Fragment

Andrei se opri atunci din povestit cu o oarecare tristeţe în glas, semn că zise povestea din tot sufletul. Câteva clipe nimeni nu zise nimic, căci însăşi părinţii lui erau surprinşi de tot ce auziseră. Totuşi după câteva clipe, Andrei o strânse pe mama lui în braţe, iar tatăl spuse:
-Foarte frumoasă poveste. Chiar ne-a fascinat şi pe noi. Cred că ar trebui să citim mai des poveşti. Dar cine ţi-a spus-o?
La auzul acestei întrebări Andrei se întristă mai mult, dar zise apoi zâmbind:
-Chiar nu este o poveste. Numai ca voi oamenii mari nu puteţi vedea lucrurile acestea frumoase care ne înconjoară.
Ridicându-se vioi, Andrei merse la malul lacului şi se aplecă spre apă. Îşi plimbă mâna prin apă puţin şi se întoarse la părinţii lui cu pumnul strâns. Ajuns lângă ei deschise palma iar în palmă avea o perlă minunată, foarte strălucitoare. Părinţii rămăseseră năuciţi de acest fapt. Şi apoi Andrei zise din nou cu melancolie:
-Într-un fel îmi pare rău că si eu voi ajunge mare. Parcă nu aş vrea să mai cresc, fiindcă voi deveni şi eu incapabil de a mai vedea lumea frumoasă de dincolo de ape!