O vară care....nu e vară

Roma şi-a dat silinţa să mă întâmpine regeşte, dar nu a făcut decât să mă mâhnească şi mai mult! Iubesc vara! Nu atât pentru soare şi căldură, ci pentru că vara este pentru mine simbolul reîntoarcerii la cuibul meu unde toate lucrurile se măsoară altfel.
Când am ajuns la Roma, încă de la ieşirea mea şovăielnică pe treptele păsării metalice obosite după atâta drum, care m-a smuls nemilos din mijlocul celei mai frumoase reverii, m-au întâmpinat razele îndrăzneţe ale unui soare călduţ, care parcă nu ştia nimic de ceaţa, ploaia şi frigul de acasă. Frunzele palmierilor se unduiau alene, mişcate de mirosul mării. Oriunde priveam, vedeam doar palmieri exotici, câmpuri verzi, copaci în deplinătatea forţelor şi auzeam mereu melodia zburdalnică a părărelelor. Ce vară frumoasă!!
Şi totuşi, toţi palmierii, toată verdeaţa, toate păsărelele, cerul albastru şi razele soarelui, nu au nici măcar valoarea unei frânturi microscopice din frunza galbenă care, în plutirea sa buimacă spre pământ, mi-a mângâiat tandru vârful nasului. Mirosul toameni din acea frunză persistă şi acum în nasul meu. Vreau toamna înapoi! Vara de aici....nu e vară, ci, parafrazândul pe Schopenhauer, copia infidelă a unui prototip... (de data asta) realizabil!