Deasupra norilor

De sus toţi norii par albi şi pufoşi ca nişte perinuţe imense de pluş! Aş dori să mă pot cufunda în moliciunea norilor şi în albeaţa lor ireală, ca într-o mare tihnită de ciocolată albă. Şi totuşi, aceste caracterisitci nu sunt decât o iluzie izvorâtă din fantezia nealterată a fiinţei umane şi din credinţa nătângă, dar sublimă, că basmele nu sunt doar nişte simple scorneli.
Norii sunt frumoşi prin evanescenţa lor! Prin urmare, mă aflu suspendat artificial undeva între divinitate şi evanescenţă, între perfecţiune şi ceea ce este considerat de mulţi imperfecţiune, între cel mereu egal cu sine însuşi şi norii care nu sunt niciodata la fel. Amândouă prezenţe sunt la fel de reale şi copleşitoare în felul lor.
Aristotel definea virtutea drept fiind calitatea lucrurilor de a-şi realiza pe deplin esenţa lor. Iată că norii sunt „fiinţări” extrem de virtuoase, întrucât îşi realizează din plin prorpia esenţă: sunt evanescenţi şi dau puterea de a crede în basme.