Cândva eram atât de naiv încât credeam că trandafirii nu mor niciodată! Cum poate să se stingă simbolul iubirii? Este ca şi cum iubirea însăşi ar pieri din lume! La fel cum casele ce le construim, cândva vor deveni ruină, la fel şi trandafirii mor, se sting tăcut fără a face gălăgie, astfel încât nimeni nu poate observa cântecul lor de lebădă. Aţi văzut vreodată un trandafir pierind?
Era un imens trandafir cu 27 de petale înroşite de focul care ardea în ele dându-le viaţă, dar care le şi mistuia cu multă răbdare. Petalele erau foarte bine legate între ele, cu legături nevăzute ce le ţinea apropiate, astfel încât nici una să nu se desprindă. Fiecare petală era puternică şi crescută cu multă mândrie din tulpina ce îi transmitea pulsaţiile vieţii. Petalele cele mai vulnerabile erau inconjurate cu multă atenţie şi tandreţe de cele mai puternice, astfel încât forţele duşmane ar fi putut crede că cele din mijloc sunt cele mai puternice. Chiar şi eu eram convins de acest lucru şi ştiam că petala cea mai din mijloc se va desprinde ultima de tulpina magică, deşi sufletul meu continua să îmi spună că trandafirii nu mor niciodată.
Totuşi timpul trecea şi îşi lăsa amprenta pe fiecare petală în parte. În primul rând a început să se schimbe culoarea petalelor. Roşul acela ce mărturisea focul ce arde în ele a început să se transforme în diverse nuanţe ce denotau pierderea acelui foc vital. Unele au început să se facă negre, altele portocalii, altele gălbuie şi doar unele se încăpăţânau să-şi păstreze focul interior. Apoi, petalele au început să-şi piardă din tărie! Lipsa focului din ele le-a lăsat fără vlagă şi capetele au început să se plece sub trecerea timpului. Petalele exterioare şi-au pierdut forţa, atenţia şi tandreţea cu care le apărai pe cele interioare. Dar eu totuşi continuam să cred că trandafirii nu mor niciodată.
Într-o zi mă întorceam să ud acest trandafir fermecat care nu avea să moară niciodată, dar când am intrat în odaia unde îl ţineam o imagine care în sufletul meu a căpătat valenţe apocaliptice m-a lovit în creştetul capului, făcându-mă să ameţesc. Lângă vaza în care ţineam trandafirul era o petală căzută. O petală dintre cele în care viaţa încă ardea din plin, o petală încă puternică ce se ţinea măndră şi nu se apleca sub trecerea timpului. Era o petală din mijlocul tradnafirului meu fermecat, o petală care de bună voie a ales să cadă, să părăsească trandafirul care i-a dat viaţă, acel ansamblu armonios care odionioară era legat atât de strâns încât mă făcea să cred că trandafirii nu mor niciodată! Am început să plâng, iar lacrimile cădeau pe acea petală plăpândă dar cutezătoare; mică, dar încă plină de viaţă; uşoară, dar hotărâtă. Era probabil cea mai frumoasă petală din acel trandafir, dar această floare nu i-a mai fost de ajuns. Sau poate, vroia doar să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Astăzi petalele prieteniei cad inconştient pe jos iar vântul le poartă în zări necunoscute, iar curând din acel trandafir nu va mai rămâne.....NIMIC! Sunt o petală din acest trandafir fermecat, sunt chiar petala din al cărei măini drepte s-a desprins cutezător prima petală, care dorea să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Era un imens trandafir cu 27 de petale înroşite de focul care ardea în ele dându-le viaţă, dar care le şi mistuia cu multă răbdare. Petalele erau foarte bine legate între ele, cu legături nevăzute ce le ţinea apropiate, astfel încât nici una să nu se desprindă. Fiecare petală era puternică şi crescută cu multă mândrie din tulpina ce îi transmitea pulsaţiile vieţii. Petalele cele mai vulnerabile erau inconjurate cu multă atenţie şi tandreţe de cele mai puternice, astfel încât forţele duşmane ar fi putut crede că cele din mijloc sunt cele mai puternice. Chiar şi eu eram convins de acest lucru şi ştiam că petala cea mai din mijloc se va desprinde ultima de tulpina magică, deşi sufletul meu continua să îmi spună că trandafirii nu mor niciodată.
