Fundamentul cunoasterii

1. Cred ca fundamentul oricarui proces gnoseologic poate fi exprimat de formula delifca "cunoaste-te pe tine insati" (gr: gnothi seauton; lat. nosce te ipsum). Aceasta scurta afirmatie aforistica cred ca a reusit sa intuiasca cel mai bine baza oricarui proces de cunoastere. In epoca socratica, era careia ii apartine aceasta afirmatie, vroia de fapt sa explice conditia omului. Acesta, cunoscandu-se pe sine, a trebui sa-si dea seama ca nu este un zeu, prin urmare, trebuie sa-si recunoasca limitele oricarui demers speculativ al sau. Gandirea omeneasca, pe cat de evoluata ar fi, ramane gandire omeneasca, un fenomen ce nu poate transcende categoriile spatio-temporale (formula kantiana). Pentru Socrate aceasta cunoastere a proprilor limite este baza oricarei speculatii.

2. Aceeasi formula a fost preluata ulterior de Sfantul Augustin, care prin fraza "noverim me, noverim te" (trad. ma cunosc pe mine pentru a te cunoaste pe tine), deschide acest "cunoaste-te pe tine insati" spre noi orizonturi. In primul rand, Augustin remarca faptul ca orice cunoastere a sinelui nu este decat un moment propedeutic pentru cunoasterea alteritatii, a celuilalt. Prin urmare, orice cunoastere trebuie sa porneasca de la "sine" spre a-i cunoaste pe "ceilalti", inclusiv pe Dumnezeu. Iata ca astfel, cunoasterea lucrurilor cu care omul intra in contact proneste de la cunoasterea de sine.

Dar Augustin a facut un pas mai departe, consideran subiectivitatea umana drept sursa de cunoastere, iar acesta este un aspect cu totul inediat care a stat practic la bazele subiectivismului modern. Pentru a se cunoaste pe sine, omul exterior trebuie sa coboare in omul interior spre a descoperi adevarata cunoastere a sa. Ajuns in acesta interioritate, omul isi va da seama ca structura sa profunda este una trinitara as indrazni sa spun, formata din memorie-intelect-vointa. Plecand de la aceasta observatie, si de la informatiile revelate de Isus Cristos, Augustin propune acea celebra "analogie psihologica" confor careia aceasta tripartitie a omului interior este o analogie a Treimii. O data ce omul a reusit sa isi cunoasca aceasta esenta a sa, isi va da seama ca, prin insusi structura sa "trinitara", este o fiinta capaabila de a se deschide spre un orizont mult mai elevat decat simpla cunoastere a materiei, si anume spre cunoa;terea lui Dumnezeu.

3. In Evul mediu, sub influenta filosofiei tomiste, a luat nastere asa-numitul "socratism-crestin". Sfantul Toma d'Aquino noteaza ca primul obiect al cunoasterii umane este sinele. Atunci cand omul isi dobandeste uzul ratiunii, primul obiect al rationarii este sinele. De aceea, omul trebuie sa porneasca de la o cunoastere sistematica a sinelui pentru a reusi sa se deschida spre o cunoastere enciclopedica a intregului univers. Insa, acest socratism crestin are un aspect original ce il distinge de socratismul Greciei antice. In antichitatea greaca, acest "cunoaste-te pe tine insati" avea ca scop constientizarea faptului ca omul nu este Dumnezeu si, prin urmare, gandeste ca si om, nu ca si DUmnezeu. In socratismul crestin, dictonul delfic are ca scop descoperirea omului ca imagine a lui Dumnezeu, iar pe acest filon se va dezvolta intreaga mistica medievala al carei exponent de prim rang ar fi Meister Eckhart. Practic, acest filon a fost dezvoltat si de teologii moderni ai zilelor noastre. Ajunge sa ne gandim la teologia transcedentala a lui Karl Rahner care se dezvolta pe baza interpretarii crestine medievale a dictonului delfic.

4. Concluzia acestor cugetari ar fi ca omul, cunoscandu-se pe sine, isi va da seama ca este o fiinta "capax dei", capabila de Dumnezeu, iar acesta este motivul pentru care ateismul nu cred ca are vreo baza speculativa serioasa. De altfel, aceeasi idee este sustinuta si de alte ramuri ale stiintei, precum istoria religiilor. MIrcea Eliade, urmand o cut totul alta metodologie, a ajuns sa defineasca omul drept fiind un "homo religiosus", o fiinta religioasa prin excelenta.