Despre puterea pierdută a cuvântului

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.