Pe culmile dezolării

Cât de interesantă poate fi uneori dezolarea! Paşii ei te pot purta pe culmi nebănuite ce îşi pot oferi un simulacru de fericire: raze de soare care luminează frenetic dar sunt lipsite de căldură, păsări săltăreţe, dar care nu cântă, copii ce nu se joacă; în copaci frunze veştede ce se încăpăţânează să nu cadă, în timp ce pămânutl este tapiţat cu frunze fragede ce au căzut mult prea devreme. Toate acestea le poţi vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!
Pe aceste culmi privirile oamenilor nu se întâlnesc niciodată! Geme solitudinea deşi e plin de oameni, fiecare cu singurătatea sa! Fiecare om este singur cu propria singurătate, singurătatea fiecăruia având un alt nume, banal pentru celelalte singurătăţi şi sfâşietor pentru singurătatea fiecăruia în parte! Dincolo de această singurătate se află necunoscutul, adică lumea! Mulţi îl consideră pe Dumnezeu un „Mare Anonim”, o irezolvabilă ecuaţie. Mie mi se pare lumea o necunoscută mai mare decât Divinitatea. Mai de grabă rezolv ecuaţia Dumnezeirii decât pe cea a lumii moderne! Dumnezeu este unul, în timp ce lumea este o necunoscută formată din mai multe necunoscute şi toate le poţi vedea, dar nu defini, pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc.
O fată revarsă fluvii de lacrimi pentru un băiat care nu merită, în timp ce sub un arbore stufos, ascunse de lumina soarelui fără căldură şi de privirile indiscrete, un băiat varsă lacrimi pentru o fată care, la rândul ei, nu merită. Omul are o tendinţă halucinantă de a vărsa lacrimi pentru alţi oameni care nu merită. Astfel se formează un lanţ grotesc format din oameni ce plâng pentru alţi oameni ce nu merită, iar din acest lanţ nu se poate ieşi decât printr-o intervenţie deus ex machina a unei forţe despre care nu ştii spre ce alt lanţ te îndreaptă. Astfel mai bine te obişnuieşti cu ridurile tăiate de lacrimi, cu sarea ce rămâne când acestea se usucă şi cu gustul amar de pe buze. Toate acestea se pot vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!