În epoci poate nu foarte demult apuse dacă luăm eternintatea ca şi sistem de referinţă, marii înţelepţi îşi trimiteau ucenicii în călători lungi pentru ca şi acestea să se "înţelepţească"! Acest lucru ne arată că acea cunoaştere stric intelectuală pe care noi o absolutizăm astăzi, nu este nicidecum definitorie. Una e să fii inteligent, iar alta să fii înţelept!
În fiecare an îmi place să hoinăresc pe unde văd ochii şi încotro mă călăuzesc paşii pentru a putea vedea ceea ce fiind sedentar nu se poate vedea, oricâte cărţi aş citi. Am călătorit destul de mult anul acesta, dar partea cea mai frumoasă a călătoriei mele a fost drumul pe înălţimile înnorate a Munţilor Retezat. Departe de gălăgia oraşului şi de stressul aferent, am trăit un timp fără timp care, pentru câteva zile, curgea cu totul altfel, parcă în ritmul imprimat de sursurul pârâiaşelor ce se prăvălesc la vale printre pietre, pământ şi stânci. Dincolo de ploaia zilnică, am reuşit să văd soarele din zâmbetul celor din jur, mai ales din cel al EI.
Tot din această hoinăreală am învăţat că în viaţa noastră sunt anumite vârfuri pe care nu le putem escalada când vrem noi, am învăţat că o mână întinsă, poate fi întinsă din bunătate; am învăţat că pentru a cuceri un vârf e nevoie de sacrificiu şi că dintr-o echipă poate doar 2 reuşesc să îl cucerească: am învăţat să mă bucur de cucerirea lor trăindu-o ca şi cum aş fi fost şi eu acolo. Mi-am dat seama că în amintirea munţilor, visele noastre cele mai profunde dăinuiesc pe veci şi că va veni o zi când, într-o formă sau alta, tot munţii le vor face să devină realitate!
No comments:
Post a Comment