Pledoaria apararii (varianta prescurtata)

În cadrul unui curs de ecumenism, un profesor care nu vede realitatea decât printr-un singur ochi, a ajuns să mă acuze de erezie şi de neresepctarea documentelor magisteriale referitoare la ecumenism şi, astfel, să mă considere eretic şi pasibil de excomunicare, întrucât, spune el, m-aş împotrivi poziţiei oficiale a bisericii. Totul porneşte de la problema că eu nu împărtăşesc aceeaşi viziune ecumenică naivă pe care o are dânsul.
În Constituţia dogmatică Lumen Gentium, la articolul 15, părinţii conciliari au ridicat pe scurt problema comunităţilor ecleziastice care nu sunt în comuniune cu Sfântul Scaun. Drept urmare, s-au redactat 2 decrete conciliare ce aveau menirea să analizeze această problematică într-un mod mai exhaustiv. Aceste doua decrete sunt Unitatis Redintegratio, despre ecumenism, şi Orientalium Ecclesiarum, despre bisericile orientale sui iuris în deplină comuniune cu Suveranul Pontif.
UR este impărţită în 3 capitole. Primul expune viziunea catolică asupra ecumenismului. Cu toată deschiderea de care CV II dă dovadă, în articolele 13, si 14 sunt trecute 2 adevăruri de la care BC nu face absitracţie: primatul papal, şi faptul că adevărul şi harul subzistă în mod deplin în BC. În al doilea capitol se vorbeşte despre exerciţiul ecumenismului. Se menţionează că, în primul rând, ecumenismul este, în primul rând, o mişcare interioară ce trebuie să pornească de la rugăciune şi de abia apoi să ajungă la colaborare, rugaciune comună etc. În al treilea capitol se vorbeşte despre dialogul cu bisericile protestante.
OE vorbeste despre bisericile orientale în comuniune cu Roma, evidenţiând bogata tradiţie spirituală orientală, care trebuie păstrată. Referitor la relaţia cu fraţii ne-catolici, se spune că, în primul rând, unitatea trebuie promovată prin rugăciune, exemplu propriu, şi apoi prin colaborare.
Toate aceste doctrine le cred şi mi le asum în mod deplin. Rugăciunea este ceva important şi de la aceasta trebuie să pornească orice mişcare ecumenică. Colaborarea în problemele sociale o consider de asemenea foarte importantă, cu menţiunea că aceasta nu este mereu posibilă, iar realitatea demonstrează cu prisosinţă acest lucru. De asemenea, făcând apel la canonul 905 din CCEO, care prevede respectarea prudenţei şi evitarea falsului pacifism şi a relativismului, pledez nevinovat la acuzele de erezie şi de anti-catolicitate aduse de acest prelat, menţionânt tot o dată că însăşi atitudinea acestuia contravine articolelor 13 si 14 din UR (referitoare la primatul papal şi subzistenţa deplină a adevărului), precum şi canonului 905 CCEO, şi de acea cer atenta observare a teoriilor pe care acesta le promovează în cadru universitar.
Menţionez tot o dată că obiecţiile mele referitoare la tezele propuse de acest profesor, nu sunt obiecţii împotriva documentelor magisteriale, ci împotriva modului în care acest prelat înţelege să interpreteze aceste documente şi să se raporteze la realitate, atrăgând atenţia că negarea realităţilor în favoarea unor scopuri himerice şi irealizabile este o gravă boală psihologică.