Castelul

Marea era liniştită. Glasurile oamenilor ce se bălăceau acopereau perseverent cântecul dulce din strunele mării şi călcau în picioarele profunzimile unui loc plin de mister. Soarele îşi începuse deja căderea spre culcuşul său din străfundurile mării. Tot apusul nu este altceva decât o cădere halucinantă filmată cu încetinitorul.

Mâinile sale gingaşe de copil au atins pentru prima dată nisipul umed şi cald în acelaşi timp. Ca o mângâiere catifelată, nisipul i se strecura printre degete invitându-l la joacă. Doar mintea curată a unui copil poate percepe invitaţia la joacă a nisipului umed.

Mâinile sale începură să modeleze abil nisipul, cel mai bun tovarăş de joacă.

-Voi face un castel frumos pentru Zâna Mării şi toţi locuitorii de sub apă.

Ca un veritabil artist, ochii săi scrutau cu atenţie fiecare bucăţică de nisip. Încetul cu încetul totul începea să prindă formă. Ceea ce la început fusese doar o grămadă de nisip acuma arăta din ce în ce mai mult cu un castel trainic: poarta de intrare era mare şi încăpătoare. Zidurile erau bine fortificate şi nu puteau lipsi meterezele. Un turn mai mare se ridica îndrăzneţ din zidurile nisipoase. Mâinile sale micuţe puteau modela fiecare detaliu fără ca nisipul să se strice. Cu degetele sale jucăuşe, începea acum să modeleze ferestrele castelului.

-Castelul zânei trebuie să fie foarte luminos, deci trebuie să fie plin de ferestre!

Nu după mult timp, castelul era prevăzut cu multe geamuri pentru ca lumina soarelui să poată intra in el. Avea tot ce îi trebuie unui castel. Se aşeză atunci pe nisip lângă castelul său sorbindu-l din ochi. O privire copilarească spre largul misterios era invitaţia locuitorilor mării de a veni să intre în castelul lor. O adiere zdravănă îl făcu să-şi întoarcă ochii spre castelul său chiar în momentul când un om mare nepăsător îă sfărâmă cetatea sub greutatea piciorului său. Îl privii pe copil batjocoritor şi plecă mai departe fără a spune nici măcar un cuvânt.

Marea era linistită.