerească: am învăţat să mă bucur de cucerirea lor trăindu-o ca şi cum aş fi fost şi eu acolo. Mi-am dat seama că în amintirea munţilor, visele noastre cele mai profunde dăinuiesc pe veci şi că va veni o zi când, într-o formă sau alta, tot munţii le vor face să devină realitate!
