O legendă din Maroc

Atunci când micuţii copilaşi marocani priviră pentru prima dată imensa întindere de nisip ce formează deşertul Sahara, bunicii lor le povestiră această legendă.
Chiar dacă credeţi sau nu, la începutul lumii, tot pământul era verde ca o frunză fragedă. În acea vreme existau nişte copaci minunaţi în care creşteau laolaltă smochine, portocale, curmale şi multe alte fructe. Lei se jucau cu oile păstorilor şi triburile de indieni trăiau în pace unul cu celălalt, neştiind ce este răul.
O dată, la începuturile timpului, Dumnezeu ar fi zis oamenilor:
-Această grădină înflorită este numai a voastră. Dar fiţi atenţi, căci pentru orice faptă răutăcioasă ce o veţi săvârşi, voi lăsa să cadă pe pământ un firicel de nisip şi într-o zi ar putea dispărea toţi pomii verzi şi izvoarele cristaline.
Vreme îndelungată, oamenii luară în serios această ameninţare, până ce într-o zi doi beduini se certau pentro posesia unei cămile şi, la primul cuvânt urât pe care unul îl rosti, Dumnezeu aruncă pe pământ un firicel de nisip; un firicel atât de minuscul încât nimeni nu îşi dădu seama.
Evident, după cuvintele urâte, faptele nu întârziară să apară şi multe alte firicele de nisip căzură pe pământ până ce, într-un loc se formă, o grămăjoară de nisip care creştea însă pe zi ce trece. Atunci oamenii se opriră şi întrebară curioşi:
-Dumnezeule al tuturor triburilor, care este semnificaţia acestei grămezi de nisip? Îl întrebară pe Allah.
Acesta răspunse:
-Fructul răutăţii voastre. Pentru fiecare faptă necinstită pe care o faceţi, de fiecare dată când veţi ridica mâna împotriva vreunui frate de-al vostru, de fiecare dată când veţi minţi sau înşela pe cineva, un firicel de nisip se va adăuga aceste grămezi şi, cine ştie, poate într-o zi tot pământul va fi acoperit de nisip.
Dar oamenii începură să râdă în hohote zicând:
-Chiar dacă am fi cei mai răi dintre cei răi, nu ar fi de ajuns câteva milioane de ani pentru ca tot pământul să fie înghiţit de nisip. Şi apoi, puţin nisip nu strică nimănui!
Astfel, oamenii începură din nou să se înşele reciproc, triburile să se războiască, până ce nisipul îngropă câmpiile verzi, uscă cursul pârâiaşelo, iar animalele plecară în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi procura hrana.
Astfel a luat naştere deşertul, iar de atunci triburile au început să peregrineze prin deşert cu gândul câmpiilor verzi pe care le pierduseră. Din aceast cauză, atunci când se plimbă prin deşert, văd adesea lucruri care nu există: lacuri albastre şi copaci înfloriţi. Dar toate acestea nu sunt decât nişte simple iluzii care se evaporă într-o clipă, iar oamenii le numesc miraje.
Doar în locurile unde oameni au ascultat cuvintele lui Allah mai există palmieri verzi şi izvoare curate, iar nisipul nu le va putea distruge niciodată, ci le va înconjura de jur împrejur, la fel cum insulele sunt înconjurate de mare. Calătorii numesc aceste locuri oaze şi, în drumul lor, când ajung la ele se opresc pentru a-şi găsi odihna, amintindu-şi mereu şi mereu cuvintele lui Allah: „NU transformaţi lumea ce verde într-un deşert infinit”
Iată din aceste cauze, chiar şi în zilele noastre, pe pământ deşerturile continuă să se extindă.