Credinţă şi raţiune

După mai multe postări mai artistice, este timpul să revenim şi la alte lucrui mai "ştiinţifice"!

Din nou am ajuns să îmi pun întrebări şi să caut răspunsuri referitoare la raportul dintre credinţă şi raţiune. O tematică pe cât de vastă, pe atât de actuală. Criza religioasă a secolului nostru se datorează faptului că astăzi există un adevărat abis între raţiune şi credinţă, abis ce s-a adâncit încet dar sigur de alungul mai multor secole, sub privirile neştiutoare şi neînţelegătoare ale ierarhiei bisericeşti care a crezut că tomismul este suficient pentru a explica lumea şi lucrarea divină în lume. În timp ce, din punct de vedere intelectual, filosofia s-a mişcat, gândirea bisericii a rămas pe loc. Descartes şi Bacon au pus bazele sistemului de gândire modern, bazat pe demonstraţia matematică şi pe experiementul fizic repetabil. Pentru Descartes Dumnezeu a devenit doar o simplă demonstraţie matematică, spre întristarea unui mistic precum Pascal. Kant a dus mai departe fărâmiţarea metafizicii, scoţând divinitatea din câmpul de cercetare al raţiunii. Schleiermacher a transferat credinţa exclusiv câmpul extraraţional al sentimentului.....şi gândirea bisericii a rămas neclintită la tomism fără a incerc a să găsească un răspuns noilor provocări.

Astfel s-a ajuns în epoca modernă şi gândirea bisericii îl definea pe Dumnezeu tot ca şi causa sui iar Heidegger, criticând teologia filosofică nu putea decât să observe, pe drept, că acestui causa sui nu i se pot adresa rugăciuni, nu se poate îngenunchea în faţa causa sui care rămâne o realitate impersonală până la urmă. Iată deci că astăzi creştinismul se află în criză pentru închistarea într-un singur sistem filosofic, foarte bun, dar insuficient.

Pe lângă metafizic fiinţei, este nevoie şi de o metafizică a iubirii, care, până la urmă este tot fiinţă, doar că vine definită într-un mod diferit. Observ în scrierile acutalului Papă începerea acestui proces de trecere de la pura metafizică a fiinţei şi la metafizica iubirii. Departe de a fi un semn al influenţei NEw Age în biserică, această schimbare de paradigmă este semnul că abisul dintre credinţă şi raţiune începe să fie eliminat. Dumnezeu poate fi cunoscut şi cu ajutorul raţiunii, dar apoi trebuie să intrăm într-un contact personal cu acest Dumnezeu, astfel încât credinţa pe de o parte poate fi explicată raţional, iar pe de altă parte trebuie trăită. Doar când Biserica va reuşi să reconcilieze din nou credinţa şi raţiunea într-un limbaj accesibil şi oamenilor de astăzi criza religioasă ar putea să se atenueze.

(va urma)