Cugetari....

Probleme în calea dialogului dintre cultură şi teologie încep să apară în Orient după lupta iconoclastă caştigată de iconoduli, dar care a şi adus cu sine o afirmare puternică a monahismului. Începând din acest moment a început un adevărat proces de fugă din calea culturii laice. Monahismul a propus şi a implementat fără scrupule propria sinteză, asupra realităţii. Cu acest monahism sintetizat a intrat în contact lumea slavă. Astfel se explică de ce în toate bibliotecile antice de la Kiev, Moscova, Tîrnovo se puteau găsi doar operele de factură monastică a sfinţilor părinţi. Astfel şi astăzi se crede că Sfinţii Părinţi se rezumă la operele monastice scrise de cei trei ierari şi Antonie cel Mare, Efrem Sirul şi se trec cu vederea operele patristice care dialogau cu cultura contemporană lor, respectiv patristica latină. Apare apoi Pelerinul Rus o excepţională expresie a sintezei monastice acceptate de slavi, şi considerată azi de ortodocşi şi de habotnicii creco-catolicii ortodoxizaţi, adevărata cultură bizantină.


Aşadar, trebuie să fim atenţi ce considerăm cultură bizantină, pentru că aceasta nu se echivalează cu sinteza monastică ce a ajuns la noi. Nu consider această sinteză ca fiind una malefică, doar că trebuie stiut că aceasta este doar o sinteză a unei culturi, nu cultura în sine. Resimţim astfel din plin în România subjugarea slavonă la care suntem încă supuşi, întrucât nu încape îndoială, ritul bizantin a intrat pe teritoriile noastre prin salvii ce au preluat din cultura bizantină doar această sinteză monastică. Mai mult, în continuare până în epoca modernă, biserica ortodoxă a promovat numai această sinteză monastică, iar ca argument am putea aduce faptul că prima carte tradusă în limba română, binenţeles cu litere slavone că doar noi nu eram latini, a fost Scara paradisului de Ioan Scărarul. NU pun la îndoială profunda valoare spirituală pe care această carte o are, dar nu putem să nu remarcăm faptul că traducerea ei în limba română încă dă mărturie despre sinteza monastică perpetuată până în zilele noastre!


Problema ortodoxiei în general apare în această epocă modernă, când disensiunile dintre diferitele biserici autocefale au devenit din ce în ce mai puternice. La rândul lor, în fiecare biserică autocefală s-au cristalizat două curente: unul ce propune perpetiuarea aceste tradiţii monastice, şi altul ce a reînceput dialogul cu cultura modernă! Astfel avem, pe de o parte, teologi ca Bulgakov, Losskij, Uspensky, Schmemann, care au reluat dialogul cu cultura, iar pe de altă parte avem reprezentanţii perpetuării sintezei monastice: Paisie Velicikovski, Iustin Popovic şi alţii. Din păcate între aceste două părţi există o luptă destul de acerbă, s-au mai bine zis, primi teologi ortodocşi enumeraţi sunt consideraţi filo-catolici şi aproape afurisiţi de adepţii tradiţiei pur monastice, în frunte cu mănăstirile athonite care se cred absolut îndreptăţite să îl tragă de urechi pe Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi pe episcopul Athenei. Aceasta este problema pe care ortodoxia ar trebui să o rezolve, pentru că altfel este greu de purtat un dialog cu aceasta, întrucât nu ştim cu cine să vorbim.