Eu, cerul si marea

Din nou eu, cerul şi marea! La linia imaginară unde cerul cu marea se unesc contopindu-se în acelaşi albastru puţin spălăcit, realitatea şi visul se întretaie halucinant. Un glas de pescăruş zugrvăşte chipul ei pe valurile liniştite ale marii, iar vântul îl poartă spre mine cu viteza gândului. Închid ochii şi mă pierd în această clipă eternă în care singurul zgomot perceptibil este şuieratul vântului care se loveşte de stânci bătrâne şi copaci înfloriţi. O petală dintr-o floare de măr îmi atinge buzele foarte fin şi tresar. Să fie oare un sărut din partea chipului pictat de glasul pescăruşului pe valurle line ale mării? Deschid ochii şi văd cum acel chip este purtat de unda mării înapoi spre punctul unde cerul şi marea se îmbrăţişează ca doi îndrăgostiţi. Cu siguranţă ea mi-a trimis o sărutare! Din nou eu, cerul şi marea!