Continuare

Aş dor să continui postarea recedentă artătând cum, la începuturile creştinismului, tocmai această unitate indisolubilă dintre credinţă şi raţiune a asigurat creştinismului o răspândirea atât de rapidă şi eficientă, devenind singura religie din spaţiul occidental care a dăinuit până astăzi.

Creştinismul a avut neşansa de a se naşte intr-o epocă în care demitizarea religilor mitice era la faza finală. Practic religia în acea vreme nu mai avea nici o raţiune de a fi, unica formă de religiozitate persistentă fiind cea civilă, adică săvârşirea normelor cultuale pe care orice cetăţean trebuia să le împlinească pentru a nu fi considerat ateu şi, eventual, condamnat la moarte.

În acest context, creştinismul trebuia să facă o alegere rapidă a locului unde vroia să se încadreze. În cele din urmă, bazându-se pe experienşa ebraică în luptă cu religile monoteiste (subiect în care voi intra cu o altă ocazie) şi pe cuceririle filosofiei greceşti, creştinismul a ales să se situeze de partea raţiunii şi împotriva religiilor mitice. Spun acest lucru bazându-mă pe mai multe mărturii. De exemplu Iustin Martirul, studiase toate şcolile filosofice a acelor vremuri şi totuşi doar cunoscând creştinismul a găsit adevărata filosofie. Iustin considera creştinismul drept fiind adevărata filosofie şi credea că doar devenind creştin se poate împlini ca filosof.

Pe de altă parte Sfântul Augustin nu ezită să încadreze creştinismul în cadrul acelei teologia naturalis din cadrul triadei varoniene. Toate acestea denotă faptul că posibilitatea creştinismului de a-şi explica credinţa într-un limbaj accesibil tutoror i-a deschizi largi orizonturi. Practic în cadrul creştinismului gândirea raţională, trăirea interioară şi cultul exterior erau o unitate indisolubilă ce reuşea să unească toate dimensiunile fiinţei umane. La scurt timp religiile mitice au dispărut, filosofia a decăzut, dar creştinismul a rămas la aceeaşi vigoare până în secolul al XVII-lea.

Un ultim aspect ar fi acela că creştinismul declara mereu despre sine că este religia cea adevărată. După scepticismul iniţial, oamenii au început din ce în ce mai mult să creadă că această pretenţie a creştinilor era fondată, tocmai pentru căm pe lângă posibilitatea exprimării raţionale a credinţei, creştinismul propunea şi o morală, o morală trită intens şi în cel mai mic detaliu de fiecare membru al comunităţii creştine, dar şi de comunitatea creştină ca atare. Până atunci, filosofia propusese mai multe sisteme etice, dar acestea rămâneau doar simple teorii. Prin urmare, această unitate dintre raţiune, credinţă şi viaţă a putut susţine pretenţia de adevăr a creştinismului.

Fără doar şi poate, pentru ca creştinismul să-şi recapete vigoarea este necesar ca această unitate în 3 aspecte să fie din nou refăcută. Realitatea este însă cu totul alta: una gândim, alta credem şi altfel ne purtăm. Prin urmare, creştinismul însăşi prin gânditorii săi, nu trebuie să caute la celelalte religii, în relativism şi modernism temeiul crizei sale, căci acesta se află în însăşi interiorul său.