Totuşi timpul trecea şi îşi lăsa amprenta pe fiecare petală în parte. În primul rând a început să se schimbe culoarea petalelor. Roşul acela ce mărturisea focul ce arde în ele a început să se transforme în diverse nuanţe ce denotau pierderea acelui foc vital. Unele au început să se facă negre, altele portocalii, altele gălbuie şi doar unele se încăpăţânau să-şi păstreze focul interior. Apoi, petalele au început să-şi piardă din tărie! Lipsa focului din ele le-a lăsat fără vlagă şi capetele au început să se plece sub trecerea timpului. Petalele exterioare şi-au pierdut forţa, atenţia şi tandreţea cu care le apărai pe cele interioare. Dar eu totuşi continuam să cred că trandafirii nu mor niciodată.
Într-o zi mă întorceam să ud acest trandafir fermecat care nu avea să moară niciodată, dar când am intrat în odaia unde îl ţineam o imagine care în sufletul meu a căpătat valenţe apocaliptice m-a lovit în creştetul capului, făcându-mă să ameţesc. Lângă vaza în care ţineam trandafirul era o petală căzută. O petală dintre cele în care viaţa încă ardea din plin, o petală încă puternică ce se ţinea măndră şi nu se apleca sub trecerea timpului. Era o petală din mijlocul tradnafirului meu fermecat, o petală care de bună voie a ales să cadă, să părăsească trandafirul care i-a dat viaţă, acel ansamblu armonios care odionioară era legat atât de strâns încât mă făcea să cred că trandafirii nu mor niciodată! Am început să plâng, iar lacrimile cădeau pe acea petală plăpândă dar cutezătoare; mică, dar încă plină de viaţă; uşoară, dar hotărâtă. Era probabil cea mai frumoasă petală din acel trandafir, dar această floare nu i-a mai fost de ajuns. Sau poate, vroia doar să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Astăzi petalele prieteniei cad inconştient pe jos iar vântul le poartă în zări necunoscute, iar curând din acel trandafir nu va mai rămâne.....NIMIC! Sunt o petală din acest trandafir fermecat, sunt chiar petala din al cărei măini drepte s-a desprins cutezător prima petală, care dorea să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
P.S. Acest tradnafir nu are intamplator 27 de petale! Pe cei care citesc acest text si se regasesc intr-o petala din acest trandafir fermecat ii rog sa lase un comment, chiar si numai cu numele lor!
3 comments:
...da, trandafirii se pare ca mor si totusi aceasta etapa nu decat un pas inainte...o alta treapta din ciclul nesfarsit...o viata...apoi o moarte...moarte care duce din nou spre viata...trandafirii nasc spre a se naste...asa e si in dragoste!
Norris
Asa cum si viata unui om este limitata pe pamant din cauza pacatului stramosesc,la fel de limitata este si viata unui trandafir. Importanta este traiectoria lui, modul in care se dezvolta, si ajunge din boboc sa se deschida , atingand cote maxime.Atunci el devine sensibil, vulnerabil si daca nu ai grija de el si nu sti sa-i asculti mesajele,te vei trezi ca nu ai reusit nici macar sa-i pastrezi o amintire vie in suflet.Atunci cand simti ca incepe sa se ofileasca, sa-l iei cu grija si sa il presezi intr-o carte.Astfel il vei avea mereu langa tine. Asa e iubirea:infloritoare,plina de viata.apoi daca nu ai grija...incepe sa se ofileasca.Atunci e momentul sa o inchizi in suflet pt totdeauna
I must digg your article so more folks are able to look at it, very helpful, I had a hard time finding the results searching on the web, thanks.
- Murk
Post a Comment